Arhiva pentru ziua iulie 19th, 2019

19.07.2019 – Praznicul celui ales între proorocii Vechiului Testament: Sfântul Ilie în lumina Scripturilor

vineri, iulie 19th, 2019

Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul se bucură de o popularitate şi cinstire deosebită în rândurile credincioşilor ortodocşi. Biserica i-a rânduit o zi de mare prăznuire pentru că virtuţile şi faptele lui minunate strălucesc ca nişte diademe scumpe peste veacuri şi sunt pilde demne de urmat pentru noi.

Sfântul Ilie a fost „om pământesc, cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov V, 17), însă a trăit ca un om ceresc. A fost un om al rugăciunii şi al împlinirii voii lui Dumnezeu. A avut o curăţie sufletească asemenea îngerilor, o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credinţă dreaptă şi statornică asemenea apostolilor, un curaj uluitor în înfruntarea rătăcirilor idolatre şi a nelegiuirilor de tot felul şi o râvnă neistovită în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfânta noastră Biserică îl numeşte în cântările ei „îngerul Domnului care suflă cu râvnă dumnezeiască”, pentru că era însufleţit de zel sfânt faţă de Dumnezeu, faţă de triumful adevărului dreptei credinţe şi faţă de împlinirea faptei de milostenie şi de binefacere către semenii săi.

„A biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”

Mai marele între prooroci era originar din Tesba Galaadului şi a activat ca profet în regatul lui Israel în secolul IX înainte de Hristos în vremea domniei lui Ahab, un rege imoral şi netrebnic care săvârşise atâtea „fapte rele înaintea ochilor Domnului” încât întrecuse în fărădelegi pe „toţi cei ce au fost înaintea lui” (III Regi, XVI, 30). Acest rege îşi luase de soţie pe Isabela, o femeie păgână, care l-a atras la rătăcirea idolească, îndemnându-l să renunţe la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să îmbrăţişeze credinţa popoarelor păgâne, care se închinau zeului Baal şi zeiţei Aşera (Astarta). Răutatea atinsese apogeul în clipa când regele a înălţat altare şi temple acestor zeităţi, silind poporul să părăsească slujirea Dumnezeului lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, şi să se închine lui Baal şi Astartei şi să le aducă jertfe.

            Această cumplită nelegiuire a aprins mânia celui Prea Înalt şi braţul Său a lovit cu tărie şi fără cruţare pe cei rău-credincioşi. Unealta pedepsirii necredinţei şi înşelăciunii idoleşti şi instrumentul lucrării proniatoare a lui Dumnezeu a fost în acel moment de crâncenă orbire şi întunecare sufletească Sfântul Mare Prooroc Ilie. Prin râvna, credinţa şi înţelepciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu, el „a biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”. Parcă îl vedem cum se prezintă în faţa regelui Ahab mustrându-l cu îndrăzneală şi ameninţându-l cu pedeapsa lui  Dumnezeu. Pentru că te-ai lepădat de Dumnezeul cel adevărat şi te-ai închinat la dumnezei falşi şi mincinoşi”. Acestea zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Din clipa aceea cerul s-a încuiat şi s-a făcut secetă mare încât nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ timp de trei ani şi jumătate şi poporul îndura foamea, lipsa şi sărăcia.

            Pentru a-l cruţa de foame şi sete şi pentru a-l izbăvi de răzbunarea Isabelei, Domnul i se arată lui Ilie şi îl sfătuieşte zicându-i: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!” (III Regi XVII, 3-4).

„Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu”

În acest chip minunat a fost hrănit alesul şi plăcutul lui Dumnezeu Ilie. Corbii îi aduceau pâine şi carne în fiecare zi, iar setea şi-o potolea adăpându-se cu apă din pârâu. Secând pârâul din cauza secetei, profetul primeşte înştiinţare de la Domnul să se îndrepte către Sarepta Sidonului, căci acolo îi poruncise unei femei văduve să-l hrănească. Femeia era săracă lipită pământului ca şi locuitorii ţinutului, căci nu avea decât „o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior” şi, totuşi, la rugămintea profetului, se lasă înduplecată şi îi pregăteşte acestuia o turtă ca să-şi astâmpere foamea, căci se încredinţase în cuvintele lui atunci când i-a zis: „Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis, dar fă mai întâi o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă, căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ” .

            Minunea se întâmplase întocmai, căci Dumnezeu îi răsplăteşte bunătatea femeii, făcând ca ultimul gram de făină şi puţinul untdelemn pe care îl mai avea să nu se împuţineze, ci să prisosească pe toată durata secetei, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie. Dărnicia femeii şi felul în care a recompensat-o Dumnezeu ne arată cât de mult valorează fapta milosteniei. Tot cu acest prilej Sfântul Prooroc Ilie a mai săvârşit o minune. Întâmplându-se ca să moară fiul văduvei , profetul reuşeşte să-l readucă la viaţă prin puterea rugăciunilor sale şi să-l încredinţeze mamei lui spunând: „Iată, copilul tău este viu” la care văduva, cu sufletul plin de recunoştinţă, îi răspunde: „Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” .

„Domnul este Dumnezeu”

A venit vremea ca Dumnezeul cel adevărat să-şi arate puterea divină înaintea oamenilor şi aceştia să-l preaslăvească. Pentru aceasta, marele Ilie a mers înaintea preoţilor mincinoşi şi a focut legământ să se arate prin foc care este dumnezeul cel adevărat. O zi întreagă s-au rugat popii lui Baal, s-au frământat şi s-au agitat peste măsură, încât, „se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci până ce curgea sânge. Dar n-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire. Atunci a zis Ilie Tesviteanul către proorocii lui Baal: Daţi-vă acum la o parte ca să-mi săvârşesc şi eu jertfa mea!” (III Regi, XVIII, 28-29). Mai întâi a luat 12 pietre după numărul celor 12 seminţii ale lui Israel, a zidit din pietrele acestea jertfelnic în numele Domnului, a pus pe el lemne şi a aşezat deasupra lor viţelul cel junghiat. Apoi, a turnat apă din belşug, şi, căzând în genunchi, s-a rugat cu stăruinţă zicând: „Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine” (III Regi XVIII, 37). Rugăciunea a fost ascultată şi din înălţimea cerului „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ” (III Regi XVIII, 38), iar poporul, copleşit de măreţia acestei minuni, a căzut cu faţa la pământ, slăvind pe Dumnezeu şi zicând: „Domnul este Dumnezeu” (III Regi XVIII ,39). Acum toţi s-au convins că Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul părinţilor lor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, iar închinarea la idoli este  o înşelăciune.

Cinstirea Sfântului Ilie în Biserică

Pentru virtuţile sale alese, pentru viaţa austeră şi pentru râvna sa înflăcărată cu care a mărturisit cuvântul şi voia lui Dumnezeu, acest înger pământesc şi om ceresc nu a gustat paharul morţii, ci a fost înălţat cu trupul la cer. După ce a traversat împreună cu ucenicul său, Elisei, Iordanul, pe care îl despărţise în două cu mantia sa, s-a îndreptat spre pustie şi „pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”. În timp ce se înălţa spre cer în car de foc, i-a căzut mantia, care a rămas în posesia ucenicului Elisei, despărţind şi el cu ajutorul acesteia apele Iordanului. Acesta a continuat în Israel lucrarea profetică a lui Ilie, fiind socotit de toţi urmaş al său. Aceasta este istorisirea pe scurt a vieţii şi faptelor minunate ale Sfântului Proroc Ilie.

