Arhiva pentru ziua septembrie 17th, 2019

17.09.2019 – Din învăţăturile Sf. Maxim Mărturisitorul: „Desptre Întruparea Cuvântului” (3)

marți, septembrie 17th, 2019

Fără coborârea Cuvântului în mijlocul lumii create, nici transfigurarea cosmosului nu putea fi realizată. Omul, după cădere, despărţit de Dumnezeu, zdruncinat în fiinţa sa, nu a mai fost capabil de a se vindeca singur, iar prin căderea sa, el a pus în primejdie şi existenţa cosmosului, desfigurându-se astfel opera lui Dumnezeu, dar, întrupându-Se, Hristos va restabili ordinea cosmică şi va restaura umanitatea noastră luând-o cu totul întru Sine.

Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a deschis pentru toţi oamenii calea de acces la prezenţa şi slava Sa dumnezeiască. Hristos recapitulează în Sine prin firea umană asumată în ipostasul său dumnezeiesc întreaga umanitate şi-i face pe toţi oamenii părtaşi ai Tainei Sale.

Fiul lui Dumnezeu, plin de compătimire şi de iubire pentru om, ne revelează bogăţia infinită a iubirii Sale prin întrupare, dar El nu participă numai într-un oarecare grad la suferinţa umană, prin condiţia umană asumată, ci merge până la capăt, asumându-şi toată suferinţa fiinţei umane, sacrificându-Se pentru aceasta, suportând pentru ea moartea şi restaurând-o prin omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi învierea din morţi (Savin Ioan Gh., Apărarea credinţei. Tratat de apologetică, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, pag. 165). Referindu-se la noianul de bunătăţi arătate de Hristos prin întruparea, jertfa şi învierea Sa. Această iubire nesfârşită a lui Dumnezeu pentru noi trebuie să ne facă şi pe noi să răspundem cu iubire la iubirea Lui

Ca o concluzie Sfântul Maxim spune: „după toate acestea, ajunge la Dumnezeu însuşi, cu omenitatea Sa, înfăţişându-Se adică pentru noi, precum s-a scris, în faţa lui Dumnezeu şi Tatăl, ca om, El, Care nu poate să Se despartă niciodată în nici un mod de Dumnezeu. Astfel a împlinit ca om cu fapta şi cu adevărul, prin ascultarea neclătită, toate câte ca Dumnezeu le-a rânduit de mai înainte El însuşi să se facă, realizând tot sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl în favoarea noastră, care am zădărnicit prin reaua întrebuinţare puterea ce ni s-a dat de la început, în chip natural, spre aceasta. Mai întâi ne-a unit pe noi înşine în Sine, prin înlăturarea deosebirii de bărbat şi femeie, şi, în loc de bărbaţi şi femei, în care se observă mai ales modul deosebirii, ne-a arătat numai oameni în sens propriu şi adevărat, modelaţi cu totul după El şi purtând nevătămat şi cu totul neîntinat chipul Lui, neatins în nici un mod de vreo trăsătură a stricăciunii; şi împreună cu noi şi pentru noi a îmbrăţişat prin cele de la mijloc, ca părţi ale Lui, toată creaţia şi a unit în jurul Lui între ele, în chip indisolubil, raiul şi lumea locuită, cerul şi pământul, cele sensibile şi cele inteligibile, ca unul ce avea simţire, suflet şi minte ca noi… a recapitulat toate în Sine. Prin aceasta a arătat că toată creaţia este una, ca un alt om, împlinindu-se prin convergenţa părţilor ei între ele şi ţinându-se toată în ea însăşi prin solidaritatea totalităţii ei ca aceeaşi substanţă sau ca raţiunea unică, simplă, indefinită şi nediferenţiată a creaţiei din nimic, în baza căreia toată creaţia poate primi una şi aceeaşi raţiune cu totul indistinctă” (Sf. Maxim Mărturisitorul, ”Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti”, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 81,trad., introd. ţi note de pr. prof. dr. D.Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 125). 

