Arhiva pentru ziua august 12th, 2019

12.08.2019 – Omagial: Arhim Veniamin Micle, la 80 de ani

luni, august 12th, 2019

„Sub cerurile Oltului”, ca să folosim expresia mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, se află, ca într-o constelaţie monastică, mândra Mănăstire Bistriţa din satul vâlcean Costeşti. Ctitorită de marea familie a boierilor Craioveşti, care au dat însemnaţi domnitori, sfântul lăcaş este amintit în 1491-1492, în Hrisov sau „Cartea banului Barbu Craiovescu”. Aici s-au scris şi hrisoave, între care se remarcă Cronograful lui M. Moxa din 1620, prima istorie universală, „Viaţa Sf. Grigore Decapolitul”, scrisă de Matei al Mirelor. Şi tot aici, din păcate, a fost şi domiciliul forţat al generalului (ulterior mareşalul) Ion Antonescu.

Pe urmele acestor mari cărturari (să amintim că pictorul Gh. Tătărescu a pictat pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi, foarte curios, chiar în cele două cămăruţe ale mânăstirii în care a fost nevoit să stea (arest la domiciuliu) Ion Antonescu, sălăsluieşte vrednicul cărturar, arhimandritul Veniamin Micle. Se trage dintr-o familie de viţă nobilă, descendentă a cnejilor maramureşeni din Ţara Chioarului. Un strămoş al său, Ioan Micle de Şugatag a fost ridicat la rangul de baron de către Matei Corvin şi s-a stabilit în Maramureşul istoric, în 1477. Alţii descind din cneazul (nobili feudali, stăpâni ai satelor) Giula din Giuleşti-Maramureş, creştini ortodocşi, menţionaţi în Diplomă din 1349 a regelui maghiar Ludovic I. Antroponimul Micle apare documentar în 1419. Între descendenţii celebri îl situăm pe universitarul ieşean, Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle, participant la Revoluţia din 1848, absolvent al Şcolii Politehnice din Viena, profesor de fizică şi chimie la Academia Mihăileană (1858-1860), profesor universitar la nou înfiinţată (de către A.I. Cuza) Universitate ieşeană, fiind ales decan, prorector, rector. Aici reputatul universitar a organizat primul laborator de chimie şi Observatorul astronomic din Iaşi.

Cu o asemenea moştenire spirituală, studiată şi tipărită în vol. „Genealogia familiei Micle” (2006) şi în „Memorial” (2008), arhimandritul cu care suntem contemporani, Veniamin Micle, a ţinut ştacheta morală, teologică, didactică şi ştiinţifică la un nivel ridicat, de care să nu se ruşineze în faţa iluştrilor ascendenţi.

O temeinică pregătire teologică

S-a născut la 7 iulie 1939, în satul maramureşean Plopiş-Şişeşti, în familia cu şase copii ai Eudochiei şi Timoftei. „Părinţii mei, moştenitori ai principiilor tradiţiei nobilimii române şi ai creştinismului ortodox, ne-au crescut în acest spirit al virtuţiilor superioare, caracterizate prin rugăciune, muncă şi disciplină” (Memorial, p. 7). A învăţat cititul la cinci ani, a urmat primele clase în mai multe localităţi (Plopiş, Făureşti, Cavnic) între 1946-1953. La Satu Mare urmează un an la Şcoala Medie Tehnică Mecanică (care se va defiinţa), este transferat la Liceul „M. Eminescu” din aceeaşi localitate. Urmându-şi vocaţia, la 11 noiembrie 1954 intră novice la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia-Maramureş, sub protectoratul teologic al protosinghelului Iustin Chira (viitorul episcop), care l-a îndemnat spre Seminarul Teologic din Cluj (1955), pe care-l absolvă în 1959, pe primul loc între cei 40 de seminarişti. La 19 iulie 1958 a depus voturile monahale primind numele Veniamin. Tot pe primul loc intră, în 1959, la Institutul Teologic din Sibiu. La această vârstă, încep necazurile: prin Decretul bolşevic 410/1959, a fost înlăturat din facultate şi din mănăstire. Este obligat să se angajeze la un atelier de pictură şi confecţionat rame în oraşul Dej, urmând şi Şcoala Populară din localitate.