            Şi ceilalţi profeţi au făcut minuni, au prevestit venirea Mântuitorului Hristos şi au avut viziuni, însă, personalitatea Sfântului Prooroc Ilie îi covârşeşte în chip uimitor. El a fost figura profetică cea mai populară şi cea mai iubită de poporul israelit, iar Biserica Ortodoxă l-a aşezat în locul de cinste al marilor prooroci.

Biserica învată despre el că, aşa cum L-a propovăduit pe Dumnezeu pe pământ înaintea oamenilor, tot aşa se va înfăţişa şi înaintea celei de a doua veniri a Mântuitorului, cu slavă, ca să vestească lumii apropierea judecăţii de apoi şi să-L prezinte pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu. În faţa lui vor rămâne înmărmuriţi şi ruşinaţi toţi cei ce l-au tăgăduit pe Hristos şi i-au călcat poruncile Lui, aşa cum odinioară evreii părăsiseră credinţa în adevăratul Dumnezeu şi se închinau lui Baal.

 

Pr. Florin Vânătoru

19.07.2019 – Învăţătura Bisericii despre cum au fost rânduite „cele văzute şi cele nevăzute”: Despre raţionalitatea creaţiei

vineri, iulie 19th, 2019

Învăţătura Sfintei noastre Biserici vorbeşte foarte lămurit cu privire la rânduiala zidirii „celor văzute şi a celor nevăzute”. Astfel, din cuvintele „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fc. 1, 1) înţelegem crearea îngerilor şi a pământului, cu toate cele de pe dânsul. Zidirea lumii nevăzute ca început al creaţiei lui Dumnezeu este confirmată în Cartea Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare îngerii Mei” (Iov. 38, 7).

Despre existenţa existenţa îngerilor, ca cetăţeni ai „celor nevăzute”, vorbesc Sfintele Scripturi şi învăţămintele Sfinţilor Părinţi. Astfel, în Vechiu Testament, mai cu seamă în cartea Psalmilor, este deteliată comparativ statura duhovnicească a omului: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps. 8, 3-5). Scara din viziunea Patriarhului Iacov este străjuită de îngeri (cf. Fc. 28, 12), „îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului” (Iov. 1, 6), aduc neîncetat cântare de laudă lui Dumnezeu (cf. Ps. 96, 8; 102, 20; 103, 5; 148, 2), îi înştiinţează pe Zaharia de naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Lc. 1, 11), binevestesc Mariei Naşterea cea mai presus de fire (Lc. 1, 28-37) şi laudă minunea Întrupării Mântuitorului Hristos (Lc. 2, 13-14).

Doctrina Bisericii noastre despre zidirea cea nevăzută a lui Dumnezeu s-a statornicit şi exemplificat, fiind temeinic fundamentată biblico-patristic. În felul acesta, noi mărturisim şi credem că îngeri sunt fiinţe spirituale, raţionale, nemuritoare, veşnic mişcătoare, libere şi fără de trupuri. Ei slujesc permanent împrejurul Tronului Preasfintei Treimi, fiind trimişi la oameni să vestească voia Creatorului. Nu întâmplător, cuvântul „înger” (din grecescul αγγελος) însemnează sol, trimis, meager. Despre numărul lor, Sfânta Scriptură ne spune că sunt „mii de mii şi miriade de miriade” (cf. Daniel 7, 10). Sub inspiraţie dumnezeiască, Sfântul Dionisie Areopagitul vorbeşte despre o ierarhizare a îngerilor, aşezându-i în funcţie de rolul slujirii lor în trei mari triade: 1. Serafimi, Heruvimi, Scaune; 2. Domnii, Puteri, Stăpânii; 3.Începătorii, Arhangheli şi Îngeri.