 

Pr. Iulian Diţă

17.09.2019 – Din învăţăturile Sf. Maxim Mărturisitorul: „Desptre Întruparea Cuvântului” (2)

marți, septembrie 17th, 2019

Întruparea Fiului lui Dumnezeu e un act profund: El ia firea noastră, se face Frate al nostru în Duhul Sfânt, să devenim şi noi fraţi ai Lui, şi fii ai Unicului Părinte Ceresc, în acelaşi Duh cu El, dar în acelaşi timp „aduce cu Sine Treimea şi viaţa – de viaţă făcătoarei Treimi  ne descoperă şi ne împărtăşeşte din Sine viaţa plină de lumină şi de iubire a Preasfintei Treimi” (Pr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi Unitate. Restaurarea Cosmosului în Iisus Hristos, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p. 43).

Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, numai prin coborârea Fiului lui Dumnezeu la noi şi prin asumarea de către El a condiţiei umane, natura omenească putea fi înălţată. Drept aceea, „să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime ca să-L primim pe El întreg. Să ne facem dumnezei pentru El. Căci pentru aceasta S-a făcut om, fiind Dumnezeu şi stăpân prin fire” (Sf. Maxim Mătrurisitorul, Ambigua, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. D. Stăniloae, vol. 82, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 22).

Umanitatea Cuvântului, ipostaziată în El, penetrată de energia Lui, este fundamentul învăţăturii despre îndumnezeirea noastră, aşa de scumpă Sfinţilor Părinţi. Hristos S-a întrupat ca să sfinţească natura umană şi să-i confere posibilitatea îndumnezeirii. Sfântul Atanasie a rezumat astfel această dogmă: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu” (Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, Seria Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 15, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, pag. 142).

 În opera Sfântului Atanasie cel Mare soteriologia are drept premisă întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în vederea răscumpărării umanităţii din greşeala protopărinţilor. Actul în sine al întrupării având o profundă bază ontologică astfel, încât Hristos – Chipul Tatălui, vine la om – chipul lui Dumnezeu. În demersul prezentării  învăţăturii despre mântuire  Sfântul Atanasie cel Mare arată o stransă legătură între soteriologia și hristologia sa. Abordarea hristologiei la Părintele alexandrin, ca şi soteriologia, se bazează pe divinitatea Cuvântului, pe consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, bine ştiind că, dacă Fiul n-ar fi fost Dumnezeu, n-ar fi putut mântui şi îndumnezei pe oameni. Sfântul Atanasie cel Mare spune că în două feluri ne-a dovedit Mântuitorul iubirea Sa de oameni, „pe de o parte, a nimicit moartea şi ne-a reînnoit; pe de alta, fiind nearătat şi nevăzut, S-a arătat şi S-a  făcut cunoscut prin fapte, ca fiind Cuvântul Tatălui, Cârmuitorul şi Împăratul tuturor” (Ibidem).

 

 

Pr. Iulian Diţă

17.09.2019 – Din învăţăturile Sf. Maxim Mărturisitorul: „Desptre Întruparea Cuvântului” (1)

marți, septembrie 17th, 2019

 

Bogăţia de mister a Tainei Întrupării nu poate fi înţeleasă deplin şi nici exprimată în mod corespunzător, căci cele ce ţin de Întruparea Fiului lui Dumnezeu „covârşesc cu prisosinţă şi mintea, şi cuvântul, şi tot auzul, şi înţelegerea“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, ”Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti”, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 81,trad., introd. ţi note de pr. prof. dr. D.Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p.83). Totuşi, această mare Taină a Întrupării rămâne inaccesibilă pentru gândirea omului simplu, ea putând fi descifrată fragmentar şi temporar doar de cei cu o bogată experienţă duhovnicească

Întruparea Cuvântului, adică smerita coborâre a Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane, constituie momentul central al istoriei. Întruparea Fiului înseamnă Revelaţia iubirii Preasfintei Treimi: „Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El“ (I In. 4, 9). Întruparea ne arată deci în mod concret că „Dumnezeu este iubire“ (I In. 4, 16), ne revelează în primul rând iubirea lui Dumnezeu. Prin Întruparea Sa, Domnul a vrut ca omul să cunoască şi să înţeleagă cât de mult îl iubeşte pe el Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape de om. „Prin iubirea Sa, mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea (adică om)” (Sf. Maxim Mătrurisitorul, Ambigua, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. D. Stăniloae, vol. 82, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 14). Astfel, El poartă în Sine firea omenească, pentru că este om adevărat, adică Dumnezeu-Omul.     Această apropiere deplină a lui Hristos faţă de noi şi îmbrăcarea prin chenoză a chipului de rob, implică şi răspundere din partea noastră; iubirea Lui pentru noi trebuie să nască iubirea noastră faţă de El.

