Arhiva pentru ziua septembrie 13th, 2019

13.09.2019 – Sfânta Cruce – altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos

vineri, septembrie 13th, 2019

Cuvântul crucii este prezent în Evanghelie, în propovăduirea Mântuitorului încă înainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă. Iisus le zicea ucenicilor săi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt 16, 24). E vorba, desigur, în aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastră duhovnicească, dar în legătură cu crucea Sa în care e înrădăcinată crucea creştinului. Pentru că înainte de a le adresa această chemare, Mântuitorul arată „ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Mt 16, 21). Aici Domnul vesteşte direct pătimirea şi moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus îi chema pe ucenici să-L urmeze. Iar la puţină vreme, adică după şase zile, suind pe muntele Taborului să se roage, apar împreună, în slava Schimbării la faţă, Moise şi Ilie, care vorbeau cu El despre „sfârşitul Lui pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Lc 9, 31); deci iarăşi despre cruce. Şi, acolo, pe Tabor, primind de mai înainte, de bunăvoie, răstignirea, jertfa Sa cunoaşte şi strălucirea slavei omeneşti ca o arvună a învierii. Astfel, în amândouă aceste mărturii se descoperă încă din timpul propovăduirii Sale, locul şi rostul proniator şi nu întâmplător, al crucii, în lucrarea mântuirii noastre (5).

Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre crucea Domnului. Primele trei, numite şi sinoptice, de la Sfinţii: Matei, Marcu şi Luca o amintesc pe calea spre Golgota: „Şi au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simion Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, să ducă crucea Lui” (Mt 27, 32; Mc 15, 2; Lc 23, 26). Încă şi mai direct o evocă Sfântul Ioan în momentul răstignirii: „Şi stau lângă crucea Lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena” (In 19, 25). Astfel, „lemnul” pe care Sfântul Petru spune că „Domnul a purtat păcatele noastre” unealta răstignirii Sale, e numit de ucenicul Domnului „Crucea lui Iisus”.

Toate aceste mărturii arată fără umbră de îndoială că cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfă al Mântuitorului nostru şi îi aducem această cinstire sfântă luând aminte la înseşi cuvintele Mântuitorului care spune că: „Cei ce jură pe altar, se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui” (Mt 23, 20). Mai ales în taina crucii, altarul este legat inseparabil de jertfă. Iar cinstirea adusă altarului crucii duce la cinstirea Darului supreme, Fiul lui Dumnezeu şi nu omului (Evr 8, 1-2). Se descoperă astfel o atât de adâncă unitate între Hristos şi cruce-altarul Său. Hristos este nedespărţit de crucea Sa. De aceea, Apostolul va şi spune: „Am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus şi pe acela răstignit” (1 Cor 2, 2).

În Noul Testament Crucea capătă o nouă dimensiune (6) şi i se descoperă în întregime taina şi lucrarea ei nedespărţită de a Mântuitorului Hristos, apărând cu toate semnificaţiile ei: materiala, morală, teologică şi eshatologică. „Crucea se ridică deci la hotarul dintre cele două iconomii a Vechiului Testament şi a Noului Testament” şi între două lumi: închinători ai Crucii şi „vrăjmaşi ai Crucii” (7).

Cinstim Sfânta Cruce pentru ca ea este jertfelnicul lui Iisus Hristos, pe care S-a adus jertfă pentru păcatele noastre (Evr 9, 28). Dacă în Vechiul Testament un altar stropit cu sângele animalelor jertfite lui Dumnezeu, sfinţea pe cei ce se atingeau de el, cu atât mai mult se va sfinţi cel ce se va atinge de Sfânta Cruce, altarul sfânt stropit cu sângele Mântuitorului, Iisus Hristos. Sfânta Scriptură întăreşte acest adevăr, astfel la 1 In 1,7 ni se spune că: „… sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu ne curățește pe noi de orice păcat”, iar dacă sângele Mântuitorului ne curățește de orice păcat, atunci înseamnă că a sfinţit şi Sfânta Cruce (8).

Mântuitorul însuşi a apreciat valoarea altarului, după cum aflăm la Mt 5, 23-24: „…dacă iţi vei aduce darul tău la altar… lasă darul tău acolo, înaintea altarului…”, precum şi la Mt 23,18-20: „Deci, cel ce se jură pe altar se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui”. În concluzie, Crucea o cinstim ca pe un altar, pe care s-a adus suprema jertfă a mântuirii noastre, altar sfinţit cu sângele Mântuitorului Hristos.