Despre fiinţele nematerialnice

Pe lângă îngerii buni, nemişcaţi şi statornici în slujirea şi lauda lui Dumnezeu, Biserica noastră învaţă şi despre existenţa îngerilor răi (îngerii căzuţi) sau a diavolilor. Din cartea Profetului Isaia aflăm că căderea lor a fost generată de păcatul mândriei, care a atras pe unul dintre heruvimi, cu numele de Lucifer (cf. Is. 14, 12-21). Odată cu păcatul său, mulţi dintre îngeri au fost atraşi în neascultare, fiind alungaţi cu toţii din ceruri spre „cele mai de jos ale pământului”. Despre răutatea şi invidia lor vorbeşte Sfântul Apostol Petru, care spune că „diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Mântuitorul ne îndeamnă, însă, să ne rugăm Tatălui pentru „a nu ne duce în ispită, şi a ne izbăvi de cel viclean”, adică de lucrarea cea rea a vrăşmaşului diavol.

Din cele de mai sus înţelegem că „solidaritatea între îngeri şi oameni dezminte disocierea dintre lumea sensibilă şi cea inteligibilă, care a afectat profund gândirea creştină, şi arată legătura indisolubilă dintre lumea văzută, a oamenilor, şi cea nevăzută, a îngerilor, în vederea spiritualizării creaţiei” (Pr. prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator …, p. 152).

Lumea şi „toate cele ce sunt în ea”

Cea de a doua etapă a creaţiei, lumea văzută, este descrisă etapizat în Cartea Facerea. Aici, cele şase zile ale creaţiei nu trebuie înţelese din punct de vedere cronologic, ci duhovniceşte. Ele sunt afirmarea a şase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu, prin care s-a descoperit dimensiunea universală a existenţei noastre, într-un cuvând realitatea noastră sensibilă. Astfel, marele Moise ne spune că în prima zi „Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”, poruncind luminii să apară (Fc. 1, 1-5). În cea de a doua zi, Dumnezeu „a despărţit apele cele de deasupra de cele de dedesupt” (Fc. 1, 6-8). În ziua cea de a treia zi, s-au lămurit uscatul şi mările, şi pământul a început să rodească (Fc. 1, 9-13). „Luminătorii mici şi mari” au fost aduşi la existenţă în ziua a patra (Fc. 1, 14-19). În ziua a cincea îşi fac apariţia peştii mării şi păsările cerului (Fc. 1, 20-23), iar în ziua a şasea, Dumnezeu aduce la viaţă animalele pământului şi pe om (Fc. 1, 24-25).

Sfatul dumnezeiesc

Dacă pentru creaţia elementelor cosmologice Dumnezeu foloseşte puterea Cuvântului său, în creaţia omului intervine în mod direct. Mai întâi deosebim „sfatul dumnezeiesc” (Fc. 1, 26), apoi ni se spune că Dumnezeu a suflat peste om „suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Acest aspect denotă faptul că omul, în calitatea sa de corolar al creaţiei, a fost plăsmuit în mod nemijlocit de Părintele, purtând întru sinte efigia „chipului Său”, fiind încredinţat cu potenţa de a ajuge la dumnezeiasca Sa „asemănare”. În gândirea Sfinţilor Părinţi, civintele „după chip” desemnează puterea de a stăpâni creaţia şi de a crea, de a avea raţiune şi voinţă liberă. Pe de altă parte, „asemănarea” cu Dumnezeu vizează stadiul ultim de desăvârşire, etapa ultimă de dezvoltare a chipului, ce putea fi atinsă prin colaborarea harul dumnezeiesc şi creşterea permanentă în relaţia cu Dumnezeu.

