Arhiva pentru ziua septembrie 16th, 2019

16.09.2019 – Pilda vieţii Sfântului Efrem Sirul (1)

luni, septembrie 16th, 2019

Sfântul și Preacuviosul Părintele nostru Efrem Sirul a fost un prolific scriitor de imnuri și teolog din secolul al IV-lea. El este cinstit de creștinii din lumea întreagă, dar în mod deosebit de creștinii siriaci, ca sfânt. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă este la 28 ianuarie. Efrem s-a născut în jurul anului 306, în orașul Nisibe (actualul Nusaybin, la granița cu Siria). Metafrast mărturisește în discursul său despre viața pe care i-a alcătuit-o Sfântului Efrem, aceste alese și minunate cuvinte : „Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Și fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai ales sfintele cărți, iar sârguința, îndeletnicirea și cugetarea întu acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceața…” (Protosinghel IOAN Filaret, Cuviosul Efrem Sirul – Cuvinte și Învățături, translatare, corectură și diortosire după ediția din anul 1818, ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 29).

Dovezi despre trăirea lăuntrică pe care o purta acest bineplăcut lui Dumnezeu cuvios ne aduce tot Metafrast în lucrarea sa în care mărturisește că lacrimile lui Efrem erau mărturia vie a legăturii lucrătoare dintre acesta și Dumnezeu : „Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decât Efrem Şirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia… ” (Ibidem) .

            Dovezi cuprinse în imnografia sa sugerează că ambii săi părinți făceau parte din comunitatea creștină în creștere a orașului, deși aghiografii târzii au scris că tatăl său era preot păgân. În Nisibis-ul zilelor lui Efrem erau vorbite numeroase limbi, îndeosebi dialecte ale aramaicii. Comunitatea creștină folosea dialectul siriac. Numeroase religii păgâne, iudaismul și grupările creștine timpurii concurau una cu cealaltă pentru inima și sufletul locuitorilor. Erau vremuri de puternice tensiuni religioase și politice. Împăratul roman Dioclețian semnase un tratat cu omologul său persan, Nerses în 298 care trecuse Nisibe în mâinile romanilor. Persecuțiile sălbatice ale lui Dioclețian sunt o parte importantă a moștenirii bisericii Nisibene din perioada creșterii lui Efrem.

Sfântul Iacov (Mar Jacob), primul episcop din Nisibe, a fost ales în 308, Iar Efrem a crescut sub îndrumarea sa. Sfântul Iacov este cunoscut ca unul din participanții la Primul Sinod Ecumenic din 325 (Ioniță APOSTOLACHE, op. cit., p. 164). Efrem a fost botezat de tânăr, Iacov i-a fost profesor (în siriacă malpânâ, un titlu cu o mare încărcătură de respect pentru creștinii siriaci). A fost hirotonit ca diacon ori atunci, ori mai târziu. A început să compună imnuri și să scrie comentarii biblice ca parte a sarcinilor sale educative. În imnurile sale, adeseori se referă la sine însuși ca la un om care adună laolaltă, (`allânâ), la episcopul său ca păstorul (râ`yâ) iar la comunitatea sa ca țarc (dayrâ). Popular, Efrem este creditat ca fondatorul Școlii din Nisibe, care în secolele următoare a fost centrul învățăturilor Bisericii Asiriene a Răsăritului .

Pr. Iulian Diţă

 

16.09.2019 – Din învăţăturile Sfântului Cuvios Efrem Sirul

luni, septembrie 16th, 2019

Religia ca fapt sufletesc este sentimentul de dependență al omului față de divinitate. Punctul de plecare al oricărei religii este însă cunoașetrea lui Dumnezeu, a raportului cu lumea și a îndeplinirii acestui raport (Ioan Gh. SAVIN, Apărarea credinței – tratat de apologetică, ediție îngrijită de Dora MEZDREA, ed. Anastasia, 1996, p. 41). Tocmai din acest punct de vedere au existat de-a lungul veacurilor creștine numeroși autori și scriitori care au apărat adevărul de credință formulat în cadrul Sinoadelor Ecumenice și nu numai. Pentru că a existat cu adevărat o legătură de factură harică dintre Dumnezeu și om, tocmai din acest motiv sentimentul apologetic s-a dezvoltat tot mai mult mai ales în sânul părinților bisericești. Iar această apărare a căpătat o valoare importantă pe mai multe planuri religioase și ne vom referi pe parcursul acestei lucrări mai cu seamă la  spațiul sirian care a reprezentat pentru Sfântul Cuvios Efrem Sirul locul nașterii sale în Hristos.

