Arhiva pentru ziua iulie 12th, 2019

12.07.2019 – Rugaciunea la Sântul Vasile cel Mare

vineri, iulie 12th, 2019

 Sub aspectul ei de legătură intimă și esentială între credincios și Dumnezeu, rugaciunea se situează de la sine în inima religiei. Că este aşa, o vedem până și din aceea că în momentele cruciale ale vieții și activității Sale între oameni, momente în care s-a plămădit ființa religiei Sale, Însuși Mantuitorul s-a rugat, a comunicat intim și adânc cu Tatăl, pe calea rugaciunii.

                          Rugaciunea este tot ceea ce poate fi mai spiritual în religie. În crestinism, importanta ei este așa de copleșitoare, încât oficiul cel mai important aici, dumnezeiasca Liturghie este, de fapt, o alternare gradată de rugaciuni, care gravitează în jurul momentului euharistic și care îl pregătesc. 

                         Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, privește rugăciunea ca pe un mijloc de evlavie și înalțare sufletească, dar și  ca pe un mijloc prin care omul face voia lui Dumnezeu și îşi înalţa mintea si inima către Acesta, atunci când este însoțită de credintă sinceră. Dar mai inainte de a fi un teoretician al rugaciunii, Sfantul Vasile cel Mare a fost un practicant al acesteia. El arata insemnatatea fiecarui timp randuit pentru rugaciune. Sfantul Parinte imparte rugaciunea în doua tipuri si anume : de preamarire (doxologie) si de cerere. Este bine, spune Părintele, ca să nu trecem direct la cereri, ci începând rugaciunea, să preamărim mai întai pe Dumnezeu dupa puterile proprii și să-I mulțumim pentru îndelunga Sa răbdare.

                        Ca și conditie fundamentală a rugaciunii crestinului trebuie să fie smerenia, umilința în fața lui Dumnezeu. Când cerem ajutor, chiar dacă avem conștiința unei fapte bune săvârșite, să o tăinuim, pentru că vom fi răsplatiți însutit. Să urmăm exemplul vameșului, nu al fariseului din pilda evanghelică. Rugăciunea nu se face cu glas tare, ci „ cu strigătul inimii ”. În timpul rugaciunii, să lăsăm la o parte orice răutate față de semeni.

                    Cererile noastre să nu fie înalțate numai prin cuvinte, mai ales că Dumnezeu știe, în virtutea atotștiinței Sale, care sunt nevoile noastre omenești, știe ce dorinte avem și ce ne este de folos. „ Nu trebuie să facem rugaciunile noastre rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugaciunii prin libera vointă a sufletului nostru și prin fapte de virtute ”, pe tot parcursul vieții. Marele Ierarh îi îndeamnă pe ascultatorii săi să se roage mereu : când se așează la masă, când mănâncă ; dupa ce s-au săturat și se ridică ; atunci când se îmbracâ ; ziua si noaptea. Toate momentele sunt potrivite să ne rugăm și să multumim lui Dumnezeu pentru cele pe care, cu dărnicie, ni le dăruiește noua.

                        Sfântul Vasile cel Mare, întrebat fiind cum poate să mai înalțe multumiri un suflet omenesc care este îndurerat din pricina nenorocirilor, dă un răspuns complex. Căci ce putere ar trebui să aibă o mamă, pentru a multumi, când unicul ei copil a murit ? Să ne gândim însa că Dumnezeu  este un părinte mai bun pentru toți. Să ne gândim că altii sunt într-o situație chiar mai grea decât noi. Nimănui nu îi lipsesc pricini de a multumi lui Dumnezeu. Sluga să se bucure că este  încă liberă, cel întemnițat să se bucure că încă trăiește. Cel osândit pe nedrept să aibă nădejdea bunătaților viitoare. „ Cel ințelept poate să înalțe binefăcătorului Dumnezeu nenumărate multumiri în întreaga sa viată și în orice stare s-ar găsi. ” Din păcate, cei mai mulți oameni disprețuiesc bunurile pe care le au și doresc pe cele care le lipsesc. Robul este nemulțumit fiindcă nu-i liber, iar împaratul este trist fiindcă nu stăpânește întreaga lume. „ Da mi s-a poruncit să și mulțumesc pentru toate. Voi multumi oare când sunt torturat, când sunt chinuit, când sunt tras pe roată, când mi se scot ochii ? Voi multumi când sunt rănit pe nedrept de cel ce mă urăște, când deger de frig, când mor de foame, când sunt pus în butuci, când rămân dintr-o dată fără de copii, când mi se prăpădește femeia, când sărăcesc de pe urma cufundării corabiei, când cad în mâna piraților pe mare sau a hoților pe uscat, când sunt rănit, când sunt calomniat, când rătăcesc ca un cerșetor, când stau în închisoare ?

                        Acestea şi înca mai multe ca acestea iscodesc ei, hulind pe Legiuitor. Socotesc că-și pregătesc o apărare  a lor, prin hula pe care o aduc poruncilor date nouă, spunând că sunt cu neputință de îndeplinit. 

Bibliografie

1  Arhidiacon Prof. Dr. IOAN  N. FLOCA, Sfantul Vasile cel Mare, reorganizator al vietii monastice, in vol . Sfantul Vasile cel Mare, inchinare la 1600 de ani de la savarsirea sa, Editura Institutului Bibli si de Misiune al BOR, Bucuresti.

2  Sfantul VASILE  CEL  MARE, Invatatura catre fiul duhovnicesc, trad. De I. Popa, in rev. MITROPOLIA  OLTENIEI, an XXXI, nr. 1- 3/ 1979.

