Arhiva pentru ziua februarie 15th, 2019

15.02.2019 – Pregătirea în vederea prăznuirii sărbătorilor

vineri, februarie 15th, 2019


De la făgăduința făcută de Dumnezeu în Rai, protopărinților noștri și până la împlinirea ei, atunci când a venit vremea (Galateni, 4, 4), pomenirea a fost într-o încordată așteptare. În spațiul acestei așteptări, omenirea a evoluat în cadrul umbrei și a neînțelegerii, oamenii apropiați de Dumnezeu, tânjind dupa venirea Mântuitorului. Din timp în timp au apărut profeți care au punctat cu profețiile lor despre nașterea lui Mesia, timpul așteptării. În așteptarea unui eveniment omul reflectă la ceea ce se va întâmpla, meditează și analizează evenimentul respectiv în sine, așteptând producerea lui. Marile sărbători ale anului ca Nașterea Domnului, Sfintele Paști, dar și alte praznice, necesită o pregătire anterioară în vederea prăznuirii lor în chip plenar. Ca popasuri duhovnicești ele nu pot fi nici serbate și nici petrecute într-un mod profan. Încărcătura lor spirituală nu poate fi descătușată decăt printr-o pregătire adecvată; ca punct culminant având cuminecarea cu Trupul și cu Sângele Lui Hristos, nu se pot primi Sfintele Taine, decât pregătiți și curați, atât trupește cât și sufletește.

O latură a acestei pregătiri o reprezintă postul. Abținerea de la anumite mâncăruri, socotite „de dulce” reprezintă o formă de cinstire a lui Dumnezeu, prin aspectul ei de jertfă. Deoarece reprezintă o jertfă această tăiere a voii, această renunțare deliberat aleasă. Nimeni nu ne împiedică să consumăm ceea ce ochii văd și pofta noastră o cere. Nimeni, decât conștiința noastră. De aceea este o jertfă. Se mai dorește de asemenea, o asemănare smerită cu Sfinții îngeri care nu au nevoie de hrană.

Dar postul, în accepțiunea lui larg acceptată, nu se poate ridica la treapta de jertfă, decât alături de alte lucrări sufletești ale creștinului. Astfel, pe lângă post este necesară facerea de bine, după putere, aplecarea gândului spre cele sfinte,  înfrânarea de la vorbe necuviincioase, deoarece cuvintele conțin energie, care prin conținutul lor poate fi pozitivă sau negativă. Și peste toate o atitudine smerită știind că „cel ce nu are îndîrjie, acela va vedea pe Dumnezeu”. Fără acestea, postul nu este decât un regim alimentar, o dietă, fară nici o aură spirituală.

Prin post, prin abținerea de la mâncarea ce îngreunează trupul și sufletul, se obține un transfer al energiilor umane, din zona negativului, spre pozitiv. Omul dorește să facă bine, să fie mai aproape de Dumnezeu.

Dar postul reface și sănătatea zdruncinată de o alimentație nesănătoasă. Heraclid și Hipocrat prescriau în toate bolile având baza în alimentație șapte zile de post, iar Esculap, trei zile de post complet. Istoria română ne vorbește de un om, Pomponius Atticus, care chinuit rău de boală s-a hotărât să moară prin înfometare; dar în loc de moarte dupa 14 zile de post a găsit vindecarea completă.

Doctorul V. Pauchet, cel mai popular medic al Franței recomandă una, două zile de post pe săptămână. Profesorul Von Nordeen, medicul curant al regelui Carol I, s-a făcut vestit în toată Europa prin regimul său numit zig-zag, adică, după două zile de hrănire obișnuită, o zi de post.

Medicii Gilbert și Dominici, cercetând intestinele umane, au constatat că la cei ce se hrănesc numai cu vegetale, se găsesc doar 2000 de microbi pe cm3 de conținut; pe când la cei ce se hrănesc obișnuit cu carne, se găsesc 64000 de microbi pe cm3.

  • Postul este un foarte bun mijloc de pocăință – 1, Ioan Postitorul.
  • Să se postească miercuri și vineri, 69 ap.; 15 Petru al Alexandriei.
  • În postul Paștilor să nu se facă nunți – canonul 52 Laodiceea.