 

Pr. Iulian Diţă

17.09.2019 – Lucrarea mărturisitoare a Sfântului Efrem

marți, septembrie 17th, 2019

Scriitorul Metafrast mărturisește și descrie foarte frumos un moment din viața Sfântului Efrem care, întâlnindu-se cu o femeie filo-apolinaristă, i-a defăimat acesteia printr-o minunată lucrare scrierile pe care însăși Apolinarie i le încredințase spre păstrare. Acest eveniment este relatat de Metafrast după cum urmează : „Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate şi a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredinţase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia şi dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înştiinţându-se Efrem, care avea trebuinţă de înţelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugetă caApolinarie, şi se apropia către păzitoarea cărţilor, prefăcându-se că-i aduce binecuvântare şi că se împrieteneşte cu acea femeie, pe când lipsea Apolinarie. Şi de vreme ce femeia se încredinţase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie şi din ceata păgânătăţii lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, „ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii”. Iar ea amăgindu-se prin acest înţelept meşteşug, i-a dat în mână cărţile, rugându-l a le înapoia grabnic. Deci, Sfântul Efrem, amăgind ca şi Iacov pe Isav şi luând dreptul de întîi-născut, cu vitejie a ţintit pe pierzătorul. Căci, deschizând cărţile şi pe fiecare din file despărţindu-le, şi cu clei de peşte ungându-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şi ţinându-le mult timp cu mâna şi strângându-le, încât toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, aşa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luându-le şi necercetându-le, nici deschizându-le, şi văzând că erau bine pe din afară, s-a mulţumit cu aceasta. Deci, a ţinut câtva timp cărţile la dânsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioşii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care ştia necuvioasele cărţi ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvântului. Însă Apolinarie, fiind obosit şi de bătrâneţe şi de răutăţile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărţi îndată a căutat şi pe acestea a poruncit să i le aducă, „că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult”. Pentru aceasta, luând una din cărţi, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipeşte nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzând, şi de mâhnire umplându-se cu sufletul, cum şi de ruşine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar şi Apolinarie rău a pierit…” (Protosinghel IOAN Filaret, op. cit., pp. 34-35).

Un manuscris din secolul VII (SINAI SYRIACUS 10), ne oferă o clasificare a tuturor imnelor efremiene inventariind o colecție alcătuită din 598 de imne grupate în 9 tomuri (Ioan I. ICĂ jr., Sfântul Efrem Sirul – imnele păresimilor, azimelor, răstignirii și învierii, traducere, ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 7). Izvoarele mărturisesc că au mai rămas peste 400 în care se expune învățătura creștină.

În ceea ce privește apologetica creștină a Sfântului Efrem care reiese din opera sa, trebuie să menționăm mai întâi de toate de așa-numitele memre (predici în versuri, scrise pe la 363) și despre madrashe (poemele lirice sau rugăciunile cântate). Dintre acestea vom aminti după cum mărturisește și Prof. Brock :