Sfânta Scriptură ne mai învaţă că trupul omului a fost plămdit de Dumnezeu din ţărână, iar sufletul său s-a dăruit ca „suflare dumnezeiască”: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fc. 2, 7). În felul acesta este confirmat faptul că omul este „lucru al mâinilor lui Dumnezeu”. Nu întâmplător zice Psalmistul David: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” (Ps. 118, 73). Mai este de amintit aici faptul că, după ce îl aduce la viaţă pe Adam, Dumnezeu socoteşte că „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el … Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fc. 2, 18; 21-24). Mai apoi, Dumnezeu îi binecuvintează pe cei doi: „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”. Preluând acest moment sfânt în tradiţia ei, Biserica învaţă despre instituirea Tainei Sfintei Cununii, singura taină întemeiată de Dumnezeu Tatăl în Rai. Omul apare la sfârşitul creaţiei pentru că el are nevoie de toate lucrurile şi fiinţele, iar acestea îşi găsesc împlinirea în om, ca preot sau sfinţitor al creaţiei.

Odihna dumnezeiască

După ce a creat lumea, Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”, în înţelesul că şi-a încheiat opera zidirii Sale. Aceste cuvinte au fost însă răstălmăcite de deişti, care au proclamat o retragere definitivă a lui Dumnezeu din creaţia Sa, care funcţionează de acum înainte după nişte legi prestabilite. După ei, de cum Demiurgul se găseşte izolat în propria-I transcendenţă, nemaiavând nicio lăgătură cu ceea ce a lăsat în urmă. Acestă alunecare este contrazisă de dogma providenţei dumnezeieşti, care arată permanenta grijă a Ziditorului pentru creaţia Sa, pe care nu o părăsăşte, ci, dimpotrivă, o apără, o întăreşte şi îi poartă permanet de grijă, umplându-o de Duhul Sfânt.

„Socotiţi voi singuri cine este Cel ce ţine crugurile cerului …!”

Despre legătura permanentă dintre creaţie şi Creator vorbesc foarte frumos Sfinţii Părinţi. Fericitul Teodoret al Cirului se exprimă explicit în această privinţă: „Vedeţi pe Pronia lui Dumnezeu prin fiecare părticică a zidirii ivindu-se şi arătându-se, şi grăind, şi prin însăşi lucrurile numai cât nu strângând, şi gurile voastre cele deşarte astupându-le, şi limbile cele neînfrânate, înfrânându-le. Vedeţi-o pre dânsa în cer şi în luminătorii cerului, în soare zic şi în lună, şi în stele, în aer, şi în nori, pe pământ şi în mare, şi în toate cele de pre pământ, în pomi, în ierburi şi în semănături, în dobitoace cuvântătoare şi necuvântătoare, cele de pe uscat, şi cele zburătoare, şi cele de prin apă, şi cele târâtoare, şi cele ce pot vieţui şi în apă şi pe uscat, blânde şi sălbatice, domestice şi nedomestice. Socotiţi voi singuri cine este Cel ce ţine crugurile cerului. Cum întru atâtea mii de ani neîmbătrânit petrece cerul, nicio prefacere din vreme primind, şi mai vârtos pătimicioasă având firea, precum ne învaţă dreptul David: «Acelea, zice, vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toate ca o haină se vor învechi, şi ca un veşmânt le vei îmbrăca pe ele, şi se vor schimba. Iar Tu Acelaşi eşti şi anii Tăi nu vor lipsi» (Ps. 101, 27-28), dar însă măcar deşi pătimicioasă şi stricăcioasă are fiinţa, dar au rămas precum au fost, cu cuvântul Făcătorului ţiindu-se. Căci Cuvântul acela ce l-a zidit pre el îl ţine şi statornicia şi întărirea, până când va voi îl dăruieşte Lui. Pentru aceasta, atâta foc învârtoşându-se împrejurul lui, al Soarelui, zic, şi al Lunii, şi al celorlalte stele întru atâtea înconjurându-i de ani, nu se topeşte, nu se usucă, nu se arde” (Ale Preafericitului şi Preaînţeleptului Teodorit episcopul Cirului Cuvinte pentru Pronie (adică pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu),  Cuvântul I, Bucureşti, 1828).