Alături de post, spovedania ocupă un loc aparte în vederea pregătirii sfintelor sărbători. Ea conferă iertarea păcatelor și posibilitatea îndreptării.

Sărbătorile își dezvăluie întreaga semnificație, doar petrecându-le după o așteptare pregătitoare, când trupul și sufletul sunt pregătite să întâlnească sărbătoarea.

Pr. Mihăiţă Tudor

15.02.2019 – Mihai Eminescu, poetul-filosof al trăirilor adânci: Pentru o metafizică creştină

vineri, februarie 15th, 2019

Conştiinţa unei filosofii creştine de specific naţional străbate până astăzi din gândirea marelui Mihai Eminescu. Contestată în parte, „concepţia naţionalistă a lui Eminescu reiese în toate amănuntele din activitatea lui de ziarist” (Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Mihai Eminescu, Ed. Pacifica, Bucureşti, 1994, p. 12).

Atât de bogat în conţinut şi valoare apologetică, mesajul eminescian îşi revendică în primul rând o constituţie creştină. Gândirea sa descoperă şi afirmă la modul cel mai concret o realitate ecclesială a existenţei româneşti. După Eminescu creştinismul nostru latin se prinde cu rădăcini adânci de trecutul poporului, iar Biserica Ortodoxă este „maica neamului românesc”.

Biserica Ortodocă – „maica spirituală a neamului românesc”

Au rămas memorabile cuvintele sale în acest sens: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care doineşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un istrument politic. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine” (vezi Timpul, VII, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1, în Mihai Eminescu, Texte esenţiale, selecţie şi prefaţă de Tudor Nedelcea, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1997, p. 49).

Sub imperiul ideilor religioase, poetul construieşte o „metafizică” puternic impregnată de trăiri şi năzuinţe creştin-ortodoxe. „Biserica Ortodoxă a Răsăritului, scria Mihai Eminescu, a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru argumentarea puterii statului: la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericei române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordonaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizarea politică şi economică” (Mihai Eminescu, în „Timpul”, V, nr. 199, 6/18 septembrie 1880, p. 1.). De aici, precum şi din alte însemnări ale poetului, reiese foarte clar ideea că „românii au identificat religia cu naţionalitatea” (Acad. Victor Crăciun, „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici” sau Interpretul unui crez eminescian, Postfaţă la Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, p. 175).

„Rugăciunea unui dac”, expresie de simţire creştină

Poezia „Rugăciunea unui dac” rezumă magistral dimensiunea cosmologică a existenţei la Eminescu, desprinsă din ethosul ortodox şi din fibra neamului nostru. Dumnezeu străbate astfel dincolo de orice existenţă sau temporalitate, de „moarte” sau „nemuritor”, de „azi, mâine, ieri sau totdeauna”. El se descoperă atunci cânt „unul erau toate şi totul era una”. Credinţa în Înviere este de asemenea exprimată magistral de poet, în aducerea aminte a vechilor încredinţări strămoşeşti: „El este-al omenirii izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre, cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Adăpându-se din Izvorul Vieţii, omul plin de „farmecele milei” caută în smerenie şi se roagă să primească de la Dumnezeu „intrarea în vecinicul repaos”. Această reîntoarcere la sorgintea „chipului” restaurat se petrece cu lacrimi, într-o depărtarea totală de tot ceea ce se arată vremelnic şi pătimaş: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrăme e sec,/ Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,/ C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,/ Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,/ Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o/ Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor …/ Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor”. Epitaful poetului se încheie cu mulţumirea adusă Părintelui Ceresc pentru „norocul de a trăi în lume”, înainte de a-şi începe călătoria spre eternitate (Eminescu, Opera Esenţială, cu zece comentarii de Constantin Noica şi Emil Cioran, ediţie şi prefaţă de Constantin Barbu, Ed. Oltenia/Dionysos, s.a., p. 94-95).