Teologia siriacă a cunoscut o dezvoltare cu totul aparte în decursul primelor veacuri creștine. Acest important filon al Bisericii creștine s-a remarcat printr-o lucrare apologetică intensă, promovată mai mult prin simboluri și imagini biblice și mai puțin prin conceptualizări și terminologii filosofice (Pr. Dr. Ioniță APOSTOLACHE, Apologetica ortodoxă – mărturisire și apostolat, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, p. 155). Școlile de la Edessa și Antiohia au jucat un rol foarte important în sensul acestei dinamici întrucât cele două centre au generat nucleul apologeticii siriene din sânul cărora au pornit cei mai de seamă mărturisitori ai creștinismului sirian.

Sfântul Cuvios Efrem Sirul este unul dintre marii părinți ai creștinismului care a apărat adevărul de credință atât prin faptele din viața sa, dar și prin cuvintele frumoase pe care le-a formulat prin imnele sale fapt pentru care a și fost supranumit „lira Sfântului Duh” sau „cel mai mare maestru al poeziei creștine de limbă siriacă”. După cum mărturisește și profesorul britanic Sebastian Brock, stilul apologetic al Sfântului Efrem Sirul se poate defini drept „o formă literară prin care, în mod firesc, nu se limitează adevărul de credință în forumle sau definiții dogmatice, ci se oferă în esență o viziune teologică dinamică, îndemnând continuu cititorul să pătrundă cu mintea dincolo de forma exterioară a cuvintelor spre adevăratl lor înțeles… ” (ibidem). Spunem că a fost cu adevărat unul dintre marii maeștri compozitori de versuri pentu că poezia sa este una cu totul și cu totul deosebită, nu prin frumusețe cât prin valoarea acesteia de stil apologetic iar acest fapt va fi demonstrat în cele ce urmează dar trebuie să ne referim mai întâi de toate la personalitatea acestui mare Sfânt, unde a trăit și cât de imporatnt este el pentru creștinismul din zilele noastre.

Pr. Iulian Diţă

 

16.09.2019 – Lucrarea apologetică a Bisericii în primele veacuri

luni, septembrie 16th, 2019

Încă din primele veacuri ale Bisericii, prejudecățile și ura păgânilor se manifestau și în aprecierile lor asupra vieții morale a creștinilor. Neînțelegând Taina Sfintei Împărtășanii, în care pâinea și vinul sunt prefăcute, prin Sfântul Duh, în Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, creștinii erau acuzați că ucid copiii la cultul lor și se hrănesc cu sângele și carnea acestora. Neînțelegând rostul și sensul agapei creștine, creștinii erau socotiți imorali, fiind acuzați că la ospețele comune se dedau la desfrâu și comit chiar incesturi. Aristocrații, vedeau în creștini elemente vulgare și-i disprețuiau, pentru că ei proveneau mai mult din clasele modeste. Prin abținerea lor de la anumite meserii și funcții legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armată, creștinii erau socotiți de păgâni inutili societății, nefolositori în afaceri (http://www.scritub.com/istorie/Persecutiile-contra-crestinilo7322275.php).

Între creștinism și religia greco-romană era o mare deosebire. Creștinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală, morală, în timp ce păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută. Păgânii nu aveau o înțelegere pentru o religie spirituală, fără temple, fără zei și jertfe, fără reprezentările zeilor prin statui, în care oamenii de rând credeau că locuiește puterea lor. Credința creștină era socotită de păgâni o apostazie de la religia și tradiția strămoșilor. Orice calamitate abătută asupra Imperiului Roman, năvălirea altor popoare, cutremure, furtună, vreme rea, inundații, secetă, foamete, epidemii, toate erau atribuite creștinilor, fiindcă au părăsit cultul zeilor, iar zeii mânioși trimit aceste nenorociri asupra oamenilor. Cu toate acestea, nu de puține ori în timpul persecuțiilor s-au ridicat noi martiri din rândul păgânilor care au mărturisit pe Hristos și care s-au jertfit pentru învățătura Sa, surprinzând pe de-o parte pe conaționalii lor cât și pe ighemon.

Prin suferințele lor, martirii luptau împotriva diavolului, care căuta din răsputeri să rupă măcar o blasfemie din gura lor, zdruncinată de atâtea chinuri. El reușește să depășească toate încercările și greutățile vieții, pentru că în inima sa deja s-a pogorât Sfânta Treime. El are mintea lui Hristos, aflându-se într-o permanentă stare de jertfă, într-o permanentă stare de ardere de tot căci nu mai rămâne nimic din el care să fie pentru sine.