În urma morţii pe Cruce, Hristos a fost preaînălțat după cum ni se spune la Filip 2, 8-9: „Şi S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte şi, încă moarte pe cruce. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preaînălțat şi l-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume…”.

Prin Cruce Hristos a intrat întru mărirea Sa după cum ni se relatează la Lc 24, 26: „Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în mărirea Sa?” şi tot prin Cruce Hristos s-a preamărit, conform textului de la In 17, 1: „Acestea a grăit Iisus şi ridicând ochii Săi spre cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească”

Sfânta Cruce pentru este mijlocul prin care ne-am câştigat mântuirea: „Şi Eu când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară” (In 12, 32-33), iar la 1 Ptr 2, 24 ni se spune: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii. Cu rănile Lui v-aţi vindecat” (9).

Prin Sfânta Cruce se înlătură vrăjmăşia dintre oameni. „Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col 1, 19-20). Astfel cinstirea Sfintei Cruci obligă pe toţi credincioşii ca să trăiască în pace înlăturând orice urmă de vrăjmăşie dintre ei.

Pr. I.C. Morlova

Note:

  1. Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2, p. 181.
  2. Ibidem, p. 183.
  3. Sfântul Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice împărăteşti, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 142.
  4. Prof. D. Stăniloae, Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8/1976, p. 471.
  5. Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2, p. 183.
  6. Prof. Dumitru Stăniloae, Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8, 1976, p. 469.
  7. Ioan Mircea, Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1982, p. 198.
  8. Roman Nemeş, Cinstirea Sfintei Cruci, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1982, p. 267.

 

13.09.2019 – Sfânta Cruce – altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos

vineri, septembrie 13th, 2019

Crucea lui Hristos înseamnă iubire; mai profund, descoperă iubirea dumnezeiască faţă de noi. E o adâncă legătură între iubirea dumnezeiască şi cruce. Aici în extrema umilire şi suferinţă a crucii s-a descoperit negrăita iubire şi slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit Om, S-a descoperit acea iubire care iubeşte şi pe cruce sau până la cruce şi se roagă pentru iertarea, mântuirea şi a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne deci neschimbată, ca a Tatălui, care „răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi” (Mt 5, 45); care rămâne aceeaşi în orice condiţie, chiar când e răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru ca „iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubirea lui Dumnezeu, a unei conştiinţe nelimitate, libere şi care se dăruieşte numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru că nu are nevoie de nimic, aşa cum numai Dumnezeu este şi poate fi. Dar e şi iubire umană descoperită prin om. Şi de aceea aici, în acest „exemplar” divin-uman, Hristos Iisus Domnul, în viaţa şi jertfa Sa e învins radical şi definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea (1).

 Fiul este trimis la „ai Săi din lume pe care I-a iubit până la capăt” (In 8, 1). Deci cu iubire până la extrem, până la cruce. De altfel, aici se şi descoperă fiinţa ultimă a iubirii: „Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decât ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi”, spune Iisus (In 15, 13). Aceasta este esenţa jertfei, a crucii Domnului şi raţiunea ei de a fi în acelaşi timp: iubirea. Şi prin ea se împlinesc şi dreptatea dumnezeiască şi sfinţirea noastră. Pe cruce „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps 84, 11).

 Crucea Domnului este mai mult decât o ispăşire a Lui în locul nostru, ca „locţiitor”, reprezentant al nostru. Prin însăşi Întruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieţi. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viaţa noastră cu tot ce este al ei, cu nevoile sau păcatul ei. Şi nu este de conceput să iubeşti real fără să cunoşti, să simţi ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, încercările celorlalţi, sau ceea ce, după Sfânta Scriptură numim: păcatul, suferinţa, moartea. Şi cu cât înţelegi mai mult existenţa, viaţa, cu atât iubeşti şi suferi mai mult. E de ajuns să ne gândim la părinţii care suferă adesea sufleteşte pentru copii mai mult decât copiii lor înşişi, pentru că înţeleg şi văd mai mult din propria lor încercare urmările răului. Conştiinţei infinite a lui Iisus îi corespunde o iubire şi o suferinţă nesfârşite pentru ai Săi, care este Crucea (2).