Vremea şi timpul

În strânsă legătură cu perspectiva cosmologică şi se află ideea de temporalitate. Timpul sau vremea îl conduce pe om spre Dumnezeu sau spre infern, redescoperindu-i perspectiva unei forme, a unui „chip” sau, în sens contrar, afirmându-i lipsa acesteia. „Ce este adevărul?” – se întreabă retoric poetul. „Stafia nebunului, vrăjitorului, omorâtorului ieri în lumina zburândului azi. Ce este Dumnezeu? Surdele nebunii a mii şi mii de oameni pe care o frunte senină sau închisă-n aur o modelează într-o uriaşă voluptate de foc. Mirele universului, naturei. Ce e elizeul? Ce este iadul? Inima cea nemărginită. Împopuleaz-o cu nemărginirile întunericului, cu sufletele rupte de blestemece s-agaţă scrâşnind din dinţi de stâncile disperărilor lor. Pune inima acestui caos, Crima cu şerpii remuşcării pe cap, cu dinţii unei în gură, cu aripile disperării pe umere, Satana – şi iată iadul. Vezi dar că Eul împopulează cer, pământ, infern. Eu, acest Dumnezeu al Dumnezeului său, căci Eu este ideea unei forme, este sufletul lumei – forma fără ideea de Eu nu are esistinţă, cadavrul fără suflet nu are esistinţă, lumea fără Eu nu are esistinţă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 254). În meditaţia sa metafizică asupra cronosului, Eminescu pune deoparte pentru neamul său „viitorul”, ca „o stea” călăuzitoare prin istorie. Cea mai importantă valenţă a timpului este însă prezentul, într-însul măsurându-se „timpul metafizic”, care nu este altceva decât „veşnicul prezent”. S-ar putea vorbi mai bine despre o „absenţă a timpului”, căci „timpul lumii esenţelor pure, al spiritului etern, perfect, care nu devine – şi de timpul lumii fenomenale – timpul propriu-zis, care presupune devenirea lumii create, în care formele de prototip se întrupează printr-o permanentă palingeneză. În această lume, timpul are un început şi un sfârşit. Purcede din momentul în care lumea a fost creată şi curge în eternitate, odată cu veşnica prefacere a acesteia, veşnica alegere, până când din nou regresiunea cosmică va întoarce lumea la otigini” (Florica Diaconu, Filosofie românească. Studii şi articole, Ed. Alma, Craiova, 2008, p. 98). În traducere teologică, această valenţă a timpului defineşte în parte echivalentul veşniciei.

Valoarea persoanei umane

Pe lângă dimensiunea ei universală, presărată cu elemente din Istoria şi Filosofia Religiilor, metafizica eminesciană dezvoltă de asemenea o impresionantă paletă de teme teologice, ancorând foarte uşor în: ontologie, cosmologie, anghelologie, demonologie, mariologie, hristologie sau eclesiologie. În context antropologic, valoarea omului şi a existenţei sale este analizată la întrepătrunderea dintre fizic şi metafizic. Poetul are astfel în vedere faptul că „omul, luat în general, pune cuiva întrebări – despre sine, despre rostul său în lume, despre chipul pe care trebuie să-l aibă ca om –, al căror început de răspuns îl şi are. Cine sunt eu? De ce am fost adăugat şi eu lumii? Cum trebuie să fiu, ca să intru în condiţia omului adevărat?” (Constantin Noica, „Când te întorci totuşi cu gândul la Eminescu”, în Eminescu, Opera Esenţială, p. 232-233). Răspunsul acestor întrebări este argumentat filosofico-teologic, inspiraţia poetului sprijinindu-se aici îndeosebi pe învăţătura Sfintei Scripturi. De pildă, titlul iniţial al poemului „Memento mori” a fost „Deşertăciunea deşertăciunilor”, idee preluată din Cartea Ecclesiastului (Eccl. 1, 2-3). Raportul dintre om şi Dumnezeu se găseşte astfel în acort cu teologia docmatică a Bisericii, care vorbeşte în acest sens despre „chip şi asemănare” (Fac. 1, 27). „Dumnezeu. El are predicabiliile câtortrele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindenea – are spaţiul; El e etern – are timpul; El e atotputernic, dispune de singura energie a universului. Omul e după asemănarea Lui. Omul reflectă în mintea lui – in verbum – câteştrele calităţi(le) Lui. De aceea la-ncput era Verbul – şi Verbul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul” (Mihai Eminescu, Texte esenţiale, p. 56).