Așadar, în dimensiunea ei apologetică, Biserica Ortodoxă perpetuează în actualitate mesajul mărturisirii martirice: „fiți tari în credință și iubiți-vă unii pe alții” (Pr. Lect.univ.dr I. APOSTOLACHE, Op. Cit., p. 235.). Prin urmare, „Biserica și martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai profundă a martiriului este dată în mărturisirea cuvântului Bisericii despre harul eshatologic biruitor, în care mucenicii se împlinesc pe ei înșiși și biruiesc lumea. Martiriul dă mărturie lumii pentru Biserica lui Hristos, în care el rămâne prin jertfa sa. Totodată, el vorbește tuturor creștinilor și tuturor timpurilor, spunândule că moartea lor nu este zadarnică, ci arătând felul autentic de a fi al credinciosului care s-a îmbrăcat prin taina Botezului” (Ibidem).

Pr. Iulian Diţă,

Parohia „Adormirea Maicii Domnului”,

Râmnicu Vâlcea

 

16.09.2019 – Lucrarea mărturisitoare în jertfa martirilor primelor veacuri

luni, septembrie 16th, 2019

Judecarea martirilor creștini de către autoritățile romane, istorisirea chinurilor lor îngrozitoare, au fost transmise în scris urmașilor așa cum aflăm de la istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, ca „fiind vrednice cu adevărat de a amintire nepieritoare” (Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 11, p. 8). Ele au, nu numai o valoare istorică, ci și una doctrinară și morală, căci cunoașterea și istorisirea pătimirii martirilor este ziditoare de suflet. Martirii ne arată modul de a ne conduce în viață după poruncile Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Actele Martirice ne arată ce gândea societatea păgână greco-romană despre creștini și măsurile de pedepsire pe care le-au luat autoritățile Imperiului roman contra lor, care au întrecut prin cruzime orice gândire omenească dezlănțuind de la jumătatea secolului I până la publicarea edictului de la Milan, din anul 313, cele mai crude și sălbatice persecuții în Imperiul Roman (Ibidem, p. 11).

Valoarea doctrinară a mărturisirilor creștinilor în timpul persecuțiilor ne arată ce credeau în ultimele clipe ale vieții lor. În mărturisirile lor, Sfinții martiri arată scopul creării universului și al omului, scopul întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a răstignit pentru mântuirea lumii, însemnătatea învierii lui pentru creștini, credința în nemurirea sufletului și speranța în viața viitoare fericită, unde creștinii vor trăi împreună cu Domnul Hristos în Împărăția Cerurilor, unde bucuria, desfătarea și fericirea celor ce cred în Dumnezeu și împlinesc poruncile Sale sfinte nu se va termina niciodată (Ibidem, p. 12).

Actele martirice ne arată cum a luat naștere cultul Sfinților și al sfintelor moaște. El s-a practicat chiar de la începuturile creștinismului. Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea celor ce și-au vărsat sângele pentru Hristos. „Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o” (Apoc. 6, 9). De aceea Sfintele Moaște ale martirilor au fost depuse chiar din secolul al II-lea pe Sfânta Masă, în altarele bisericilor, pe care se săvârșește până azi jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce, jertfa martirilor și jertfa strălucită a sfințeniei creștinilor. Martirul creștin reprezintă în esență perfecțiunea sau plenitudinea iubirii față de atotputernicul Dumnezeu și față de aproapele nostru. Martirii au fost îngropați cu deosebită cine. Trupurile, resturile sau osemintele lor fiind îngropate de creștini cu mare grijă, dragoste și pietate. Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locașuri creștine de cult (Ibidem, p. 14). 

Aș dori să amintesc aici câteva nume de martiri a căror jertfă o putem regăsi în paginile cărții Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 11: Sfântul Martir Policarp, episcopul Smirnei; Sfinții Mucenici Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon și Liberian; Sfântul Apollonius; Sfintele Perpetua și Felicitas; Sfântul Pioniu, Sfinții Carp, Papil și Agatonica, Sfântul Ciprian episcopul Cartaginei, Sfântul Montanus preotul, Sfântul Irineu, episcop de Sirmium, Sfinții 40 de mucenici din Sevastia, Sfântul Sava Gotul și Emilian de la Durostor, etc.

Pr. Iulian Diţă,

Parohia „Adormirea Maicii Domnului”,

Râmnicu Vâlcea

16.09.2019 – Mărturisirea apologetică a Bisericii Ortodoxe

luni, septembrie 16th, 2019

Temelia vieţii Bisericii o constituie credinţa în atotputernicia şi dragostea lui Dumnezeu, iar martiriul exprimă răspunsul izvorât din iubire pe care cei cu adevărat credincioşi îl dau chemării lui Dumnezeu, înfruntând şi surmontând orice obstacole le-ar sta în faţă. Prin exemplul lor, martirii îi inspiră pe creştinii din toate timpurile să continue mărturia lui Hristos în lume. Mărturia pe care martirii au dat-o pentru Hristos prin moartea sângeroasă a lor se continuă astfel cu mărturia pe care toţi creştinii sunt datori să o dea, cu conştiinţa, prin întreaga lor viaţă.