  Şi numai o asemenea cruce poate mântui. Nu pentru că Dumnezeu vrea suferinţă, jertfă, moarte, pentru Sine, cum vedeau cei vechi. Ci pentru că adevărata relaţie între mine şi Tatăl, între mine şi semenul meu, este aceea de iubire, de jertfă, de deschidere fără rezervă, de oferire şi de comunicare. La Botezul şi Schimbarea la faţă a Domnului, când de fiecare dată se anticipau, se pregăteau crucea şi învierea, Tatăl rosteşte: „Acesta este Fiul meu cel iubit… Întru acesta se revelează cu adevărat voia mea” „Pe acesta ascultaţi-L” (Mt 3, 17; 17, 5). Cu alte cuvinte: fiţi ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment şi fapt poate avea loc pentru că acum în faţa Tatălui stă cineva, Fiul Său, Dumnezeu şi Om, care „plineşte toată dreptatea”, care e sfinţenie absolută şi care iubeşte. Aceasta ne împacă real cu Dumnezeu şi întreolaltă: iubire atotcuprinzătoare, în toate direcţiile, sensurile: spre Tatăl, spre semeni, spre toată făptura. Această iubire este mântuitoare, sfinţitoare.

 Domnul sfinţeşte lumea începând cu Sine, cu trupul Său, în iubirea Sa. În însăşi purtarea crucii, în jertfirea Sa, Domnul desfiinţa păcatul şi sfinţea făptura. Dacă reazemul răului, al păcatului este egocentrismul, atunci iubirea divină, crucea poartă în ea desfiinţarea lui. În Hristos păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. „Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”, învaţă părintele nostru Ioan Gură de Aur (3). Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu” (4). „Starea de sacrificiu” e şi calea noastră, unii către alţii.

 Toată viaţa Domnului este purtare a crucii şi desfiinţare a păcatului. Şi întruparea Sa, a Celui care „în chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob.” (Filip 2, 7); şi naşterea în peşteră, în iesle; şi faptul că El „prin care toate s-au făcut” vieţuind pe pământ „nu are unde să-şi plece capul”; şi hulirea din partea fariseilor că „strică legea”, sau „că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii”, El „plinitorul legii”, şi Cel „fără de păcat…” etc.

Pr. I.C. Morlova

 

13.09.2019 – Temeiurile scripturistice pentru cinstirea Sfintei Cruci

vineri, septembrie 13th, 2019

În  istoria mântuirii neamului omenesc, un rol de seama îl are Sfânta Cruce, altarul de     jertfă pe care Mântuitorul Hristos a biruit boldul morţii şi a împăcat pe Dumnezeu cu omul, oferindu-i posibilitatea de a fi moştenitor al Împărăţiei cerurilor. Numai prin mijlocirea Sfintei Cruci omul dobândeşte calitatea de fiu al lui Dumnezeu, după har, şi prin puterea ei ajunge să se sfinţească, atingând culmile vieţii eterne în care domneşte fericirea şi lipseşte cu desăvârşire durerea.

Rolul deosebit al Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxă rezultă din faptul că este prezentă atât în viaţa cultică şi spirituală a creştinilor, cât şi în preocupările teologilor, care au considerat-o ca un semn al iubirii supreme a lui Dumnezeu-Fiul şi a lui Iisus-Hristos-Omul, faţă de noi sau ca un drum ce duce la învierea noastră. Importanţa deosebită a Sfintei Cruci în viaţa creştinilor este explicabilă, întrucât ea este legată intim de activitatea, jertfa şi învierea Domnului Hristos, de aceea în scrierile pauline este considerată drept putere dumnezeiască (1 Cor 1, 17) şi simbol al prieteniei cu Iisus Hristos. (Filip 3, 18).

 În lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, Sfânta Cruce are menirea de a deschide omului drumul spre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, de a lumina mintea şi a determina voinţa lui spre viaţa veşnică şi de a-i redescoperi şi restabili pe deplin sensul pozitiv al creaţiei. Prin chinurile îndurate pe Golgota, Mântuitorul ne-a arătat că suferinţa şi moartea nu sunt ultimul moment al existenţei umane. Atât suferinţa cât şi moartea sunt rodul păcatului şi ele pot fi învinse prin credinţa fermă în puterea Sfintei Cruci, care ne ajută să biruim necazurile în această lume şi, în acelaşi timp, să putem trece în viaţa eternă şi nesfârşită în Dumnezeu (1).

În Biserica Ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci nu se reduce numai la cinstirea lemnului pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu, ci ea include şi o semnificaţie teologică adâncă a acesteia în actul mântuirii omului. Astfel, Sfânta Cruce este considerată instrumentul prin care Hristos a dat morţii un alt sfârşit în sensul că aceasta nu pune capăt vieții omului, ci îi dă posibilitatea de a trece în nemurire, adevăr care a fost prefigurat în diferite chipuri în perioada Vechiului Testament. De asemenea, între Sfânta Cruce şi învierea Domnului există o strânsă legătură, căci în moartea Mântuitorului „se cuprinde virtual învierea Lui şi în învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a Crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce”(2).