3  Pr. Dr. CONSTANTIN BAJAU, Grija fata de om in gandirea patristica a primelor patru veacuri, Craiova 2009.

4  Sfantul VASILE CEL MARE, Omilia a  IV-a  despre multumire, PSB 17.

 

Pr. Preda Marius

Parohia Secui

12.07.2019 – Monahismul secolului IV – reper al monahismului contemporan

vineri, iulie 12th, 2019

 Monahismul este un stil de viață ales voit, pentru a facilita apropierea de Dumnezeu și ocuparea cu problemele spirituale proprii și ale celor din jur. El se fundamentează nu pe o poruncă, ci pe sfaturile date de Mântuitorul pentru a ușura mântuirea personală. Aceste sfaturi evanghelice sau apostolice sunt cunoscute astăzi ca voturi monahale ce sunt asumate în momentul tunderii în monahism: sărăcia de bună-voie, castitatea (fecioria),supunerea sau ascultarea întru totul de duhovnic sau stareț.

                   Monahismul creștin a apărut în secolele III-IV, organizat în pustiile Egiptului, Palestinei, Siriei și Asiei Mici. El consta în principal, din retragerea de lume și viețuirea sub cele două forme:

  • eremitică, anahoretică ( izolare completă)
  • chinovială, obștească (organizată în comunități monahale)

                  Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare a avut un rol hotărâtor în monahismul secolului IV și nu numai, prin regulile monahale date de acesta. Demn de specificat este și deschiderea monahismului răsăritean spre viata socială , mai ales catre nevoile sociale  ale vremii. Aceasta inclinație spre nevoile sociale reiese și din întrebarea : „ Dacă trăiești singur, cui speli picioarele ? ”. Si raspunde că, iubirea aproapelui devine imposibilă cand monahul traieşte solidar. Iar prin rânduielile monahale vasiliene, asceza se îmbina cu studiul si activismul social.

                  Pentru Sfantul Grigore Teologul nimic nu este aşa de frumos ca viața pustnică, ca monahismul. Ea înseamna „ sa-ţi încui simțurile, să ajungi în afara de trup şi de lume, să te adâncești în tine însuți și să nu te apropii de nimic din cele omenești, decât atât cât este de neapărată trebuință, să vorbești cu tine însuți și cu Dumnezeu, să traiești mai presus de cele văzute ”. « Chipul cel dumnezeiesc » este purtat în sufletul monahului, care este neamestecat cu cele omenești. Devine astfel « oglinda nepătată a lui Dumnezeu si a celor dumnezeiești ». Petrece, pe pământ fiind  cu ingerii. Prin lucaraea « Despre fuga în Pont », care este un cuvant de apărare , de motivare, aduce un adevărat elogiu vieții și trăirii monahale.

                Sfantul Ioan Gura de Aur atrage atentia că traiul în chip feciorelnic sau monahic, este însoțit de multa osteneală, iar fecioria presupune nevoință. În fața celor care îmbrățișează o astfel de viată stă însa nădejdea bunătăților viitoare și cununa răsplăților , care dau putere si bărbăție în această luptă de scurtă durata. În acest sens Sfântul Parinte afirma în Omilia XXXVI la Facere : „ Daca am ales să trăim în feciorie , să nu ne uităm că virtutea aceasta este plină de osteneală, nici că fecioria este plină de nevointă, ci să ne gânbdim la soarta pe care o vom moșteni ; și, cu gândul la ea, să infrânăm furia poftei celei rele, să biruim săltările trupului și să curmăm greutatea ostenelilor cu cununa răsplăților. Nădejdea bunătăților este îndestulătoare să ne facă să înfruntăm și primejdiile și să suportăm cu bărbăție și ostenelile virtuții. Când te gândești că lupți numai puțină vreme , și că dacă ai păstrat aprinsă candela fecioriei, dacă ai candelele aprinse și destul untdelemn în ele, adica untdelemnul adunat cu savârșirea faptelor bune, atunci ai să fii învrednicit de acea vietuire fericită și ai să poți să te întalnești cu Mielul. ”

                     Femeile care au îmbrățișat fecioria, viata îngerească, se cuvine cu atât mai mult să petreacă o viata corectă. Haina albastră pe care o purtau monahii și monahiile pe vremea Sfântului Ioan Gura de Aur trebuie să aibă o culoare potolită, să fie largă si nu strânsă pe corp spre a nu se scoate în relief anumite părți ale corpului, care tentează. Monahiile sa fie împodobite cu : sfială, întelepciune, cumpătare, îmbracaminte modestă. Marele Ierarh mai recomandă sinceritate, simplitate, pudoare, cinste si nevinovăție. Cinstea cuvenită fecioarelor depinde de prestanța spirituală pe care acestea o au în raport cu femeile din lume. „ Mânăstirile sunt limanuri linistite iar monahii sunt ca niste luminători care, luminând din înaltime chiar și pe cei ce vin din depărtare… si atragând spre liniștea lor, nu lasă pe nimeni să bâjbâie în intuneric ”.Monahii nu au slugi , sunt lipsiți de fast, de pompă, iar cântările lor sunt placute și pline de iubire fată de Dumnezeu.

                   Iudeii au privit virtutea fecioriei cu dezgust și au refuzat să o accepte. Păgânii au dmirat-o, dar nu au trăit-o. Numai în crestinism această virtute este trăită cu adevărat și este chiar râvnită. În fața oamenilor stă posibilitatea ca ei să aleagă a trăi în feciorie, sau a se căsători. „ Monahii aceştia nu locuiesc în corturi, cu suliţe ca ostaşii , nici cu scuturi şi platoşe; n-au nici una din aceste arme şi totuşi săvîrşesc fapte pe care ostaşii nu le pot săvîrşi nici cu armele. Iar dacă vrei, poţi să-i vezi! Vino, dă-mi mîna, să mer­gem amîndoi pe cîmpul de bătălie şi să vedem bătălia lor. Monahii aceştia luptă în fiecare zi; ucid pe potrivnici, înving toate poftele care ne supără pe noi. Şi vei vedea toate poftele acestea culcate la pămînt, nemaiputînd să facă vreo mişcare. Vei vedea într-adevăr înfăptuit cuvîntul acela apostolic: Cei ce sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Ai văzut mulţimea de morţi zăcînd grămadă, ucişi cu sabia Duhului? De aceea nu se aude acolo de beţie, nici de lăcomie la mîncare. O arată masa lor, semnele de biruinţă care stau pe ea. Beţia şi lăcomia la mîncare, această fiară cu multe feţe şi cu multe capete, zace moartă, biruită de băutura de apă. Ca şi Scila şi Hidra din mitologie, beţia are multe capete. Din umil se naşte desfrî-narea, din altul, mînia, din celălalt, lenea, din celălalt, dragostea păcă­toasă; dar toate sînt doborîte la pămînt. Taberele celelalte, ale ostaşilor, sînt biruite toate de aceste patimi, chiar de-ar fi biruit ele zeci de mii de duşmani; în faţa acestor falange de patimi nu pot rezista nici armele, nici suliţele, nici orice altă armă. Şi-i vei găsi pe ostaşi, pe aceşti uriaşi, pe aceşti eroi care au săvîrşit atîtea fapte de bărbăţie pe cîmpul de bătaie, legaţi, fără lanţuri, de somn şi de beţie, zăcînd la pămînt fără să fie ucişi şi fără să aibă răni, ca pe nişte răniţi, dar, mai bine spus, chiar mai rău; că răniţii mai dau un semn de viaţă; dar aceştia nici atîta, ci îndată cad ”.