Pr. Ioniţă Apostolache

19.07.2019 – Mihai Eminescu despre Sfânta Mănăstire Cozia: O cronică vie peste veacuri

vineri, iulie 19th, 2019

Întemeindu-ne  pe  propria-i  afirmaţie,  conform  căreia  a  cunoscut poporul românesc încă din copilărie, „în cruciş şi-n curmeziş” Eminescu a străbătut şi acest colţ de ţară, Oltenia. În Curierul de Iaşi scrie la 18 iunie 1876 o scurtă recenzie despre apariţia ziarului Craiova. În vara anului 1878 locuieşte  pentru aproape două luni în casa junimistului Mandrea din satul Floreşti, de lângă  Filiaşi,  azi în judeţul Gorj. Aici îl găseşte Ioan Slavici „sănătos tun şi în voie bună” şi de aici călătoreşte în nordul Olteniei, unde, fără  îndoială,  mănăstirile  îl  impresionează  cel  mai  mult.  

De  altfel, la Mănăstirea Govora află despre „Cronograful lui Mihai Moxa şi-l impresionează descrierea pe care călugărul oltean o face luptei de la Rovine dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. O comparaţie, chiar şi sumară, a acestei descrieri  cu  fragmentul  din  Scrisoarea  III  este,  în  acest  sens,  relevantă, atestând lucrarea lui Moxa drept unul dintre izvoarele poeziei eminesciene. Eminescu  este  primul  care  demonstrează  că  la  Rovine  a  fost  o  victorie strălucită a românilor asupra lui Baiazid. Istoricul l-a ajutat şi s-a completat cu Poetul. Mircea, ca şi Ştefan cel Mare,  n-a avut altă preocupare decât neatârnarea ţării. „Mircea I – acest prototip luminos şi al artei războinice şi al celei diplomatice la români – n-a gândit toată viaţa lui decât la menţinerea neatârnării. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memorie întregii Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tratat de alianţă cu Ungaria; la 1396 ia parte la Bătălia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lângă Dunăre; la 1406 îşi întinde mâna în Asia şi scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susţine cu bani şi arme şi îl face împărat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morţii sale, 1418, a ajutat cu bani şi  arme  pe  un  sectator  momentan;  anume  Mahmud  Bedreddin,  sperând succese politice din sciziuni religioase între turci” (Studii asupra situaţiei, II, în Timpul, 19 feb. 1880). Aşa cum remarca şi Dan Zamfirescu, marele nostru poet îl impune definitiv pe Mircea cel Bătrân în în  conştiinţa  naţională,  în  adevărata  lui  măreţie  şi semnificaţie.

Tema istorică din Scrisoarea III

Scrisoarea  III  se  bazează  pe  adevărul  istoric,  privind victoria  lui  Mircea  la  Rovine şi  nu  numai  pe  patriotismul  poetului,  pe dorinţa acestuia de a ridica figura lui Mircea cel Bătrân la înălţimea unui mit.   „În   dialogul   Mircea-Baiazid   se   concentrează   toată   vehemenţa eminesciană din publicistica de la Timpul, aceea cu adresă foarte directă. Urmărim,   deci,   pe   viu,   cum   istoricul   ajută   pe   poet   să   nască   o capodoperă” (Dan Zamfirescu, Eminescu – istoric de excepţie, în Flacăra, nr. 21, 26 mai 1989, p. 15). Iubitor  de  istorie,  el  însuşi  istoric  în  sensul  real  al  cuvântului, Eminescu  nu  scapă  prilejul,  vizitând  Oltenia,  de  a-şi  exprima  opiniile despre domnitorii  români,  născuţi în această parte a ţării (cu precădere asupra lui Mircea cel Bătrân,  Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu,  „domnul”  Tudor  Vladimirescu)  sau  despre  monumentele istorice.  Cunoscând  din  propria-i  experienţă   caracterul  dublu,  perfid, accentele patriotarde ale unor politicieni, cu sufletul plin de  indignare le recomandă acestora cunoaşterea şi înţelegerea trecutului istoric, pilduitor de învăţăminte. „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domnitor al Ţării Româneşti – scrie el în Timpul din 12 septembrie 1882 – acela sub care ţara cuprindea amândouă malurile  Dunării până-n mare, Cozia, unde e înmormântată familia lui Mihai Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara, ce-a devenit aceasta? Puşcărie! Turcii şi austriecii au ocupat ţările (române), dar puşcărie tocmai din această mănăstire n-au făcut. A trebuit “roşii”, “naţionalii”, cu ilustrul lor Simulescu, ca să facă şi asta”.