La intervenţia stareţului Justinian , este reprimit la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia, hirotonit ierodiacon (20 decembrie 1959), ieromonah ( a doua zi), desfăşurând activitate misionar-pastorală în parohii vacante (Vima Veche, Maşca, Fânaţe, Căpâlnic, Suciu de Sus). La îndemnul episcopului Teofil al Clujului a reluat cursurile universitare în 1962, pe care le-a finalizat în 1966, examenul de licenţă având tema „Conştiinţă pre scurt a Istoriei bisericeşti de Samuil Micu” (îndrumător: pr. prof. Sofron Vlad, rectorul, cu calificativul „excepţional”). Rectorul Vlad îl povăţuieşte să-şi dea doctoratul la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică (1966-1968). Teza de doctorat: „Problemele predicii creştine în vremea noastră”. Ca doctorand, obţine de la preşedintele francez Charles de Gaulle o bursă pentru Teologia Ortodoxă Română, la Facultatea de Teologie Catolică din Strassbourg (1968-1971).

Întors în ţară în 1971 este înştiinţat că va fi asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti, dar „prin intrigi de culise, ţesute în cercuri mai înalte” ajunge profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971-1972), apoi este numit, prin concurs, asistent la Catedra de Omilitică şi Catehetică a Institutului Teologic din Sibiu, fiind delegat şi împuternicit pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim (1973). Îşi aprofundează studiile în Grecia şi Spania. O nouă dezamăgire: este propus episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului, dar este prelucrat, cum îi spune patriarhul Justinian Marina: „abia în clipa aceea am avut revelaţia lumii în care trăiesc! Însă, ca prin miracol, sufletul mi-a fost învăluit într-o pace divină, care îmi va ajuta în restul vieţii să privesc totul cu detaşarea înţeleaptă a monahului”.

Neocupând funcţia de episcop vicar la Sibiu, a fost transferat la Seminarul Teologic din Mofleni (Craiova), ca profesor de franceză, engleză, rusă, filosofie, logică, ecumenism, istoria religiilor. Mitroplitul Olteniei, Teoctist, îi acordă rangul de „protosinghel” (22 martie 1975).

Director al Seminarului Central din Bucureşti

Din 1 septembrie 1977 este numit director al Seminarului Teologic din Bucureşti şi profesor de Omiletică, apreciat de patriarhul Justin Moisescu. Sfântul Sinod îi acordă rangul de „arhimandrit”. În timpul directoratului său „apare «cazul Calciu»; cei interesaţi profită şi mă biruie”. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rostit atunci, în 1978, la Biserica Radu-Vodă, „Şapte cuvinte către tineri”, care au circulat pe ascuns, în copii dactilografiate (Vezi: „Testamentul părintelui Calciu (1925-2006)”, Bucureşti, Editura Christiana, 2007). Un caz delicat, folosit cu parşivenie de ateii agresivi din România, cu funcţii şi atribuţii dubioase.

Viaţa monahală

Arhimandritul Veniamin Micle hotăreşte să se retragă definitiv la mănăstire, la vârsta de 40 de ani şi după 25 de ani de viaţă monahală. Se stabileşte iniţial la Mănăstirea Cozia, ca preot slujitor, apoi eclesiah al Catedralei episcopale din Rm. Vâlcea (1982-1984). Împreună cu Episcopia Râmnicului, a intervenit ca Mânăstirea Bistriţa (aflată sub administrarea Ministerului Muncii) să fie redată scopului pentru care a fost ctitorită. E o izbândă, arhimandritului Micle încrediţindu-i-se stăreţia pentru restaurarea şi organizarea vieţii monahale. Aici s-a creat un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), un muzeu al tiparului românesc, s-a amenajat o bibliotecă cu săli de lectură şi pentru simpozioane ştiinţifice. În 1992, prin transformarea mănăstirii într-una de maici, arhimandritul a devenit preot-slujitor al mânăstirii, dar şi-a valorificat şi a doua vocaţie, cercetarea ştiinţifică, teolgică.

Moştenirea scrisă a părintelui Veniamin

A scris 103 cărţi, 98 studii, 322 articole, 18 predici, 32 comentarii etc., din domeniul teologice, istorie naţională, spiritualitate ortodoxă. Majoritatea  acestor cărţi le donează, aşa cum recent a donat Basarabiei peste 3.000 volume). Aceste studii aduc remarcabilele contribuţii documentare despre mânăstirile Coşuna-Bucovăţ, polovraci, Bistriţa olteană, Călui, Arnota etc., despre personalităţi ecletiastice: Sf. Grigore Decapolitul, Samuil Micu, Eufrosin Poteca, Sf. Antonie de la Iezerul, Sf. Grigore de la Bistriţa, arh. Teofil S.Niculescu, Chiriac Râmniceanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, exegeze precum: Trepte spre amvon. Studii omilitice (1993), Iniţieri catehetice (1993), Antihristica (1994), Cultul Sfinţilor (1994), Citirea şi interpretarea Sf. Scripturi (1994), Minunile Mântuitorului nostru (1999), Iisus  Hristos şi Evanghelia mântuirii (2000), Lumină pentru suflet (2002), Ortodoxia, adevărata credinţă (2003), Fecioara Maria,Maica Domnului (2003), Exorcizarea (2001), Făclii nestinse (2005), Sf. Cruce, apărătoarea creştinilor (2006) etc.