                   Mânăstirile sunt numite de Sfântul Părinte „limanuri liniștite ”, iar viețuitorii lor  ”luminatori care luminează și atrag prin linistea lor”. Unii contemporani socoteu că, pentru același păcat, gravitatea era mai mare, dacă el era săvârșit de un monah, decât dacă era săvârșit de un laic. Lor le raspunde că și unii și alții, trebuie să împlinească tot aceleasi porunci. Deosebirea stă doar în faptul că unii sunt casatoriți, iar alții nu. Toți vor da socotelă în fața lui Dumnezeu. 

                   Cei din lume dorm și ziua, afirmă Sfântul Părinte, pe când monahii și noaptea priveghează. Cu devărat că sunt fii ai luminii. Ca hrană, monahii consumă unii numai pâine și sare iar altii și untdelemn, iar cei slabi  se „îndulceau din verdețuri și din fasole , bob sau linte”. Dormeau pe frunze de copaci. Ei priveau moartea ca pe o trecere  la viața de dincolo și o priveau cu cea mai mare seninătate. Viața îngerească a monahilor era mult apreciată și cuvântul lor întotdeuna ascultat.

                 Muți dintre tineri erau îndemnați să îmbrățișeze monahismul, însa ceilalti din jurul lor se opuneau, fie că erau părinți sau rude.Se întristau când copii lor se hotărau să trăiască o viata de întelepciune. Uitau că nu este destul să fie parinți, pentru a-i putea învăţa şi ce le este de folos. Și lucrurile erau cu mult mai dificile când parinţii unui tânăr ce alesese vița monahală erau bogați si puternici.    

                 Sfântul Ioana Gura de Aur face o comparație între împarat și monah. Toți sunt îndreptaţi cu privirea spre mai-marii lumii, pe cand călugării sunt abia observați. Tot omul vrea să ajungă conducator de popoare, dar nimeni nu vrea să fie în slujba lui Dumnezeu. Se uita un lucru esențial și anume , acela ca stăpânirea unui împarat se termina cel mai târziu la sfârșitul vietii, adesea și mai devreme. Monahul stăpânește însă, nu oameni ci patimi.  Îşi păstrează liberă mintea și nu îngăduie să se înscauneze în suflet tirania placerilor. Duce un război împotriva demonilor și biruie, fiind încununat de Hristos. Monahul vorbeste cu profeții, iar împaratul cu supușii și slujitorii săi. Noaptea, monahul  slujeste, privegheaza și se roagă, împreună cu îngerii. Împaratul se află adânc în somn. Monahul are o singură haină, în comparatie cu împaratul care are multe alte schimburi de haine. Pe bogați, monahul îi ajută cu sfaturi bune, iar pe săraci îi scapă adesea de săracie. Pe lumea cealaltă, monahul va fi stralucitor și slăvit, pe cand împaratul, „ daca va cârmui pe supusii săi cu dreptate si cu iubire, lucru foarte rar, se va bucura de o mântuire și de o cinste mai mică decât monahul “.

                 Despre nevoința monahilor si a monahiilor vorbeste Sfântul Ioan Gura de Aur si in Omilia a LXX-a cand spune : „ Monahii aceştia n-au o masă ca aceasta, ci cugetă şi trăiesc chiar de pe pămînt viaţa îngerilor. Nu se însoară, nu dorm mult, nu se îmbui­bează; puţin le mai lipseşte ca să fie fără de trup. Nimeni nu poate învinge aşa de uşor pe duşmanii săi ca monahul; îi învinge chiar cînd stă la masă. De aceea profetul spune: Gatit-ai inaintea mea masa, impotriva celor ce ma necajesc”. N-ai greşi dacă ai spune şi despre masa lor aceste cuvinte. Că nimic nu stînjeneşte atîta sufletul ca pofta cea păcă­toasă, ca îmbuibarea, ca beţia, ca păcatele ce se nasc din ele. Ştiu bine aceasta cei care au încercat pe propria lor piele aceste păcate. Dar vei şti şi mai bine deosebirea dintre o masă şi alta dacă ai afla de unde adună banii o masă şi de unde, alta.”

                  În urma celor transmise nouă de Sfinții Părinți, am putea să evidențiem prin cuvinte sărace o simplă definiție a monahismului și anume: monahii sunt oamenii care au ales să poarte jugul lui Hristos, lepădandu-se de lume si ținând votul ascultării, al sărăciei și al curăției. Mânăstirile sunt locurile în care monahii Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu.