Înţelesul adânc şi cuprinzător al Sfintei Cruci din Noul Testament stă într-o relaţie firească cu textele vechitestamentare în care aflăm elemente care reprezintă simbolic, metaforic sau tipic sensul acesteia în lumina Noului Testament. Prezenţa Sfintei Cruci în scrierile aghiografilor Vechiului Testament este sesizată sub diferite tipuri sau simboluri, care scot în evidenţă semnificaţia ei în Noul Testament sau „preistoria istoriei lui Hristos” (3). Sensurile multiple ale Sfintei Cruci din Noul Testament au fost prefigurate, ca şi alte momente din viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos de diferite obiecte, acţiuni sau semne grafice, care poartă în ele înţelesul tipic. Toate aceste prefigurări alcătuiesc şirul mărturiilor istorice descoperite de Dumnezeu omului pentru a-şi da seama de importanţa şi rolul Sfintei Cruci în opera mântuirii.

Prefigurările Sfintei Cruci în Vechiul Testament sunt puse în contextul mântuirii omenirii în zilele venirii lui Mesia. Aşadar, mesianismul Vechiului Testament include pe lângă prezicerile despre activitatea minunată a lui Iisus Hristos şi menţiuni clare despre patimile şi moartea pe Cruce a Domnului (Isaia 53). În Vechiul Testament prefigurările Sfintei Cruci se profilează chiar din epoca paradisiacă şi ele continuă în diferite feluri în toată perioada vechitestamentară ca simbol al restructurării vieţii spirituale a omenirii (4).

Note:

  1. Prof. Dumitru Stăniloae, Crucea şi reînnoirea creaţiei în învăţătura ortodoxă, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LXX (1976), nr.7-8, p. 469.
  2. Prof. Dumitru Stăniloae, Crucea în teologia şi cultul Bisericii ortodoxe, în rev. „Ortodoxia”, XXVII (1975), nr. 3, p. 406.
  3. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Ontologia Crucii în Vechiul Testament, în rev. „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr.4-6, p. 212.
  4. I. Suciu, Ermineutica biblică, Arad, 1933, p. 62-63.

 

Pr. Ion-Cristian Morlova

 

13.09.2019 – Prefigurări ale Sfintei Cruci în Vechiul Testament (2)

vineri, septembrie 13th, 2019

Pentru ascultarea faţă de Dumnezeu, patriarhului Avraam i s-a proorocit înmulţirea neamului său ca „stelele cerului şi nisipul mării” (Fac  22, 16-18), fapta sa prefigurând jertfa Mântuitorului Hristos. Această prefigurare este evidentă deoarece Isaac este tipul Mântuitorului Hristos, lemnele pe care tatăl său i le-a pus pe umeri preînchipuind purtarea Sfintei Cruci de către Iisus Hristos pe drumul spre Golgota, iar altarul de jertfă, ca şi materialul pentru întreţinerea focului, tipul Sfintei Cruci. Comentând textul biblic în cauză, Sfântul Ioan Gură de Aur mai desprinde şi alte asemănări dintre altarul de pe muntele Moria şi cel de pe Golgota. Dacă pe primul se jertfea un berbec în locul lui Isaac, pe cel de al doilea era răstignit Mielul cel duhovnicesc pentru lume. Hristos este jertfa cea nouă adusă pe un altar nou, Preotul după Duh, Care, aşa cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei, şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii (4).

Dacă până acum în textele vechitestamentare s-au folosit felurite obiecte şi persoane pentru a prefigura partea materială a Sfintei Cruci prin care s-a făcut evidentă dragostea şi puterea divină, în cele ce urmează vom prezenta noi mărturii din Vechiul Testament ce prevestesc latura spirituală a semnului Fiului Omului ce se va arăta la a doua venire a Domnului (Mt 24, 30). Cercetând textele biblice în care este prefigurat semnul Sfintei Cruci, vom observa că şi sub această formă în Vechiul Testament se descoperă atotputernicia lui Dumnezeu, forţa divină mântuitoare care se face prezentă în toate acţiunile ce înnobilează viaţa omului.

