Arhiva pentru ziua septembrie 10th, 2019

10.09.2019 – Libertatea credinciosului

marți, septembrie 10th, 2019

„Iată, Eu stau la ușă și bat și de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) ne spune Mântuitorul. Pentru a face cât mai ușor de înțeles cuvintele Domnului, un pictor celebru a înfățișat într-un tablou pe Iisus ca pe călător, ce bate la ușă. În timp ce o mulțumime de prieteni se întreceau în admirație pentru măiestria execuției tabloului, unul dintre cei de față a atras atenția celorlalți că probabil, din neatenție, autorul a pierdut din vedere să pună ușii ivărul, clanța, sau mânerul de afară, deci o asemenea ușă n-avea cum să se deschidă. Pictorul le răspunse: „Dragii mei, voi ați scăpat din vedere un lucru principal, acela că Hristos nu deschide ușa inimii, ci noi oamenii, la chemarea Lui, noi putem deschide pe dinăuntru ușa, sau să nu vrem a o deschide; El, Domnul, nu forțează nici o ușă, iar inimile noastre zăvorâte numai noi le putem deschide”.

           Toată măreția omului, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este în libertatea lui de alegere: Dumnezeu sau lumea, binele sau răul, viața sau moarte, veșnicia sau vremelnicia. Este un mare privilegiu, este aureola cu care Dumnezeu a încununat fruntea și destinul omului, cea mai aleasă făptură a creației Lui. Prin libertatea ce i s-a dat, omul își poate alege singur calea lui in viață, aici pe pământ și în cea de dincolo; el se poate întoarce oricând, în orice moment al vieții lui, de pe drumul greșit și să înceapă o viață nouă, să rupă legăturile păcatului, să apuce pe calea mântuirii.

             „Domnul nu întârzie cu făgăduința Sa, după cum socotesc unii ca e în întârziere, ci îndelung rabdă pentru noi, nevrând să piară cineva, care vrea să vină la pocăință” (II Petre 3, 49).

              „Iisus este mereu prezent în viața credincioșilor, dar nu impietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăți. Stă la ușă și bate și nu intră nechemat, iar înainte de a da întreabă: „Crezi tu că pot?”. Nu întreabă dacă solicitantul este vrednic a primi, ci dacă e liber a crede, și de răspuns răspunde pe măsura libertății: fie ție după credința ta”.

              „Cei proști iau în râs cuvintele și nu vor să le asculte, dacă acestea mustră nepriceperea lor. Ei vor ca toți să fie întru toate asemenea lor. Tot așa și cei desfrânați se silesc să arate pe toți ceilalți mai răi decât dânșii, datorită mulțimii relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: Dsfrânare, mândrie, lăcomie, mânie, neastâmpărarea limbii, furie, tăgăduire, pizmă, poftă, minciună, lene, frică, ură, lașitate, răzbunare, înșelăciune și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela este pierdut. Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpănește cele ce i se cuvin și-i sunt de folos, cugetând care lucruri îi sunt folositoare sufletului și care nu. Așa se ferește de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul și l-ar despărți de nemurire. Cu cât cineva are viața mai măsurată, cu atât este mai fericit nefiind nevoit să se îngrijească de multe și să se înece în greutăți legate de ele, învinuid pe Dumnezeu” (Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 1, tipografia Arhibiecezană, Sibiu, 1946, p.5).

                                                                

                                                                                    Preot Ion-Cristian Morlova

10.09.2019 – „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9,13)

marți, septembrie 10th, 2019

De ani de zile, doi țărani ruși se învoiseră să facă împreună o călătorie la locurile sfinte, să vadă orașul patimilor și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Ierusalimul, să se închine în sfintele lăcașuri de acolo unde El se rugase. Era supremul țel al vieții lor. Și iată-i porniți la drum, plini de cea mai sfântă nerăbdare, neîngăduindu-și pentru odihnă, uneori decât un scurt popas  și, aceasta părându-li-se o neiertată zăbavă în calea fericirii spre care, de ar fi avut aripi, ar fi zburat ziua și noaptea, la fel ca stolurile de cocori, în timpul migrărilor de primăvară și toamnă. Drumul i-a dus și prin locuri cu multe lipsuri, bântuie de foamete și suferințe. Unul dintre țărani a fost atât de mișcat de mizeria ce-l înconjura într-o casă în care ceruseră ospeție, încât i-a fost cu neputință a-și mai continua drumul. Rămase acolo și, cu banii de călătorie pe care îi mai avea,  făcut tot ce omenește era posibil pentru a alina suferințele acelor oameni.