Contribuţiile arhimandritului în probleme controversate de istorie şi literatură română veche sunt bine cunoscute specialiştilor. De pildă, despre „Ieromonahul Macarie. Tipograful român (1508-1512)” a scris prima monografie din cultura română, în 2008, considerându-l pe autorul tipăririi primei cărţi româneşti, „Liturghierul” în 1508, la numai 53 de ani de la prima carte tipărită de Gutenberg (Biblia cu 42 de rânduri, 1455), pe Macarie „român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Matinus Burciensis de Cseidino, devenit «Macarie ieromonahul», prin adoptarea voturilor sinodale şi primirea harului preoţiei” (Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograful român, Mânăstirea Bistriţa olteană, 2008, p. 134).

Un alt subiect controversat în istoriografia română, abordat şi de arh. Micle, a fost/este „bătălia de la Posada”. Din cele 22 de localizări ale celebrei bătălii conduse de Carol Robert de Anjou, Micle consideră că adevărata Posada este Defileul Bistriţei oltene. Cu prilejul lansării acestei cărţi, pr. N. State-Burluşi a sublinat că Posada reprezintă, de fapt „neamul şi limba română”.

Nu lipsit de importanţă este faptul că arhimandritul Veniamin Micle concepe, scrie aceste cărţi şi studii în cele două cămăruţe ocupate altădată de un om demn şi bun creştin, Ion Antonescu, le „acoperă” cu sugestive coperţi, le tehnoredactează computerizat, le imprimă în tiparniţa modernă aflată într-una din aceste cămăruţe, le leagă şi le expediază celor interesaţi. Totul este făcut numai de cele două mâini ale arhimandritului, dirijate de un creier supradezvoltat şi pus, creştineşte, în folosul tuturor. Este încă o dovadă de admiraţie pentru scriitorul şi tipograful total, arhimandritul Veniamin Micle, un Macarie contemporan.

Tudor Nedelcea

12.08.2019 – O contribuţie esenţială pentru Apologetica Ortodoxă: Nicolae Paulescu, doctorul filocalic

luni, august 12th, 2019

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei medicale pe plan naţional şi internaţional a fost cu siguranţă ilustrul doctor şi om de ştiinţă Nicolae Paulescu. Activitatea sa este una impresionantă, păstrându-se până astăzi etalon în domeniul cercetării şi inovaţiei medicale. Mai mult, de numele lui se leagă inventarea „insulinei”, medicament indispensabil în lupta cu maladia diabetică. Lucru mai puţin cunoscut în ceea ce-l priveşte pe ilustrul nostru concetăţean este predispoziţia sa pentru religie şi dăruirea totală pentru credinţa ortodoxă. A fost un adevărat trăitor şi mărturisitor al Adevărului înomenit, însoţindu-şi elaborările ştiinţifice cu o argumentare de cele mai multe ori atipică pentru domeniul cercetărilor experimentale, anume raportarea permanentă absolutul inepuizabil al Fiinţei Divine.

Marele savant român de renume internaţional, Nicolae C. Paulescu a venit pe lume la 30 octombrie 1869, în cunoscutul cartier bucureştean Calea Moşilor, la nr. 69. Tatăl său, comerciantul-filantrop Costache Paulescu (fost Pavelescu), ajuns deja la 41 de ani, se căsătoreşte cu Maria Dancovici (24 ani), care-i dăruieşte patru copii. În ordinea naşterii, Nicolae este primul, urmându-i un frate şi două surori: Constantin, Elena şi Constanţa. În şcoală s-a arătat întotdeauna ca un elev eminent, parcurgând cu succes în perioada 1880-1888 cursurile Şcolii primare de băieţi nr. 1 şi Gimnaziul „Mihai Bravul”, din Bucureşti. După obţinerea bacalaureatului s-a îndreptat către Paris, unde s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină (1888-1891). „La încheierea lor, devine, prin concurs, extern al spitalului parizian Hôtel-Dieu, avându-l ca sef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator apropiat” (Răzvan Condescu, „Repere bio-bibliografice”, în Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995).