Bibliografie

  1. Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, in colectia P.S.B., vol. 21 si 22, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti 1987.
  2. Bria, Diac. Asistent Ion, Teologie si biserica la Sfintii Trei Ierarhi, in rev. Studii Teologice, an XXIII, nr. 1- 2/ 1971
  3. Niscoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Aspecte din viata crestina in comentariul Sfantului Ioan Gura de Aur la epistolele pastorale,in rev. Studii Teologice, an XXIII, nr. 7-8/ 1964
  4. Bajau,Pr. Dr. Constantin, Grija fata de om in gandirea patristica a primelor patru veacuri, Craiova 2009

 

 

12.07.2019 – Iubirea semenilor la Sfântul Vasile cel Mare

vineri, iulie 12th, 2019

Omul este ființa socială, nu solitară și sălbatică. Fiindcă nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât faptul de a comunica unul cu altul și de a iubi pe cei asemenea nouă. Sfântul Vasile cel Mare arată că poruncile lui Dumnezeu sunt multe si diferite, dar ele se rezumă în marea poruncă a iubirii, sub cele doua forme ale ei: iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Fără iubire, credința este moartă. Lipsa ei din suflet este la fel de păgubitoare ca și  lipsa luminii pentru ochi. Iubirea prin slujire este o lege a firii umane. Sfântul Părinte a practicat slujirea dezinteresată a dragostei frățești, ceea ce confirmă pe deplin justețea epitetului de „patron al săracilor”.

                   Mai presus decât toate religiile si concepțiile filozofice ale lumii vechi, creștinismul a ridicat pe om la o treapta superioara de viața. El arata lumii virtuți si lecții morale, care nu au fost egalate si nici măcar concepute in afara lui. Si toate acestea, in numele iubirii, care este începutul si sfârșitul vieții creștine.

                Esența creștinismului este iubirea. Dumnezeu însuși este iubire. Lăsând la o parte toate definițiile despre Dumnezeu, creștinul L-a definit prin iubire, „cuvânt adevărat si simplu, mare si sfânt ca Dumnezeu însuși”

              Lumea veche a cunoscut si ea iubirea, dar nu pe cea dumnezeiască. Creștinii si-au schimbat si si-au  înoit viața lor morală numai prin aceasta, prin iubirea lor evanghelică, iubirea de aproapele. Iar aproapele pentru ei este tot omul, chiar si dușmanul. Creștinismul însă, a extins, prin iubire, sfera noțiunii de om la toți oamenii; el a descoperit pe om in parabola Samarineanului, care face milă cu străinul si cu dușmanul său.(Luca X, 29-37)

                 Creștinul iubește. El iubește pe Dumnezeu si pe aproapele. „Iubirea este o virtute prin care Dumnezeu , obiectul fericirii supranaturale, este iubit in virtutea infinitei Sale perfecțiuni, iar aproapele este iubit prin iubirea fata de Dumnezeu, de unde se manifestă obiectul si motivul acestei virtuți”. Creștinul iubește pe semenul său, prin această iubire a divinității, caci „dragostea este deschiderea inimii în mod nelimitat pentru ceilalți in Hristos, dragostea este uitare de sine pentru ceilalți, după pilda si din puterea lui Hristos”. Astfel obiectul primordial al iubirii creștine este Dumnezeu. Dumnezeu își iubește creaturile. Iubirea fata de Dumnezeu nu este însă desăvârșită, numai daca aceasta trece si asupra a ceea ce Dumnezeu iubește, asupra creaturii Sale, asupra omului.

                   Învățătura creștina despre iubire, așa cum o cunoaștem noi astăzi, o regăsim la Marele Ierarh Vasile cel Mare , cu elementele ei fundamentale. Iubirea are pentru el un rol principal, fiindcă nimic nu înfrumusețează si nu îndumnezeește pe om așa cum o face iubirea. Nu a fost un teoretician al iubirii creștine, ci a pus în practică principiile evanghelice, sacrificând totul pentru semenii săi, când aceștia s-au găsit in nevoi si suferințe. Dragostea cea adevărată, pe care trebuie să o avem față de semenii noștri, este in definitiv un dar al Duhului Sfânt.

                  Sfântul Vasile cel Mare spune că, trebuie sa iubim pe Domnul Dumnezeu cu toată puterea aceea care ne este dată pentru iubire, dar trebuie sa iubim si pe aproapele nostru, pentru a fi imitatori ai Tatălui din ceruri, care face sa răsare Soarele, si pe cei rai si pe cei buni; nefiindune îngăduit să cheltuim puterea de a iubi, in alte direcții si scopuri greșite. Este ridicol si total greșit ceea ce săvârșesc unii prin alegerea pe care o fac față de alții și împart numai unora binefacerile iubirii, iar pe ceilalți, nenumărat de mulți, îi îndepărtează de iubirea lor.  Iubirea de semeni, după Sfântul Vasile, este cea de-a doua poruncă, ca ordine si ca putere, fiindcă Dumnezeu ne-a dat si capacitatea practică de a o împlini.

               Pentru Sfântul Vasile cel Mare, iubirea este mișcarea lui Dumnezeu către om si a omului către semen si către Dumnezeu. Iubim prin Dumnezeu și în Dumnezeu. Si iubirea de aproapele este operă a puterii dumnezeiești. Iubirea creștină este incomparabil superioara principiului moral platonic. Iubirea evanghelică este chemarea celui puternic spre cel bolnav, a celui care are către cel care nu are, a lui Dumnezeu către om si a celui mai de jos către cel mai înalt, a omului către Dumnezeu.

                 „Iubirea divinității asigură omului fericirea supremă care nu stă în bunurile iluzorii de aici, ci în jertfă și în abnegația totală pentru cei mici si pentru cei lipsiți. Prin aceasta jertfă si iubire aprinsă față de Dumnezeu si de aproapele, omul imita divinitatea, si ajunge el însuși Dumnezeu pentru cei pe care-i ajută și-i iubește. Numai aceasta iubire si jertfa din iubire garantează nemurirea”. 

                 Sfântul Părinte afirma ca iubirea de Dumnezeu si de aproapele nostru constituie baza oricărei comunități creștine. In același timp, este o datorie sfântă, prin a cărei  îndeplinire dovedim daca suntem cu adevărat ucenici ai Mântuitorului. Ne mai aduce aminte și de porunca Dumnezeului nostru „Prin aceasta vor cunoaște toți, ca sunteți ucenicii Mei , daca veți avea dragoste unii fata de alții”(Ioan XII, 35). Aduce aminte si de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spunea: „De-as grai in limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare si chimval răsunător…”(I Corinteni  XII, 1-3). Si toate acestea nu ca si când niciuna din virtuțile enumerate n-ar putea fi realizate fără iubire, ci pentru ca dragostea este superioara.       