Respectând ordinea cronologică a temeiurilor biblice, vom afla că prima prefigurare a Sfintei Cruci a fost înregistrată atunci când patriarhul Iacob, încrucişându-şi mâinile, a împărtăşit binecuvântarea lui Dumnezeu pe capul nepotului său mai mic, Efraim (Fac 47, 13-15). Binecuvântarea patriarhului Iacob a fost considerată de Sfânta noastră Biserică ca o prefigurare a Sfintei Cruci, această faptă „însemnând binecuvântarea cea de mântuire, care a venit peste noi toţi” sau dovedirea „semnului celui de viaţă purtător”(5). De această binecuvântare ce se acorda de obicei întâiului născut, s-a învrednicit fratele mai mic al lui Manase, „care va fi mai mare decât el şi din seminţia lui vor ieşi popoare nenumărate” (Fac 47, 19). Patriarhul evreu a schimbat intenţionat binecuvântarea pentru cel întâi născut, căci era inspirat de Dumnezeu şi astfel el a prevestit creşterea numărului celor ce vor primi Sfânta Cruce-urmaşii lui Efraim, faţă de poporul Legii vechi sau descendenţii din Manase (6).

Faţă de acest semn al patriarhului Iacob, cel de al doilea prefigurează mai bine Sfânta Cruce, fiindcă Moise ţinea mâinile în poziţie orizontală şi se ruga lui Dumnezeu ca Iosua Navi să înfringă oastea amaleciţilor (Ies 17, 9-16). Poziţia mâinilor lui Moise, cât şi biruinţa israeliţilor asupra armatei amalecite, atâta timp cât Moise se ruga şi rezista să ţină în poziţie orizontală braţele sale, sunt dovada incontestabilă a puterii Sfintei Cruci descoperită în Vechiul Testament.

Din buchetul textelor biblice privind prefigurarea Sfintei Cruci mai notăm cuvintele din cartea profetului Iezechiel despre porunca ce a primit-o de la Dumnezeu ca să treacă prin Ierusalim şi să însemneze „cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârșesc în mijlocul lui” (9, 4). După textul masoretic, în loc de cuvântul „cruce” avem „taw”, o literă reprezentată sub forma unei cruci.

Profetul Iezechiel a primit poruncă de la Dumnezeu să pună semnul Crucii (taw) pe frunţile celor ce plâng în cetatea Ierusalimului din cauza nelegiuirilor celor păcătoşi pentru ca să nu fie pedepsiţi împreună cu cei răi (9, 4-10). Acţiunea profetului a fost înţeleasă de exegeţi ca o prefigurare a Sfintei Cruci, căci pornind de la modul de reprezentare a ultimei litere a alfabetului ebraic au văzut în ea tipul crucii lui Hristos, semn pe care şi creştinii îl primesc pe frunte şi îl fac atunci când săvârşesc o taină, se roagă sau încep o lucrare.

Note:

  1. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea I, trad. De Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943, p. 113.
  2. Ioan Mircea, Dicţionar biblic, p. 191.
  3. Prof. Nicolae Neaga, Facerea, text şi scurte note explicative, în rev. „Seria teologică”, Sibiu, 1945, p. 108.
  4. Asist. Emilian Corniţescu, Prefigurări ale Sfintei Cruci în Vechiul Testament, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2, p. 250.
  5. Triod, Irmos 2, Cântarea a 4-a de miercuri în săptămâna a IV-a din Postul Mare.
  6. Asist. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 252.

 

Pr. Ion-Cristian Morlova

 

 

13.09.2019 – Prefigurări ale Sfintei Cruci în Vechiul Testament (1)

vineri, septembrie 13th, 2019

Prima prefigurare a Sfintei Cruci a fost pusă în legătură cu pomul vieţii, din ale cărui fructe n-au gustat primii oameni, căci Dumnezeu i-a alungat din rai din cauza neascultării lor „şi a pus heruvimi şi sabie vâlvâietoare să păzească drumul către pomul vieţii”(Fac 2, 24). Această prefigurare are în vedere faptul că ele au o caracteristică comună şi anume materialul care are putere vivificatoare şi slujeşte vieţii omului, atrăgându-l spre cunoaşterea adevărată ce se exprimă prin credinţa fermă şi împlinirea faptelor bune. În cântările bisericeşti şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfânta Cruce este asemănată cu noul pom al vieţii care stă infipt, ca şi pomul din Eden, în mijlocul Bisericii, paradisul în care Fiul lui Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii credincioşi să guste din rodul cunoştinţei divine şi al adevărului veşnic (1).