              După ce bolnavii s-au vindecat, și nevoile au fost îndulcite, cu ceea ce i-a mai rămas din bani a luat drumul de întoarcere acasă, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns sănătos. Celălalt țăran rus și-a continuat însă drumul și odată sosit la Ierusalim, a început cu multă evlavie să cerceteze Sfântul Mormânt și nu mică i-a fost mirarea când acolo, mai aproape decât toți cei îngenunchiați lângă mormântul Domnului, înconjurat de lumină, a văzut pe tovarășul lui de drum, de care nu mai știa nimic de când se despărțiseră. Voi să-l aștepte la ieșirea din biserică, dar acesta nu a mai ieșit. Să i se fi părut?

               Îl văzuse doar atât de bine și era cu putință să-i confunde rubașca. După ce își văzu visul împlinit și simțindu-și sufletul împăcat, a pornit-o spre casă, aflând în timpul călătoriei de întoarcere și motivul prietenului său de  întrerupe călătoria. A înțeles atunci și rostul vedeniei de lângă Mormântul Domnului; înțelesese că fapta prietenului, mila arătată de el celor în suferință, jertfa sa, a fost mai bine primită, înaintea lui Dumnezeu, decât osteneala pelerinajului său la Ierusalim. Înțelese că a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetați, a îngriji pe cei bolnavi, a găzdui pe cei străini, sunt fapte de aleasă cinstire în fața lui Dumnezeu, a celui ce a voit să se identifice cu toți cei în suferință, și care, în nesfârșita Lui bunătate ne-a lăsat poruncă pentru toate veacurile: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 12,7) și ”Întrucât ați făcut acestea unuia dintre acești frați prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

                 „De cumva te îndoiești că Dumnezeu vede tot ce faci, gândește-te că tu, om fiind și pământ, poți vedea deodată mai multe lucruri. Înțelege dar că Dumnezeu cu atât mai mult poate aceasta, care toate le vede, până la grăuntele de muștar, ca unul ce tuturor le dă viață și de toate se îngrijește, precum voiește” (Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. I, Tipografia Arhidecezană Sibiu, 1946).

 

                                                                                 Preot Ion-Cristian Morlova

10.09.2019 – Dumnezeu este lumină

marți, septembrie 10th, 2019

La însușirile de Duh și de Iubire, revelate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfintele Scripturi mai adaugă, pentru puterea de înțelegere a oamenilor, Celui Preaînalt și o a treia trăsătură „Dumnezeu este lumină”. „Vestea pe care am auzit-o de la El, și pe care v-o dau vouă, este că Dumnzeu este lumină și că El nu este întuneric” scrie Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 1,5), Apostolul iubirii.

         Cu neputință este a se găsi o mai înaltă, cuprinzătoare și demnă imagine, decât lumina. Lumina este viață, izvor de bucurie, încredere și siguranță iar opusul ei, întunericul, este imaginea  morții, tristeții, a fricii, îndoielilor și dibuirilor.

          Luminoase referiri la chipul de lumină al lui Dumnezeu conține Sfânta Scriptură, „Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurirea și locuiește în lumina cea neapropiată; pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (I Timotei 6, 10). Îl numește Sfântul Apostol Pavel: „Părintele luminilor de la care pogoară toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”. Îl înfățișează Sfântul Apostol Iacob (Iacob 1, 17). „Iată El își răspândește lumina în jurul Lui” scrie în cartea lui Iov” (Iov 36, 30).

           Lumina este nedespărțită de toate manifestările prezenței lui Dumnezeu în istoria mântuirii noastre. Din mijlocul unui rug aprins, fără a se mistui, a vorbit Dumnezeu cu Moise, la polele muntelui Horeb” (Ieșirea 3, 1-5). De la sublimul luminii taborice se împărtășesc cei trei apostoli „pe cât li se putea, lumină ce a făcut să strălucească fața lui Iisus ca soarele, iar veșmintele lui să se facă albe ca lumina”. (Matei 17, 2), în timp ce un nor luminos i-a învăluit pe toți, nor din care glasul Tatălui s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu iubit, întrucare bine am voit, pe Acesta să-L ascultați”. în limbi de lumină s-a coborât Sfântul Duh peste sfinții apostoli în ziua Rusaliilor.