              Adesea, Sfântul Părinte cere scutirea de poveri, fie in favoarea oamenilor săraci, fie chiar a cetăților sau satelor, apărând pe episcopii eparhiei acuzați pe nedrept, rugând pe un stăpân de a-si ierta un sclav, pe un păgân de a se împăca din nou cu fiul său convertit la creștinism.

              Marele Ierarh si Sfânt al Bisericii creștine, a înțeles profund esența învățăturii creștine, rezumând-o in iubirea fata de Dumnezeu si fata de om. A fost un adevărat trăitor al credinței Mântuitorului Iisus Hristos. El a căutat sa dea viața principiilor înalte ale creștinismului, începând întâi cu sine si continuând în a îndemna spre desăvârșire si pe alții.

               Așadar, precum bunul Dumnezeu dă tuturor părtășia comuna a lumii, făcând să răsare soarele, si peste cei drepți si peste cei nedrepți, tot așa si imitatori lui Dumnezeu sa poarte cu sine aceeași căldura si aceeași cinstire fata de toți oamenii. Acolo unde lipsește dragostea, precum spune Sfântul Ioan Gura de Aur, reiese clar ca diavolul este ura. Deci, precum cel care are dragoste are pe Dumnezeu cu el, tot așa, cel care are ură hrănește pe diavol  într-u sine.

               Pentru aceasta, se cuvine ca dragostea sa fie egala si de același fel la toți, si pentru toți. Si, după cum în noi înșine, suferința fiecăruia din mădularele bolnave atinge, deopotrivă, întregul corp, dar sunt, cu toate acestea, unele mădulare mai prețuite decât altele, tot așa se cade ca si forma de compătimire si înfățișare a iubirii sa fie la fel din partea fiecăruia, pentru toți cei care trăiesc într-o comunitate. Pentru cei care trăiesc in armonie duhovniceasca nici chiar rudenia de sânge nu este mai mare fata de iubirea manifestata fata de altul. Nici chiar comuniunea de sânge, fie ca cineva ar fie fratele cuiva după trup, sau ar fi fiu, sau fiică, nu va fi socotită ca un grad de rudenie mai mare decât gradul de rudenie spiritual, bazat pe iubirea fata de alții. Cel care urmează natura, în astfel de lucruri se osândește pe sine, pentru ca încă nu s-a îndepărtat cu totul de natura, ci încă mai este condus de trup.

                    Sfântul Părinte, mai spune că acela care iubește pe aproapele său , este numit ca fiind fiu al lui Dumnezeu. Cine iubește pe fratele său, are inima liniștită. Compară de asemenea, în mod sugestiv, viața celor lipsiți de iubirea de semeni si care trăiesc izolați cu cea a liliecilor, socotindu-i pe aceștia chiar superiori, fiindcă trăiesc în comun, pe când oamenii egoiști sunt lipsiți de solidaritatea vieții in comun.

 

Bibliografie

[1] Drd. Rene Broscareanu, Sfanta Treime, icoana a iubirii, in rev. Studii Teologice, nr. 2/ 1989,

2 Protos. Drd. Irineu Pop, Invataminte morale si sociale in opera si activitatea Sfantului Vasile cel Mare, necesare activitatii preotilor in vremea noastra, in rev. Studii Teologice, nr. 3-4/ 1985.

3 Teodor M. Popescu, Caritatea crestina in biserica veche, in rev. Biserica Ortodoxa Romana, an LXIII, nr. 1-3/ 1945.

4 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologie dogmatica ortodoxa, vol II,Bucuresti pg.

5 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Importanta si sensul desavarsirii in monahism, in rev. Studii Teologice, an VII, nr. 3-4/ 1955.

6 Diac. Prof. Teodor Damsa, Bogatia si saracia in lumina omiliilor Sfantului  Vasile cel Mare, in rev. Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/ 1979.

7 Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Sfantul Vasile cel Mare, despre iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, in rev. Mitropolia Olteniei, nr. 4-6/ 1981.

8 Traducere Pr. Prof. Teodor Bodogae, O importanta epistola a Sfantului Vasile cel Mare, Epistola 204 . Catre locuitorii din Neocezareea, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 1-2/ 1979.

 9 Arhim. Epifanie Norocel, Egalitatea oamenilor in conceptia Sfantului Vsile cel Mare, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 5-6/ 1972.

 

 

Pr. Preda Marius, 

Parohia Secui

12.07.2019 – Idealul sfințeniei în Biserică

vineri, iulie 12th, 2019

 

                    Biserica este adunarea tuturor ucenicilor Domnului fie ei încă pe pământ sau deja plecați în casa Tatălui Ceresc – adunați în jurul Învățătorului. De altfel, termenul de Biserică vine de la cuvântul grecesc „ekklesia” folosit de anticii atenieni spre a desemna adunarea cetățenilor.

                     După întemeierea Bisericii lui Hristos, mântuire nu mai există în afara Lui. Există totuși întrebarea: Cum este cu putință să te mai mântuiești prin Hristos de vreme ce El s-a înălțat de pe pământ? La această întrebare răspundem că Mântuitorul ne-a asigurat de prezența sa până la sfârșitul veacurilor. Căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo este și El în mijlocul lor. Și în chipul acesta obștea credincioșilor în Iisus Hristos alcătuiesc Biserica Sa.  Obștea aceasta sau Biserica, Mântuitorul a întemeiat-o în chipul cel mai desăvârșit. Pe unii i-a pus Apostoli, pe alții învățători, pe alții slujitori ai celor sfinte și unii rămânând ascultători ca și cum ar asculta pr Domnul însuși. Iar cap al acestei obști, adică a Bisericii fiind însuși Iisus Hristos, iar noi credincioșii fiind în parte mădulare.