În lucrarea de față cu titlul „Mărturisire şi martiriu în Apologetica Ortodoxă” mi-am propus să prezint câteva aspecte referitoare la motivul pentru care creștinii au ales calea martiriului, efectul jertfei lor în cadrul Bisericii și impactul actelor martirice în lumea păgână.

Așadar, atitudinea morală a martirilor creștini în fața morții este vrednică de toată lauda, deoarece ei au renunțat la toate bucuriile trecătoare ale lumii acesteia, la părinți, la fii și fiice, la frați și la surori, la rude și prieteni, din dragoste nemărginită pentru Dumnezeu Cel nevăzut, pentru Domnul nostru Iisus Hristos și pentru învățătura Sa. Prin aceasta, ei au împlinit cu prisosință cuvintele evanghelice care spun că „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 10, 32) precum și „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” (Mt. 10, 37-38).

Martirii creștini au murit cu bucurie, senini și răbdători în chinuri și moarte, fără revoltă sau orgoliu, modești, fără să se laude cu sacrificiul vieții lor în fața păgânilor, rugându-se pentru prigonitorii lor, iertându-i, așa cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat I-a iertat pe cei ce L-au răstignit. Ei aveau o credință puternică, ce i-a întărit în mijlocul celor mai groaznice chinuri și suferințe, iubirea pe care martirii o aveau i-a determinat să devină părtași la suferințe, încredințați că Domul Hristos va fi împreună cu ei (Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 11,trad. I. RĂMUREANU, Ed. IBMBOR, Buc., 1982, pp. 5-6).

Momentul apologetic al mărturisirii făcute de mucenic angajează întreaga sa ființă în procesul de transformare a lumii. Dialogul purtat cu ighemonii nu însumează decât o singură alternativă: „convertește-te sau ucide-mă!”. La ceasul supliciului, cuvintele sale se fac asemenea cuvintelor rostite de Mântuitorul Hristos înaintea lui Pilat din Pont. El îi vorbește călăului ca unui prieten, fără să-l urască. În felul acesta, el propune semenilor săi „un limbaj nou, capabil să vindece necredința, boala și suferința pricinuită de păcat. De asemenea, vorbele sale determină spre o viață nouă și ajută pe cel care se hotărăște să se convertească și să-i urmeze lui Hristos” ( IPS Irineu POPA, „Martiriul ca Jertfă Euharistică”, în vol. Viaţă liturgică şi ethos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 23-24). În toate pătimirile lor, ei s-au rugat permanent pentru cei care-i chinuiau și nu puțini dintre aceștia au lăsat armele torturii și s-au îndreptat spre Hristos. Ei se roagă neîncetat pentru întreaga omenire, se roagă pentru ca toți să cunoaștem Adevărul, pentru ca întunericul să dispară și lumina să triumfe. Pentru aceasta ei îmbracă haina cea strălucitoare a botezului sângelui și devin ca o Euharistie adusă lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Biserica îi păstrează ca o mulțumire, iar zilele lor de prăznuire sunt cele ale trecerii în Împărăția lui Dumnezeu, adevărate zile de naștere în ceruri. Ei sunt primiți în comuniunea sfinților fără să mai treacă pe la judecată, aceștia „s-au mutat din moarte la viață și de pe pământ la cer” (In. 5, 24), „asemenea tâlharului de pe cruce, care a intrat cu Hristos în Rai” (ÎPS Acad.Dr. I. POPA, „Martiriul ca Jertfă Euharistică”, în Viaţă liturgică şi ethos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 23-24). Prin urmare, depășind astfel logica planului pământesc, ieșind din incidența păcatului, mucenicii sunt „singurii oameni luminați de iubirea lui Hristos la minte și la chip”. În felul acesta, martirul se arată cu adevărat „purtător de Dumnezeu” (theophoros), transformându-și întreaga viață într-un permanent „imitatio Christis”. Fără această logică existențială, el nu ar fi suportat niciodată patimile și suferințele chinurilor. Martirul trăiește această unire despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine”(Gal. 2, 20). Deci, Dumnezeu trăiește în fiecare martir. El este Cel care primește suferințele și împarte cununile mucenicilor în Împărăția cea Veșnică, asemenea unui arbitru care îl remarcă pe alergătorul din arena credinței, îl încurajează și îl întărește să meargă după legea cea bună (Pr. Lect.univ.dr I. APOSTOLACHE, Op. Cit., pp. 231-232).

Pr. Iulian Diţă,

Parohia „Adormirea Maicii Domnului”,

Râmnicu Vâlcea