Teologie şi filosifie

Această gândire complementară a lui Eminescu, în care se regăsesc în armonie sacrul şi profanul (teologia şi filosofia), a născut adevărate capodopere pentru posteriate. Sunt cât se poate de concludente creaţiile sale în proză: Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii faraonului Tla, Moş Iosif, Cezarea etc. La fel de importante sunt şi poeziile: Scrisoarile I – III, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glossă, Dumnezeu şi om etc. Despre „Scrisorile” sale, de pildă, marele filosof Mircea Florian spune că „sunt în acelaşi timp un testament literar şi filosofic şi o ochire rezumativă a tuturor celor simţite şi gândite de el … În Scrisoarea I naşterea luminilor din haosul primordial nu e o concepţie cu totul indiană, ea se întâlneşte şi la greci ca şi la creştini. Poetul se apropie însă pe nesimţite de atitudinea obiectivistă: e contrastul dintre infinitul luminilor şi muşuroaiele de furnici ale oamenilor … În Scrisoarea II apare limpede caracterul de spovedanie” (Mircea Florian, Filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2005, p. 102.).

Pr. Ioniţă Apostolache

15.02.2019 – Incursiuni apologetice în istoricul unei filosofii existenţiale: Trei vizionari creştini ai „sufletului românesc”

vineri, februarie 15th, 2019

Continuitatea de gândire şi simţire românească este sistematizată de filosoful Constantin Noica într-o frumoasă introspecţie axiologică, care se defineşte prin „trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea din secolul al XX-lea”. În prima treaptă, ochiul istoric se lămureşte „într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul”. În cea de a doua se scoate „la iveală criza şi nemulţumirea cu sine, pe care le trezeşte în aceeaşi conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric”. Nu în ultimul rând, în cea de a treaia, se încercă „o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti”, decantată într-o autentică „afirmaţie la luptă pentru valorile vii ale culturii”.

Marele nostru gânditor Constantin Noica descoperă în monumentala sa lucrare „Pagini despre sufletul românesc” trei momente providenţiale pentru istoria culturii şi a existenţei noastre ca popor. Aceste „pietre de hotar” din tradiţia noastră românescă sunt marcate prin gândirea şi spiritul creştin al lui: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, şi Lucian Blaga, pentru secolul XX (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 2014, p. 12).

Conştiinţa smerită a sufletului românesc

Personalitatea marelui domnitor valah Neagoe Basarab şi moştenirea filosofiei sale existenţiale creştine sintetizează o idee fundamentală, anume „ce înseamnă conflictul dintre etern şi istoric şi cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa în care învinge eternul”. Structurat sub formă de poveţe către fiul său Teodosie, testamentul pravoslavnicului voievod muntean adună o numeroase sentinţe biblico-patristice, vorbind „nu numai despre puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului, despre împăraţii cei răi pedepsiţi de Dumnezeu, şi despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi morale, ci şi despre lucruri mai personale” (ibid, p. 15).

În rezumat, elementul cheie al diferenţierii conpetuale dintre gândirea şi spiritul românesc din această perioadă şi trendul filosofiei medievale se descoperă prin „orientarea contemplativă spere eternitate”. Cu privire la această stare de fapt, Contantin Noica spune: „Odată lumea oprită, se iveşte obişnuit spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în faţa lui calea spre cunoaştere şi acţiune. Aşa fac toate filosofiile, chiar dacă nu recunosc făţiş că sunt idealiste, că pun spiritul însuşi. Ce se întâmplă însă în viziunea eternităţii de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunoştinţă de sine şi nu se aşează în faţa lumii, nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. În clipa când totul e tăcere, conştiinţa unui Neagoe Basarab e cuprinsă de umilinţă şi plânge” (ibid, p. 17).

„Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie”

Cel de al doilea reper filosofic în specificul gândirii şi spiritului românesc devine grăitor în secolul XVIII prin condeiul lui Dimitrie Cantemir. De data aceasta, paradigma existenţială este transferată critic din sfera eternităţii spre „înţelesul şi gustul lumescului”. Gândirea marelui Cantemir este pe de altă parte legată atât de umanismul apusean, cât şi de vechea cultură bizantină. Opera sa se cuprinde în paradoxului. Pe jumătate apologet al valorilor culturale şi spirituale româneşti, pe jumătate critic şi contestatar al acestora, luminatul domn al Moldaviei caută de fiecare dată „o ieşire”. După el „neamul românesc a ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale civile şi cele bisericeşti”,  dar, pe de altă parte, tot el afirmă că „românul nu se prea ţinea nici de cele dumnezeieşti. Iar când întâlneşte curaj, ştiţi ce spune? Fatalismul e cel care le dă curaj”. În consecinţă, spune acelaşi Constantin Noica, „Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie. Dar, dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii şi ale împlinirii istorice, el îi judecă din perspectiva unor criterii care nu-şi găseau aici locul. Câtă nedreptate se făcea astfel neamului românesc nu ne interesează, nici de astă dată. E semnificativ însă faptul că nedreptatea vine de la un român, care iese din cadrul anistoric al vieţii româneşti, spre a fixa cel dintâi termenii conflictului dintre ceea ce este etern şi ceea ce trebuie să fie istoric în neamul românesc” (ibid, p. 26-27).

Între „cultura majoră şi cea minoră”

Raportat la specificul românesc al filosofiei, secolul XX este emblematic prin gândirea lui Lucian Blaga. Prin el avem înainte o reîntoarcere la valoarea culturală a „satului românesc”. Noica identifică aici un moment de mare anvergură naţională, anume cuvântarea filosofului Lucian Blaga din 1937, la admiterea sa ca membru deplin al Academiei Române. „Cel mai personal dintre cercetătorii români de astăzi face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric în sufletul românesc”. Mai târziu, marele creator de sistem filosofic, îşi întăreşte gândirea printr-o evaluare filosofică de geniu între „cultura majoră şi cea minoră”. „Filosofia lui Blaga, scrie Constantin Noica, e o filosofie a apriorismului stilistic. Ea îmbogăţeşte categoriile kantiene cu categorii purtate de o martcă stilistică, prin care singură poate face ştiinţă, artă religie o conştiinţă omenească … pentru Blaga, cultura minoră e de aceeaşi calitate cu cea majoră, pentru că e purtătoarea unei mătci stilistice. Satul nostru, spune Blaga, a avut tăria să se păstreze «boicotând» istoria. În jurul lui se făcea, de către alţii, străini de neamul nostru, istorie: satul nostru s-a păstrat. Vremea a vremuit, dar matca stilistică, deci pecetea adâncă a neamului româneasc, a rămas aceeaşi” (ibid, 29-30). Cu toate criticile din epocă şi de după aceasta, în special în perioada comunistă, filosofia lui Blaga rămâne normativă în definirea valorilor gândirii tradiţionale, desprinse din setea de transcendenţă a sufletului românesc. La el găsim identificarea concretă a elementului autohton, păstrat şi transmis în valoare nealterată de la străbuni, până în zilele noastre.

Axa tripartită, pe care o evocă Noica în „paginile” sale despre „sufletul românesc”, descoperă conştiinţa iubirii de înţelepciune a neamului nostru. Ea se desfăşoară etapizat de la evaluarea ancestrală a eternului la motivul istoric, de la năzuinţă şi ideal la concret, rezumându-se magistral în specificul „mioritic” al satului românesc.

Pr. Ioniţă Apostolache

15.02.2019 – Cuvinte din graiurile Părinţilor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2019, 243p.

vineri, februarie 15th, 2019

Lucrarea „Cuvinte din graiurile Părinţilor”, semnată de pr. conf. dr. Constantin Băjău, se numără printre cele mai recente apariţii sub egida Editurii „Mitropolia Olteniei”. Cartea adună în cele peste 240 de pagini mai multe omilii şi cuvântări la duminicile de peste an, publicate în paginile Ediţiei de Oltenia a Ziarului Lumina.

Săptămâna aceasta a văzut lumina tiparului, la Craiova, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, o lucrare inedită prin conţinutul şi tematica ei. Intitulată generic „Cuvinte din graiurile Părinţilor”, cartea pr. conf. dr. Constantin Băjău, titularul Catedrei de Patristică din cadrul Facultăţii de Teologie din Cetatea Băniei, adună o colecţie de 37 de cuvântări şi omilii duminicale sau la praznicele împărăteşti de peste an. Textele au fost culese din paginile Ediţiei de Oltenia a Ziarului Lumina, unde părintele profesor a semnat periodic în ultimii ani.