            La rândul ei, Sfânta Biserică, vistiernica tradițiilor sfinte, a adâncit învățătura, invocând ca lumină și izvor de lumină, negrăită ființă a Sfintei Treimi: „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, este arătat Fiul lui Dumnezeu în Simbolul Credinței, rodul primelor sinoade ecumenice. „Cela ce ești lumina pururea nemuritoare din lumina cea de-a pururea” îl invocă pe Sfântul Duh una din plinele de poezie și sublimitate rugăciuni, care se citește la vecernia Rusaliilor. „Cela ce locuiești în lumina cea neapropiată” cum îl înfățișează și rugăciunea a patra de la vecernie, I se roagă Sfânta Biserică, preamărind slava negrăită a lui Dumnezeu.

            Un Dumnezeu mai presus de lumină, un Dumnezeu învașmântat în lumina cea neapropiată și nepătrunsă, ce imagine măreață și vrednică de El îi este îngăduit credinciosului să-și facă despre Dumnezeu, atunci când Îl preaslăvește și când I se roagă!

 

                                         Preot Ion-Cristian Morlova

10.09.2019 – Unde este Dumnezeu?

marți, septembrie 10th, 2019

Nu este o întrebare pe care și-o pun copiii, cu mintea și curiozitatea iscoditoare. Este o întrebare firească și nu are nimic nepios; și-au pus-o oamenii din totdeauna și și-au pus-o chiar și credincioșii și nu numai din sentimnte de îndoială. După primele zboruri ale omului în cosmos, astronautul sovietic Iuri Gagarin declara plin de trufie și ironie: ”Cât am zburat cu Sputnikul în cer, nu am întâlnit nicăieri pe Dumnezeu. Dacă El ar exista, ar fi trebuit să-L văd, dar nu L-am găsit nicăieri, nici pe El, nici raiul, așa cum zic creștinii”. Afirmația acestui astronaut era desigur conformă doctrinei oficiale sovietice, care făcuse din ateism, o problemă de stat. În revistele sovietice apăreau, tot atunci, caricaturi înfățișând pe Dumnezeu, sub chipul unui bătrân gârbovit, căruia o rachetă cosmică, avându-l pe Gagarin la bord, îi smulgea aureola.

           Într-adevăr, unde este Dumnezeu? Asupra acestei întrebări, Biblia nu ne lasă fără răspuns, iar razele pe care ea ni le trimite, aduc deplină lumină pentru credința noastră și înțelegerea acestei taine. Mai întâi ea ne vorbește despre veșnica sete a oamenilor după Dumnezeu, de a-L găsi, de a-L atinge, adică de a ajunge la deplina certitudine a prezenței Lui în noi și în lume. Apostolul Pavel, referitor la această aspirație, la Atena, în fața areopagului înțelepților, spunea: „oamenii năzuiesc ca să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi; deși El nu este departe de noi”. Apostolul Pavel, duce mai departe aceste gânduri, într-o adevărată revelație: „Căci în El trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte, 17, 27-28). Ideea e că Dumnezeu este pretutindeni, o exprimă inspirat și cuprinzător psalmii, într-o profundă formulare: „tu mă înconjori și pe dinainte, și pe dinapoi, Tu mă înconjori din toate părțile” (Psalmul 38,5). Iată deci, că deși mintea nu-L poate cuprinde și cerurile cerurilor nu-L pot încăpea, Dumnezeu este totuși aproape de noi și atât de ușor de găsit, căci pe El îl găsim chiar în noi înșine.

            La întrebarea Unde este Dumnezeu „Mântuitorul adresându-se femeii din Samar, lângă acea fântână, numită puțul lui Iacov, de la marginea cetății Sihar, a răspuns: duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24). Din acest dezvăluiri ale Sfintei Scripturi, rezultă marele adevăr că, după cum există o lume materială, în care îi este dat să trăiască omului, mai există dincolo de aceasta o lume spirituală nevăzută, care ne învăluie de pretutindeni. Această lume nevăzută este lumea lui Dumnezeu (Psalmul 30; 24; 28; 96). Această lume este lumea spiritului și este dincolo de timp și spațiu, iar Dumnezeu, ființă atotputernică, desăvârșită și veșnică, este mai presus de toate, fiind totul în toate (Efeseni, 1, 23).

      Ca un zid de netrecut, între cele două lumi, a spiritului și cea a timpului și spațiului, este materia, căreia îi aparține tot ce cade sub cele cinci simțuri ale omului. Acest zid este numai pentru noi oamenii, îmbrăcați în haina de pământ a trupului, acest zid nu este și pentru Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos în parabola cu bogatul și săracul Lazăr, se referă la cest abis între lumea văzută și nevăzută. „Între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26). Dincolo de acest zid despărțitor începe împărăți Duhului, având o altă dimensiune, care se numește infinitul, infinitul lui Dumnezeu și al veșniciei. În această lume se poate pătrunde numai prin credință, care constituie cel de al șaselea simț al oamenilor.