  • Șase memre despre credințăașezate deobicei printre primele sale lucrări și care reprezintă o critică la adresa ereticilor și iudeilor;
  • Memre împotriva lui Bardesanes – acesta a fost unul dintre inițiatorii gnosticismului sirian care a trăit între secolele II – III d. Hr. ;
  • Memre despre mustrare ;
  • Madrashe despre credință – fac parte din cea mai mare colecție (87), fiind incluse în faimosul grup de cinci poeme despre Perlă și Simbolismul ei (81-85) și au un caracte hristologic și trinitar ;
  • Madrashe împotriva lui Iulian Apostatul – această colecție este alcătuită din 4 madashe care se referă la moartea împăratului Iulian în campania din Impeiul Persan din 363; evenimentul a fost văzut de Sfântul Efrem drept pedeapsă pentru apostazia sa și pentru faptele rele îndreptate împotriva creștinilor ;
  • Madrashe împotriva ereziilor – sunt în număr de 56 și sunt îndreptate direct împotriva învățăturii lui Marcion, Bardesan și Mani și se presupune că au fost scrise în ultima parte a vieții Sfântului Efrem când a stat la Edessa ;
  • Scrisorile către Hypatius și Domus împotriva ereziilor – în care respinge doctrina fatalistă a gnosticismului și fatalismul maniheic .

Sfântul Efrem se folosește în mod frecvent de stilul său apologetic și reușește prin aceasta să se dovedească a fi un aprig apărător al învățăturii ortodoxe împotriva ereticilor arieni  care nesocoteau dumnezeirea Fiului și deoființimea Sa cu Tatăl. Părintele Apostolache mărturisește în lucrarea sa că Sfântul Efrem alături de Afraate reușesc să dovedească întregii creștinătăți că metoda lirică pe care au uzitat-o cei doi a avut un impact deosebit în contextul vreumurilor petrecute sub autoritatea Primului Sinod Ecumneic. Astfel, la fel cum Arie a răspândit eresul său cu ajutorul liricii și muzicii filosofice, tot așa a reușit și Sfântul Efrem să contracareze și chair ba mai mult, să aducă spre lumină adevărata expunere apologetică a credinței despre Fiul Căruia I Se cuvine aceeași închinăciune precum I Se aduce și Tatălui.

Apologia Sfântului Cuvios Efrem Sirul adună de fiecare dată laolaltă repere și argumente din Vechiul și Noul Testament pentru ca puterea de expunere și mărturisirea adevărului de credință să fie receptat în mod corect de către toți creștinii epocii sale.

În cadrul tradiției bisericii, Efrem demonstrează că poezia este  un mijloc adecvat pentru teologie, și chiar superior în multe feluri discursului teologic. În plus, el încurajează citirea Sfintei Scripturi într-un mod care își are rădăcinile mai mult în credință decât în analiza critică.

Sfântul Efrem se dovedește fără doar și poate unul dintre prețioșii și veritabilii scriitori și apologeți ai primelor veacuri creștine în care religia creștină își căuta în diverse pesonalități apărarea și sprijinul împotriva ereziilor. Putem afirma în acest sens că Sfântul Efrem a reușit alături de alte mari personalități orientale, și nu numai, să contureze adevărata învățătură care să reprezinte pentru credincioși dreptarul ortodox al religiei creștine.

            Pr. Iulian Diţă

17.09.2019 – Pilda vieţii Sfântului Efrem Sirul (2)

marți, septembrie 17th, 2019

În anul 337, împăratul Constantin I cel Mare, care a transformat creștinismul în religie legală (receptă) în Imperiul Roman, a murit. Profitând de această ocazie, Sapur al II-lea al Persiei a inițiat o serie de atacuri în nordul Mesopotamiei de sub administrație romană. Nisibe a fost asediat în 338, 346 și 350. În timpul primului asediu, Efrem consideră că episcopul Iacov a apărat orașul cu rugăciunile sale. Episcopul îndrăgit de Efrem a murit curând după acest eveniment (338) (Sebastian P. BROCK, Părinții și scriitorii sirieni de ieri și de azi, traducere din engleză de Arhid. Ioniță APOSTOLACHE și Prof. Hermina Maria APOSTOLACHE, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, p. 45), iar Babu a condus destinele bisericii prin vremurile tulburi ale disputelor de frontieră. În timpul celui de-al treilea asediu, din anul 350, Sapur a schimbat cursul râului Mygdonius pentru a ocoli zidurile Nisibisului. Nisibenii au refăcut repede fortificațiile în timp ce cavaleria pe elefanți a perșilor s-a împotmolit în pământul mocirlos de pe fundul râului. Efrem a sărbătorit salvarea miraculoasă a orașului într-un imn ca fiind ca plutirea sigură Arcei lui Noe pe puhoaiele potopului.