Fiecare text cuprins în lucrarea de faţă este în fapt o epistolă patristică, pe care autorul o direcţionează recurent atât spre slujitorii Sfintelor Altare, cât şi spre studenţii teologi din cadrul facultăţii craiovene. În ceea ce priveşte conţinutul lucrării, trebuie, de asemenea, menţionată proeminenţa caracterului patristic. Din acest punct de vedere, pr. conf. dr. Constantin Băjău aduce un prinos de recunoştinţă şi laudă Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe, din „graiurile” cărora se inspiră pentru a da formă cuvântărilor sale. Acest argument este foarte bine evidenţiat în „Prefaţa” lucrării, unde părintele profesor consemnează faptul că „predica Sfinţilor Părinţi este de un real folos, în primul rând pentru că ea menţine predicatorul în duhul autenticităţii învăţăturii dreptmăritoarei Biserici crestine, păstrătoarea adevărului dumnezeiesc mântuitor. Căci predica oricărui Sfânt Părinte este expresia trăirii lui personale, a credinţei Bisericii, pe care a transmis-o sub această formă vie de mărturisire înflăcărată şi prin care el s-a ridicat pe treptele cele mai înalte ale desăvârşirii creştine, ale sfinţeniei. O astfel de predică îl influenţează pozitiv, educativ și formativ pe predicatorul creştin și nu îl lasă să cadă pradă tentației de a rosti cuvântări care plac auzului, dar îl îndepărtează de sensul predicii creştine autentice, care trebuie să rămână apostolică şi să contribuie la păstrarea nealterată a dogmei Bisericii. În caz contrar, se ajunge la îndepărtarea de cuvântul Sfintei Scripturi, în locul căruia adeseori unii redau istorioare atractive, dar nefolositoare. De aceea, alături de Sfânta Scriptură trebuie să existe permanent predica patristică, folosită şi citată cât mai des, mai cu seamă în pericopele sau versetele scripturistice care necesită lămuriri și precizări. Este recomandat și chiar necesar ca, în loc să facă apel la texte ale unor filosofi sau scriitori necreștini, predicatorul să citeze din operele Sfinţilor Părinţi. Fiindcă în predică nu se urmăreşte impresionarea ascultătorilor, ci edificarea lor morală şi mobilizarea lor spre fapte bune, mântuitoare. Cele mai importante şi reprezentative colecţii de predici cunoscute în Biserica Răsăriteană, precum Cazania lui Varlaam, Chiriacodromionul lui Nichifor Teotoke şi altele, au pus în valoare în primul rând predicile Sfinţilor Părinţi. Prin mănunchiul de cuvântări ce sunt cuprinse în paginile acestei cărţi am dorit să-mi exprim simţămintele mele de veneraţie, de admiraţie, pe care le-am avut dintotdeauna pentru lucrarea predicatorială a Sfinţilor Părinţi, citându-i îndeosebi în cazuri aparte, de precizare a adevărurilor de credinţă creştină, dar şi pentru că Sfinţii Părinţi sunt cei mai convingători propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu. Şi am observat cu bucurie că simpla rostire a numelor lor (în timpul predicii) înseninează pe ascultători şi aduce bucurie pe chipurile credincioşilor aflaţi la slujbă în sfintele noastre biserici” (pp. 6-7).

În finalul lucrării, în loc de concluzii, părintele autor detaliază într-un studiu consistent „Importanţa lecturii şi a tâlcuirii Sfintei Evanghelii din perspectivă patristică” (pp. 218-238).

Prin structura şi conţinutul ei, lucrarea pr. conf. dr. Constantin Băjău face în primul rând dovada unei experienţe personale la Amvonul bisericii. Multe din gândurile aşezate în scris au fost rostite cu voce tare înaintea credincioşilor Parohiei „Înălţarea Domnului”, unde părintele profesor slujeşte periodic. Nu în ultimul rând, acest frumos buchet de gând şi de cuvânt reprezintă un veritabil „ghid omiletic” de consistenţă biblico-patristică. Cartea vine spre ajutor atât întocmirii unei predici duminicale sau praznicale, cât şi studiului învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre.

Pr. Ioniţă Apostolache