     „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21).

     „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).   

 

                                                                     Preot Ion Cristian Morlova

 

10.09.2019 – Cuvânt despre sfânta rugăciune

marți, septembrie 10th, 2019

Rugăciunea nu are nevoie să fie explicată, ea trebuie trăită, căci toată dulceața și puterea ei pentru un credincios, înseamnă viață. A vorbi despre rugăciune și sublimitatea ei unui credincios, este ca și cum ai încerca să faci pe un orb să înțeleagă și să simtă farmecul și gingășia culorilor florilor, măreția unui răsărit, ori a unui apus de soare, să îl faci să rămână copleșit și încântat de poezia curcubeului, sau de cerul înstelat vara.

       Rugăciunea este sufletul credinței, este însăși religia în acțiune, în lucrare, este chipul cel mai firesc de manifestare și exprimare a credinței. Ea este o nevoie profundă a sufletului omenesc, dorul și setea credinciosului de comuniune cu Dumnezeu, izvorul vieții și al nemuririi, este suspinul omului după fericirea cerului, este strigătul slăbiciunii omenești, al neputinței, al singurătății și vinovăției lui, după atotputernicia și dragostea lui Dumnezeu. Sufletul omenesc se revarsă intens în rugăciune, cu credință, nădejde și dragoste, credinsiosul trăind clipele ei, fericirea de a simți și contempla pe Dumnezeu, care este binele nostru suprem, Părintele nostru și ziditorul a toate.

       Negrăite sunt bucuriile rugăciunii, ale acestui act ce ni se pare atât de simplu, dar sublim, atât de important și de folositor în lume. S-a spus că rugăciunea este „scară la cer”, scara lui Iacob, pe care îngerii urcau și coborau întru mărirea lui Dumnezeu, în viziunea patriarhului de demult. Negreșit, ea este respirația sufletului, o clipă petrecută în cer, așa cum simt toți cei ce se roagă cu adevărat. Dar înainte de orice, rugăciunea este înălțarea minții, a inimii, simțirii și voinței noastre la Dumnezeu spre a-L proslăvi și lăuda, spre a-I mulțumi pentru binefacerile primite de la El, pentru a-I cere ajutorul și binecuvântarea pe drumul vieții noastre, dar este neasemuit mai mult: este contactul și trăirea credinciosului cu Dumnezeu, întâlnirea în Duh a omului, ca ființă mărginită cu nemărginirea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că rugăciunea face din sufletul nostru templul lui Dumnezeu, cerul îsuși coborând pe pământ și lumina Taborului învăluind pe credincios atunci când se roagă. Nu cu ce cuvinte, nu forma ei, ci cu ce duh se face, în ce stare sufletească ne aflăm când ne rugăm, din acestea vine toată puterea rugăciunii. Desprins de lume, omul stă în fața lui Dumnezeu când se roagă, iar sufletul își ia zborul spre întinsurile nemărginite ale cosmosului și o clipă petrecută în ceruri devine atunci rugăciunea.

       Acoperișul casei, zidurile, dispar, se topesc. Lumea se depărtează tot mai mult, și un simțământ adânc de pace ne spune că rugăciunea s-a înălțat până la tronul lui Dumnezeu și a fost primită de el. Așa S-a rugat Mântuitorul, așa s-au rugat sfinții, și pe aripile rugăciunii s-au îndumnezeit. Nimic mai măreț pe pământ ca întâlnirea în rugăciune a omului cu Dumnezeu cel nemărginit și veșnic, cinste de care ne putem împărtăși în orice moment și în orice loc în care ne-am găsi. Dumnezeu este în bunătatea și dragostea Sa gata să ne primească, să ne asculte, să ne întindă mâna milostivirii Sale, oricând Îl chemăm. „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu care  nu sunt decât praf și cenușă” spunea în Legea veche, cutremurându-se Avraam (gen. 18, 27). Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a descoperit pe Dumnezeu ca „Tată”, și ca „Iubire” și ne-a învățat că a ne ruga nu este numai o nevoie și că rugăciunea necurmată este o datorie (Luca 18, 1). El, care nu s-a despărțit nicio clipă de rugăciune, mai presus de toate, poruncește ucenicilor și urmașilor Săi să „privegheze și să se roage” (Matei 26, 41; Luca 13, 33) rugăciunea fiind firul de aur ce străbate întreaga Sfântă Scriptură a Noului Testament. 

                                                                                                                

                                                                               Preot Ion-Cristian Morlova