                      În Biserică, omul folosește atributul dat lui de Dumnezeu încă de la naștere și anume liberu albitru. Acest atribut îl folosim fiecare dintre noi atunci când consimțim să urmăm pe Hristos și să împlinim poruncile sale sau dimpotrivă, ignorând toate acestea și în consecință îndepărtându-ne de Creator. Libertatea aceasta putem să o folosim în scopul dobândirii mântuirii, a unei vieți sfinte pentru că: „Sfânt este Dumnezeu”.

                       Sfântul este tipul umanității celei noi. Sfințenia se manifestă adesea ca bunătate, ca răbdare, la un om care are în el izvorul unei vieți fericite. Poate că vom putea să fim prezenți prin viața noastră, revărsând bunătate, înțelegere și gingășie, mai ale sîn situațiile nefericite: ale bolnavilor, ale săracilor și ale celor disprețuiți. Să fim acolo, sa-l ajutăm pe celălalt să iasă dintr-o situație disperată, luându-l de mână și însoțindu-l.

                       Din nefericire, în timpurile pe care le trăim există o mare neclaritate asupra noţiunii de sfinţenie sau despre cum se poate ajunge la ea. De foarte mule ori, sfinţii sunt priviţi de oameni ca fiind nişte eroi, nişte oameni cu puteri deosebite, puteri la care greu s-ar putea ajunge ori dobândi. Sfinţenia pare a fi ceva vrednic de lăudat, dar imposibil de realizat, mai ales într-o societate în care anormalul este considerat normal, într-o lume care parcă doreşte să se rupă de ceea ce reprezintă moralitatea şi îşi caută idealuri total diferite de cele care ar trebui să ducă dincolo de ceea ce este trupul. Sfinţenia pare a fi ceva demodat, ceva care aparţine de un timp trecut sau care se mai caută undeva, poate, „pe la ţară”.

                        Sfinţenia, însă, poate fi şi este o stare duhovnicească la care omul poate ajunge, dar pentru aceasta este nevoie ca ea să fie scopul vieţii fiecăruia dintre noi, dacă dorim să gustăm din bucuriile Împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, Însuşi Dumnezeu spune: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt” (Levitic 11, 44 ).

                       Sfântul Grigorie Palama, într-una din scrierile sale, spune că îndumnezeirea sau sfinţenia nu sunt altceva decât asemănare şi unire cu Dumnezeu (Despre împărtăşirea dumnezeiască), iar marele Apostol Pavel în cartea sa către Efeseni în capitulul doi zice următoarele: „nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos”.

                  Una din însușirile Bisericii este „Sfințenia”. Sfințenia Bisericii provine din strânsa unire cu Hristos, este însușirea prin care se manifestă puterea mântuitoare a lui Hristos prin Biserică. Nu se poate dobândi mântuire fără participarea la sfințenia lui Hristos lucrătoare în Biserică.

                  Hristos este sfânt mai întâi pentru că este Dumnezeu. Sfințenia este o însușire a lui Dumnezeu. Creatura nu are sfințenia decât prin participare. De aceea unde nu se afirmă participarea la El, nu se afirmă nici sfințenia creaturii. Oriunde se manifestă Dumnezeu, se trăiește sfințenia Lui, ca ceva care este cu totul deosebit de lume, dar care și comunică energia harului în vederea purificării omului în fața lui Dumnezeu, din pricina păcătoșeniei proprii care împiedică deplina participare la sfințenia Lui (Isaia 6,5-57). În Vechiul Testament se vorbește continuu despre sfințenia lui Dumnezeu. Ea umple locul unde apare Dumnezeu, strălucește prin persoanele apropiate Lui și lasă o urmă în aceste personae după ce Dumnezeu s-a apropiat de ele.

                    Trebuie să menționăm că nimeni dintre muritori nu este fără de păcat viețuind în această lume. Numai Mântuitorul Hristos, Dumnezeu-Om, este fără de păcat (Ioan 8,46). De aceea Biserica a consemnat erezia pelagiană, după care omul ar avea putința nepăcătuirii perfecte, învățând în legătură cu aceasta că și sfinții, întrucât săvârșesc și ei unele păcate, se roagă nu numai din smerenie, ci și pentru iertarea greșelilor lor. Despre posibilitatea căderii drepților dar și despre recâștigarea stării de dreptate ne dă mărturie Sfânta Scriptură: Îngerii cei răi și Iuda Iscarioteanul, proorocul David, Apostolul Petru ( Matei 26,69-75/ Ioan 21,15-10)

                 Sfântul Ioan Gură de Aur  ne vorbește în multe rânduri despre planul lui Dumnezeu în legătură cu omul cel căzut. Ruperea omului de Dumnezeu a adus în lume răul moral şi fizic. Totodată a provocat şi mişcarea Ziditorului pentru a-1 întoarce înapoi pe om, pe care l-a chemat la El şi l-a învăţat prin îngeri, prin proroci şi în general prin legea Vechiului Testament. Această mişcare nu a dat rezultate şi răul creştea. Omul era în pericol să pătimească lucruri mai rele

decat ceea ce păţise la potopul lui Noe, De aceea Dumnezeu a şi pus în aplicare planul recapitulării, „a găsit această iconomie, cea prin har”, adică Biserica, prin care înfăptuieşte recapitularea, care inseamnă punere-impreună (ovvaipu;), unire a omului cu Dumnezeu.

                      Sfinţenia credincioşilor a fost aspiraţia unică şi sfântă a lui Hrisostom, de vreme ce pentru aceasta „şi-a vărsat sangele” Domnul şi de vreme ce prin aceasta omul îşi dobândeşte iarăşi „îndrăzneala” la Dumnezeu.

                      Aşa cum a accentuat Grigorie Teologul, şi Hrisostom subliniază că drumurile virtuţii sunt multe, din care pricină şi sfinţii diferă între ei, după cum diferă şi mărgăritar de mărgăritar. Astfel, avem credincioşi care se sfinţesc îndrumând la nevoinţă, ca păstorii, mădularele Bisericii.