„O candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român”

„Dar oare Carol Îngăduitorul  nu  va  înceta  din  viaţă  când  va  sosi sfârşitul  prescris  de  Dumnezeu  şi  regilor  şi  oamenilor  de  rând?  Oare puşcărie  se  va  face  deasupra mormântului  său?  Oare  nu  există  nici  o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Ţării Româneşti şi cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani? Iată panteonul care se pregăteşte eroilor şi regilor poporului românesc – puşcăria. Nu suntem siliţi să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă graniţa la  Putna, să vază cum străinii respectă mormântul lui Ştefan cel Mare, cum şi azi, ca  acum o sută şi două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român, că poporul vorbeşte de el ca şi când ieri ar fi trăit? Când, dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale şi maltratat şi mai rău în privirea tuturor amintirilor mari şi sfinte pe  care  le-a  avut,  mira-ne-vom  de  mărturisirea  publiciştilor  că  românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină, barbară, în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor? “Non solum transfugere ad nos omnino nolurt, sed ut ad eos confugiant, nos relinquunt”, zice Salvian şi acelaşi cuvânt se aplică şi la noi.

O realitate tristă!

„Nu vă prefaceţi a vă supăra pe ceea ce zicem, supăraţi-vă mai bine pe ceea ce se-ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se-ntâmplă în viaţa materială şi morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate”

Indignarea şi  protestul  eminescian  sunt  pe  deplin  îndreptăţite.  A transforma o sfântă mănăstire, cu un încărcat trecut istoric, cum este Cozia, într-o puşcărie, iată un  fapt înfiorător. Şi Eminescu priveşte mai adânc lucrurile.  Criticând,  cu  temei,  sistemul  politic  şi  social  din  vremea  sa, guvernat de liberali, a cărui aripă, de stânga („roşii”, cum îi numeşte Poetul) este apatriotică, Eminescu are în vedere ţăranul român, spoliat, care duce pe umerii   săi apăsarea   fiscală   şi   administrativă;   supus   unei   asemenea spoliaţiuni, omul din popor devine indiferent pentru ţara şi naţionalitatea lui. „Dar să zicem că, dacă ţăranul nostru stă rău – continuă comentariul Eminescu – are cel puţin satisfacţiunea de a-şi vedea respectat sentimentul lui naţional, că acesta rămâne şi-l mângâie în căderea sa materială”. Or, transformarea unui sfânt lăcaş într-o puşcărie este un act barbar, de care se face vinovat guvernul şi  chiar capul statului, domnitorul Carol I. Este o realitate tristă pe care o consemnează Eminescu, o realitate deranjantă, căci, vorba Poetului, “oricât de crudă ar fi forma în care ne exprimăm impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e realitatea însăşi”.

„A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-aţi trebui să faceţi”, se adresează Eminescu ziarului „Românul” şi guvernului liberal care poartă întreaga responsabilitate pentru situaţia din ţară.

De remarcat este faptul că protestul lui Eminescu a găsit ecou imediat în presa  vremii. Editorialul lui Eminescu din „Timpul” este reluat, într-o suită de articole, în „Telegraful”, iar fragmente semnificative sunt preluate de  ziarele   „Binele  public”,  „Naţiunea”,  „L’Indépendance  roumaine”, „Bukarester Tagblatt”.

Tudor Nedelcea