O legătură fizică importantă cu viața lui Efrem o constituie baptisteriul din Nisibie. Inscripția spune că a fost construit sub episcopul Vologese în 359. Acesta este anul în care Sapur a început iarăși să jefuiască regiunea. Orașele din jurul Nisibisului au fost distruse pe rând iar locuitorii lor uciși sau deportați. Imperiul Roman avea interese predominante în vest, iar Constanțiu al II-lea și Iulian Apostatul se luptau pentru controlul întregului imperiu. În cele din urmă, la moartea lui Constanțiu, Iulian și-a început marșul către Mesopotamia. El a adus cu sine persecuții din ce în ce mai puternice asupra creștinilor. Iulian a început un marș temerar cu destinația finală capitala persană Ctesifon, unde, suprasolicitat și depășit numeric, a început imediat retragerea pe același drum. Iulian a fost omorât în timp ce asigura retragerea, iar armata l-a ales pe Iovian ca împărat în locul lui. Spre deosebire de predecesorul său, Iovian era un creștin niceean. A fost silit de circumstanțe să încheie pace cu Sapur, și a cedat Nisibisul Persiei, cu condiția ca toți creștinii să poată părăsi liberi orașul. Episcopul Avraam, succesorul lui Vologeses și-a condus poporul în exil.

Efrem s-a alăturat unui grup numeros de refugiați care s-a îndreptat către vest, inițial către Amida (Diyarbakir), și în cele din urmă în Edessa (actualul Sanli Urfa) în 363. Efrem, spre sfârșitul celui de al VI-lea deceniu de viață a candidat la preoție în noua biserică, și se pare că și-a continuat munca de profesor (probabil în școala din Edessa). Edessa fusese dintotdeauna inima lumii vorbitoare de siriacă, iar orașul era plin de filozofii și religii păgâne. Arienii, Marcioniții, Maniheiștii, Bardaisaniștii și diverse mișcări gnostice se autoproclamau ca fiind adevărata biserică. În toată această confuzie, Efrem a scris un mare număr de imnuri în apărarea ortodoxiei. Un scriitor siriac mai târziu, Iacov din Sarug, scrie că Efrem a pus toate corurile de femei să îi cânte imnurile transpuse pe melodii populare siriace în forumul din Edessa.

Toată viața a urmat o asceză severă, după unii, dobândită în urma a opt ani de ședere în pustia Egiptului, alături de anahoreții și pustnicii de acolo iar spre sfârșitul vieții revine în Edessa pentru a lupta împotiva ereziilor. Sfântul Efrem Sirul a reușit să se impună în fața celor rătăciți print-un stil cu totul inedit pentru teologia din acele vremuri, dezvoltând o imnografie armonizată pe teme hristologice și mistice, specifice ethosului literaturii siriace (Wiliam RIGHT, Istoria literaturii creștine siriace, traducere și introducere Remus RUS, ed. Diogene, 1996, pp 31-32). Într-una dintre călătoriile sale, Sfântul Efrem Sirul l-a întalnit pe Sfântul Vasile cel Mare, ierarhul din Capadocia. În anul 372, regiunea fiind cuprinsă de secetă și foamete, Sfântul Efrem organizează ajutoare pentru viețuitorii Edessei . În ziua de 9 iunie 373, înconjurat de un număr însemnat de călugări și pustnici, care veniți din mănăstiri, care din pustie și peșteri, Cuviosul adoarme în Hristos. Celor adunați lângă patul său, Sfântul Efrem le lasă un testament prin care îi roagă insistent să nu îl îngroape cu ceremonii fastuoase, ci simplu, în cimitirul săracilor, iar, în loc de flori și miresme, să îi dăruiască rugăciunea lor.

După zece ani de rezidență în Edessa, după vârsta de șaizeci de ani, Efrem a trecut la Domnul, după unii în 373, iar după alții în 379.

Pr. Iulian Diţă