Imposibilitatea dobândirii sfinţeniei absolute se datorează faptului că omul, participând la taina lui Hristos, nu se înstrăinează de firea sa şi de influenţa ei, de însuşirile ei. Prin urmare omul nu devine „prin fire” sfânt, nu dobandeşte o sfinţenie naturală. Devine sfânt după har şi din acest motiv nu are atotcunoaşterea, nu le ştie pe toate, „nu toate le-au ştiut sfinţii” (PG 62, 415).

                  Sfântul este ucenicul lui Hristos, cufundat într-o adâncă şi continuă rugăciune, trăitor în lumea cea păcătoasă şi zbuciumată, dar în acelaşi timp nemaiaparţinând lumii, ci lui Hristos. Se împărtăşeşte de bunurile materiale ale acestei vieţi, ca şi cum nici nu s-ar atinge de ele, fiindcă hrana sa este pregustarea vieţii veşnice, prin Sfânta Euharistie. Este iubit de credincioşii simpli, profund devotaţi, dar este adânc zbuciumat de cei care ar trebui să îi fie alături. Este sensibil, dar devine tare ca stânca, atunci când îl asaltează necazurile. Este supus slăbiciunilor omeneşti, cu care se luptă, dar rămâne deasupra lor, biruindu-le prin puterea lui Hristos. Sfântul este cel care arde de iubirea de Hristos şi de semeni. Nu se lasă înfrânt niciodată de rău, chiar dacă uneori firea omenească dă semne de slăbiciune. El îşi dă viaţa pentru Hristos, primind în schimb viaţa cea veşnică.    

                       Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au contribuit la încetăţenirea unor sărbători ale sfinţilor, sfinţi care s-au nevoit în locuri şi în timpuri diferite. Sfântul Vasile cel Mare, pe lângă sfinţii mucenici ai locului, din Cezareea Capadociei, ca Sfinţii Gordie, Varlaam, Mamant, evocă şi pe cei 40 de Mucenici, care, aşa cum mărturiseşte autorul, devin un bun al tuturor. Sfântul Grigorie de Nyssa evocă personalitatea marelui dascăl al Bisericii universale, Sfântul Efrem Sirul, iar Sfântul Grigorie Teologul, pe cea a Sfântului Atanasie cel Mare, teolog alexandrin, ca unii care sunt în acelaşi timp şi părinţii şi dascălii întregii creştinătăţi răsăritene. Cel care promovează cel mai mult acest aspect al Bisericii locale şi universale, ca unitate în diversitate, reliefată prin cultul sfinţilor, este Sfântul Ioan Gură de Aur. El are marele merit de a populariza multe dintre sărbătorile sfinţilor, şi în special ale sfinţilor mucenici. Sfinţii Mucenici Macabei, Sfânta Ana, mama profetului Samuel, Sfântul Proroc Ilie, Sfântul Mucenic Vavila, Sfântul Ignatie, Sfântul Eustaţie, sfinţii locului din Antiohia, toţi sunt sfinţii Bisericii universal a lui Hristos. De asemenea, prin cuvântările de laudă la Sfântul Mucenic Foca, din Cezareea Capadociei, la Sfântul Mucenic Iulian, din Tarsul Ciliciei, la Sfântul Grigorie Luminătorul, apostolul Armeniei, la Sfinţii Mucenici Egipteni, dar şi la sfinţii mucenici în general, autorii cuvântărilor de laudă întăresc convingerea şi sentimentul credincioşilor că, cinstind pe aceşti sfinţi şi mucenici, elementul universal al Bisericii capătă valenţe naţionale, locale, sfinţii universali ai Bisericii sunt şi sfinţii lor, în deplină comuniune cu sfinţii locului, prin care lucrează aceeaşi sfinţenie şi putere a lui Hristos.

                         Sfinţenia credinciosului în Biserică este o împărtăşire de sfinţenia lui Hristos. Sfinţenia şi puterea sfintelor moaşte este cea mai pertinentă dovadă în acest sens. Sfinţenia nu este apanajul numai al unei categorii de persoane, al unor elite, ci este destinaţia firească a tuturor oamenilor, ca împlinire a făgăduinţei divine. Această chemare la sfinţenie este cea mai actuală chemare pe care o fac autorii cuvântărilor de laudă (Sfinții Părinți), nu numai pentru ascultătorii de atunci, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile.         

 

                                                                                                     Pr. Preda Marius

                                                                                                     Parohia Secui

                   

 

 

Bibliografie

  1. Catehism ortodox, Viu este Dumnezeu, traducere în lb. română de pr. Ioan Nicolae, Alba Iulia 2009, pg. 308.
  2. Protopop prof. univ. Dr. Florea Mureșanu, Grai și suflet românesc, Cluj-Napoca 1997.
  3. M.-A Costa de Beauregard, Mică dogmatică vorbită, traducere din franceză de Pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu 1995.
  4. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II.
  5. prof. univ. dr. Dumitru Gh. Radu, Repere morale pentru omul contemporan, Craiova 2007.
  6. Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sf. Ioan Hrisostom, trad. De Lect. Dr. Sabin Preda, București 2013.

 

 

12.07.2019 – Argumente scripturistice și patristice despre faptele bune

vineri, iulie 12th, 2019

 Ortodoxia afirmă  necesitatea faptelor bune pentru mântuirea omului care crede.

                   Ordodoxia a ramas la învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Parinți, potrivit cărora, omul dupa ce a primit credința, se înnoiește prin fapte, se preschimbă din zi în zi. Prin fapte „ne curățim de toată spurcăciunea cărnii și a duhului, desăvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu”(II Cor. 7,1). Prin ele creștem dupa chipul lui Hristos „la starea bărbatului desăvârșit” (Efes.4,13). Prin fapte înaintăm în împărăția lui Dumnezeu sau împărăția lui Dumnezeu înaintează în noi. Această învățătură despre rostul faptelor bune, corespunde în ortodoxie cu învățătura despre păcat. Dacă păcatul a rănit firea omenească, faptele bune o vindecă.

                    Sfântul Grigore Teologul la fel ca și Sfantul Vasile cel Mare, îndeamnă la săvârsirea faptelor bune, la lupta împotriva păcatului, precum și la alungarea acestuia din viaţa şi sufletele creștinilor.