Lemnul Sfintei Cruci este binecuvântat de Dumnezeu; de aceea în scrierile Vechiului Testament acest lucru se pune n evidenţă în mai multe rânduri de autorii sfinţi. Astfel, la îndemnul lui Dumnezeu, Noe şi-a construit o corabie de lemn de salcâm (Fac 6, 12), pentru a fi salvat el, familia şi vieţuitoarele sale de la potop (Fac 7, 8), iar patriarhul Avraam, ascultând de acelaşi glas divin, a primit poruncă să-l jertfească pe unicul său fiu-Isaac-în pământul Moria (Fac 22, 2). Lemnele pe care patriarhul evreu „le-a pus pe umerii lui Isaac” (Fac 22, 6) au fost considerate de Sfântul Chiril al Alexandriei şi de alţi Sfinţi Părinţi ca o prefigurare a Sfintei Cruci.

Rolul pozitiv al lemnului în viaţa omului, ca o prefigurare a puterii binefăcătoare a Sfintei Cruci, se desprinde din viaţa patriarhului Iacob care în Mesopotamia şi-a ales nuiele verzi de plop, de migdal şi de paltin, pentru ca vitele sale să se înmulţească (Fac 30, 37-42) sau când în Egipt „Israel s-a închinat la vârful toiagului său” (Fac 47, 31). Sceptrul patriarhului evreu simbolizează puterea şi demnitatea şi totodată el prefigurează Sfânta Cruce, sceptrul cel înfricoşat al împărăţiei lui Hristos care ajută pe cei credincioşi să ajungă pe treptele cele mai înalte ale sfinţeniei (2).

O altă dovadă sigură a prefigurării Sfintei Cruci în Vechiul Testament o avem atunci când, în drum spre Ţara Făgăduinţei, Moise a înălţat şarpele de aramă pe un stâlp de lemn, pentru ca tot cel ce era muşcat de şerpi veninoşi să fie salvat numai dacă privea către el (Num 21, 4-8). Confirmarea acestui adevăr se desprinde din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim, căruia i-a povestit mai înainte hotărârea divină de a fi răstignit pe Sfânta Cruce Însuşi Fiul lui Dumnezeu (In 3, 14). Aşadar, textul vechitestamentar îşi are împlinirea în răspunsul dat de Mântuitorul învăţătorul iudeu, chipul şarpelui prefigurând în mod deosebit pe Iisus Hristos de pe Golgota. Această identificare a fost subliniată şi de Sfinţii Părinţi, ca de exemplu Ambrozie al Milanului, Sfântul Chiril al Alexandriei şi Sf. Ioan Gură de Aur.

Prefigurarea Sfintei Cruci prin altarele de jertfa consemnate în Vechiul Testament este destul de evidentă, dacă avem în vedere necesitatea şi importanţa lor în păstrarea legăturii cu Dumnezeu. Prin prisma acestui adevăr şi ţinând seama de faptul că prin jertfele sângeroase sau nesângeroase aduse pe altar, omul imploră iertarea greşelilor şi împăcarea lui cu Dumnezeu, Cel ce îl binecuvântează cu viaţa îndelungată şi paşnică, putem afirma că acest obiect de manifestare a religiozităţii sale atât în perioada premozaică cât şi postmozaică reprezintă tipul Sfintei Cruci. După cum în Vechiul Testament nu există jertfă fără altar (Fac  4, 4), la fel în Noul Testament nu se poate separa Sfânta Cruce de jertfa Mântuitorului.

Întrucât prin altarele de jertfă omul şi-a exprimat ascultarea faţă de Creatorul său şi mereu a ţintit spre sfinţenia şi libertatea vieţii lui. Dumnezeu i-a venit în ajutor descoperindu-i în mod supranatural rostul acestor sacrificii, care pregătesc drumul spre Golgota, unde Fiul lui Dumnezeu va împăca întreaga fire cu Tatăl Cel ceresc. Pentru împlinirea acestui scop a fost ales patriarhul Avraam, căruia Dumnezeu, pentru a-i încerca tăria credinţei lui, i-a poruncit să sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, pe muntele Moria (Fac 22, 2) (3). Ascultând de porunca divină, patriarhul evreu şi-a luat fiul şi ajungând, după trei zile de mers, la acel loc, a ridicat jertfelnic pe care a pus lemnele şi deasupra lor pe Isaac (Fac 22, 3-9). În timp ce Avraam era pregătit să-şi sacrifice fiul, un înger al Domnului l-a oprit zicându-i „acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău” (Fac  22, 12).

Pr. Ion-Cristian Morlova