Devotamentul magistrului său pentru practicarea unei lucrări medicale îndreptată exclusiv spre folosul pacientului, îi ascute spiritul filantropic conaţionalului nostru. În numai decât doi ani de la începutul lucrării sale alături Lancereaux, Paulescu a devenit cel mai apropiat colaborator al acestuia. Relaţia dintre ei creştea de la cea profesională, la o amiciţie model, întărită de o compatibilitate desăvârşită. „Nu-i mai întâlnim ca patron şi discipol, ci ca doi colaboratori care se consultă, discută împreună cazurile complicate, caută metode noi de tratament, legate de etiologia afecţiunii respective. Începând cu 1897, anul în care şi-a luat doctoratul în medicină, Paulescu este numit medic-adjunct al spitalului şi devine colaborator în principalele publicaţii ale lui Lancereaux, făcât împreună comunicări la Academia de Medicină” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 22).

            După o adevărată epopee medicală, concretizată în câteva notabile experiemete reuşite şi inovaţii terapeutice (o nouă metodă de tratare a anevrismelor, descoperirea lichidelor nedializabile şi a beneficiilor acesora pentru ţesutul celular), doctorul Nicolae Paulescu merge şi mai departe cu cercetarea, angajându-se în studiul „chimiei biologice”. Obţine în acest sens certificare în toamna anului 1897. Mai mult, reuşeşte să îşi ia „pe rând, doctoratele în medicină şi chirurgine în 1897, în ştiinţe naturale în 1899 şi titlul de doctor al Universităţii din paris, în 1901” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 24).

            Momentul decisiv pentru opera sa profesională îl reprezintă fără îndoială decizia de a reveni în ţară. Pentru francezi decizia sa a rămas de neînţeles, Paulescu beneficiind la acel moment de tot ce şi-ar fi putut dori un profesor şi un cercetător de talie internaţională, pentru a rămâne în citadela de pe Sena. Cu toate acestea, în 1900, el se revine în România „ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care savantul de faimă mondială a fost dublat de un exemplar pedagog naţional” (Răzvan Condescu, Repere bio-bibliografice …, p. 12).

„Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe”

În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Paulescu, legătura dintre ştiinţă şi credinţă a fost una firească. Pentru el cunoaşterea era darul lui Dumnezeu, fără de care nu se putea ajunge la nicio concluzie firească în ceea ce priveşte existenţa. Marele savant şi apologet român şi-a susţinut şi argumentat convingerile ştiinţifice într-o autentică şi originală „Fiziologie filosofică”. Aici găsim foarte clar conturată ideea de „Cauză primă”, de suflet şi de Dumnezeu. Fără „ideea de Dumnezeu”, savantul român arată că „ştiinţa cade în absurd”. O astfel de ştiinţă nu are niciun orizont şi nu lucrează în folosul omului. Unul din rezultatele nefaste care urmează cercetării atee se afirmă cel mai frecvent în concepţiile materialiste. Analizând în ansamblu acest pericol, Nicolae Paulescu devine profetic, arătând cum şi în ce fel această plagă acţiunează în special asupra generaţiilor tinere. „Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte, pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza descoperirilor ei celor mai recente. El s-a servit de prestigiul ştiinţei – el care, ca sistem, este negaţia ştiinţei – ca să se impună mulţimii semisavanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei s-a introdus în şcoli, unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor şi a tinerilor neexperiementaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr şi a otrăvi astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, generaţii la rând” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 159).

În sprijinul convingerilor sale teiste, marele savant român invocă în mod categoric cunoştinţele sale ştiinţifice. În antiteză, materialismul se regăseşte în pseudo-ştinţă şi în ignoranţa faţă de adevăratele valori existenţiale. După Paulescu, adevăraţii oameni de ştiinţă sunt cei mai fideli mărturisitori ai credinţei, nominalizând aici pe: Copernic, Kepler, Galileo Galilei, Decartes, Bacon, Pascal, Leibniy, Newton etc. În consecinţă, savantul socoteşte că „mărimea acţiunilor omeneşti se măsoară după inspiraţia care le-a dat naştere. Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe, şi care i se supune: idealul artei, idealul ştiinţei, idealul patriei, idealul virtuţilor Evangheliei. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cugetări şi ale marilor acţiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu omul şi opera sa medicală, p. 161).

„Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”

Viziunea creştină a lui Nicolae Paulescu a fost remarcabil evidenţiată post-mortem de nume alese ale intelighenţiei româneşti şi nu numai. Amintim aici numai câteva poziţii consemnate în acest sens. Cel mai mare istoric al neamului nostru şi contemporan al său, savantul Nicolae Iorga, afirma cu toată responsabilitatea că „profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişază în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român. Aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai apropiaţi, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui” (Nicolae Iorga, „Un învăţat: D-rul Nicolae Paulescu”, în Neamul Românesc, iunie 1931; Idem, Oameni cari au fost, vol. III, p. 350).

             Pr. Ioniţă Apostolache