                     O faptă virtuasă despre care vorbește în mod deosebit Sfântul Grigorie de Nazianz şi care duce la împlinirea faptelor bune, este pacea, pe care o numește „prietenă scumpă” și nu găsește nimic asemănător cu ea, căci „Dumnezeul nostru este în mod esențial, spune el, Dumnezeul pacii și al dragostei. În aceasta stau toate atributele care plac cel mai mult inimii Sale. Îi place sa se numească Dumnezeul păcii și al dragostei ca să ne avertizeze că prin practicarea acestei virtuți ne apropiem cel mai mult de El”. „Pacea este chezășia armoniei și frumuseții universului: „popoarele, orașele, familiile, comunitățile se conservă prin pace, de aceea, e mai bine să ne facem mijlocitori de unire și iubire, decât de dezbinare și despărțire”.

                    Pentru implinirea faptelor cele bune, Sfântul Grigore Teologul dă exemplu pe Sfântul Vasile cel Mare, pe care-l descrie ca pe un apărător al credinței, ca pe unul care prin excelență este un împlinitor al faptelor celor bune. În cinstea acestui mare ierarh, Sfântul Grigore Teologul rostește cunocuta „Cuvantare funebră”, prin care-l descrie ca fiind „cel care a mărturisit  Adevarul și care a îndemnat spre faptele cele bune”.

                    Sfântul Părinte Grigorie ura mândria şi slava deșartă, fugind deopotrivă de lăcomie, de risipă şi de averi. El însuși mărturisește în poemul său intitulat „Despre căile vieții” că „bogăția nu prezintă încredere, iar scaunul visează trufie. Este greu să fii stăpânit de alții iar sărăcia e o piedică. Să viețuim însă o viață străină de viața aceasta, schimbând lumea aceasta cu alta, suportând toate întristările apăsătoare” spunea Sfântul Grigorie Teologul.

                    Sfăntul Grigore de Nazianz a luptat şi împotriva păcatului, îndemnând pe crestini să îndepărteze duhul necurat și material din sufletele lor, iar prin aceasta să se împodobească cu curaţenia de patimi, împodobindu-se în același timp cu învățăturile Mântuitorului Hristos prin cunoaștere. El mărturisește că este pe deplin conștient de neputința noastră de a opri, într-u totul, revărsarea păcatelor în viața creștinilor, dar îi și îndeamnă să se rușineze de ele. Posibilitatea teologhisirii, a vorbirii despre Dumnezeu, este condiționată de puritatea noastră sufletească, de curăţirea de păcate, de strădania pentru îndreptare. Sfântul Parinte mărturisea necesitatea pe care o simțea de a se curăța pe sine, spre a putea lucra pentru curățirea celorlalti şi sfinţirea lor.

 

 

                     A primi mântuirea, presupune ruperea de trecutul pacatos și începerea unei vieți noi, care să fie presărată cu virtuți și fapte bune. „Dezbrăcaţi-vă de omul cel vechi, care se strică dupa poftele înșelătoare și înoiți-vă în duhul minții voastre; îmbracați-va în omul cel nou, cel făcut dupa chipul lui Dumnezeu”(Efeseni IV, 22-24), iar Sfântul Ioan Hrisostom adauga: „ De noi depinde ca să îmbrăcăm haina dreptății, pe care profetul o numește haina mântuirii; de noi depinde a ne face plăcuți în fața lui Dumnezeu”

                   Omul este om, afirma Sfântul Ioan Gura de Aur, numai atunci când este împodobit de fapte bune. Neâmplinirea poruncii Mântuitorului de a săvârși faptele cele bune, este cea mai josnică descalificare omenească mai mult, ea este o stare diabolică în viața omenirii. De aceea, Sfântul Parinte ca nimeni altul se ridica cu înverșunare împotriva celor lipsiți de compasiune, de bunătate, de smerenie pentru a săvârși binele, mai ales când este vorba de creștini. Dând un exemplu, spune despre animalele sălbatice „că fiecare are un singur viciu: lupul este răpitor, șarpele este viclean, vipera este veninoasă. Nu tot așa este cu omul cel rău, căci el, de obicei, nu este cuprins numai de un singur păcat, ci este și răpitor și viclean  și veninos și totalitatea viciilor animalelor necuvântătoare.”

                   Temelia faptelor bune este smerenia, care este și cauza tuturor bunătăților, iar roadele ei sunt numeroase și binevenite. Ea ne păzește de păcate, ne face mai putin orgolioși, ne îndeamnă să nu neglijăm virtutea. Smerenia devine temei pentru mântuire și îl determină pe creștin să nu se laude cu faptele sale cele bune, pentru a nu pierde folosul ce vine din răsplata lor.

Primim de la Sfântul Ioan Gura de Aur și exemlul clasic de smerenie, care este pilda vamesului și a fariseului. Mântuitorul nu vrea să piardă, ci vrea să descopere comoara ascunsă din sufletele noastre și să ne îndemne spre rugăciune. Creștinii trebuie să nu se laude cu faptele lor cele bune, ci să fie smeriți, pentru ca aceste fapte să fie bune și mari în fața lui Dumnezeu. „Dacă vrei deci să faci mari faptele tale bune, nu le socoti mari, şi atunci vor fi mari! Aşa spunea şi sutaşul: „Nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu”. De aceea a ajuns vrednic şi mai minunat decât toţi iudeii. Tot aşa a spus şi Pavel: „Nu sînt vrednic să mă numesc apostol”; de aceea a ajuns primul dintre toţi apostolii.

                Alte virtuti care duc spre toată fapta cea buna sunt milostenia, rugăciunea și iubirea de oameni, virtuți care au fost poruncite de Mântuitorul Hristos.

                Venind către marii duhovnici ai secolului nostrum amintim cuvintele părintelui Gheorghe Calciu (+2006) care spunea: „Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ducă sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi să vedem lumina cea cerească.”

În concluzie, putem afirma că în ortodoxie vorbim prin faptele bune de o comuniune între om și Dumnezeu, 

 

Pr. Preda Marius

                                                                                                     Parohia Secui