Arhiva pentru ziua septembrie 18th, 2019

18.09.2019 – „Apologiile” Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful (2)

miercuri, septembrie 18th, 2019

Apologia a doua a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful are, în Codex Parisinus, titlul Către Senatul Romanilor, inventat, probabil, de copist, după formula de la începutul piesei „O, romani!”. În realitate, așa cum reiese de la începutul ei, Apologia a II-a se prezintă ca o parte sau ca un apendice al Apologiei I, fiind adresată împăraților Marc Aureliu și Lucius Verus și senatului roman. A fost determinat să scrie din nou, deoarece pe lângă insuccesul primei Apologii, a mai fost și atmosfera nou creată prin venirea la conducerea imperiului a lui Marc Aureliu. Creștinii au avut parte de o prigoană și mai dură, în primii ani ai domniei lui Marc Aureliu, din cauza faptului că toate nefericirile publice erau puse pe seama lor. Sfântul Iustin arată că suferințele creștinilor sunt opera diavolilor. Creștinii le rabdă și, prin aceasta, lumea se menține și progresează. Nu pierde ocazia de a vorbi despre schimbarea radicală care s-a petrecut cu sine, desigur, cu dorința vie și permanentă de a se constitui într-un exemplu care să fie urmat de câți mai mulți dintre păgâni. Sfântul dovedește adresanților că doctrina creștină este superioară celei filosofice păgâne. De asemenea, face o comparație între Iisus Hristos și filosoful Socrate, spunând că pentru învățătura acestuia din urmă nimeni nu a murit, pe când pentru doctrina lui Iisus Hristos, au murit mulți, nu numai savanți și filosofi, dar chiar și neștiutori și muncitori. Apologia se încheie prin rugămintea adresată împăratului de a o publica și sancționa cu autoritatea sa, așa cum va crede de cuviință, spre a risipi calomniile răspândite împotriva creștinilor, dorind ca toții oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului. Părintele Coman arată că efectele celor două Apologii nu au fost cele pe care și le-a propus autorul, dar cititorii păgâni, sinceri și nepreveniți au aflat cu surprindere lucruri extrem de interesante citind cele două opere.

Pr. Nicolae Bogdan Lica

18.09.2019 – „Apologiile” Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful (1)

miercuri, septembrie 18th, 2019

Opera Sfântului Iustin Martirul este extraordinar de însemnată, pentru că el nu este numai cel mai însemnat reprezentant al literaturii apologetice din secolul II, ci totodată fiind și cel dintâi părinte bisericesc care a desfășurat o activitate literară mai bogată. Este foarte greu de întocmit o listă a scrierilor Sfântului Iustin, din cauza faptului că din nefericire, multe dintre scrierile sale s-au pierdut, fiind distruse de cei care îi prigoneau pe creștini. Eusebiu de Cezareea este cel care menționează mai multe titluri atribuite acestuia în istoria sa bisericească: Psalmistul,Despre suflet, Despre monarhia lui Dumnezeu ,Cuvând către greci, Îndemn către greci. În aceeași scriere mai sunt meționate și singurele lucrări autentice ale sfântului care ni se păstrează până astăzi: cele două Apologii și Dialog cu iudeul Trifon. Sfântul Iustin amintește chiar în prima sa apologie câteva lucrări pe care spune că le-a scris: Contra lui Marcion, Tratat contra tuturor ereziilor, Despre Înviere.  Au mai fost atribuite Sfântului Iustin de-a lungul timpului, și alte opere, dar autenticitatea acestora nu poate fi confirmată.

Nu poate fi pusă la îndoială, autenticitatea celor trei scrieri rămase de Sfântul Iustin, întreaga antichitate creștină recunoscând în unanimitate acest lucru. Deducem lesne că cele două Apologii au fost răspândite imediat după apariția lor, încât Tațian, Sfântul Irineu, Atenagora, Sf. Teofil de Antiohia, Minucius Felix, Tertulian au folosit pasaje întregi din acestea. Cea de-a treia scriere autentică confirmată, Dialogul cu iudeul Trifon a fost atacată mai mult de cercetătorii apuseni, dar în sprijinul autenticității lucrării vine chiar faima de care s-a bucurat în secolul al II-lea. Eusebiu o menționează între scrierile lui Iustin, iar Fericitul Ieronim și Fotie confirmă afirmația aceasta. Cele două Apologii caută să prezinte creștinismul înaintea lumii romane păgâne, ca fiind singura religie adevărată, apărându-l în același timp de acuzațiile pe care răutatea și minciunile iudeilor le acreditaseră, în lumea romană, împotriva lui. De menționat este faptul că, referindu-ne la apologeți, toți cei care i-au urmat lui, nu au făcut altceva decât să repete sau să prezinte într-o formă diferită argumentele pe care Sfântul Iustin le dezvoltase cu multă artă și logică în apărarea aceeași cauze. Rolul apologeților creștini în primele secole era acela de a acționa asupra opiniei publice cu scopul de a înlătura prejudecățile referitoare la învățătura lui Hristos și de a face cunoscută Biserica așa cum era ea de fapt, de a arăta în ce consta superioritatea acesteia față de cultele primate. Astfel, apologiile au aspectul unor polemici în care expunerea doctrinei ocupă primul loc. Șirul martirilor curajoși, apărători ai învățăturii lui Hristos, cărora persecuțiile nu le-au putut închide gura și care pledau cauza lui Hristos în fața judecătorilor sau a colților fiarelor sălbatice, ne prezintă între primii mărturisitori, pe Sfântul Iustin.

 Astfel, Prima Apologie este adresată lui Antonin Piul, lui Marc Aureliu și lui Lucius Verus, senatului și întregului popor roman și conține 68 de capitole, în care Sfântul Iustin se adresează destinatarilor în favoarea creștinilor, arătând că el însuși face parte dintre aceștia, dar amintind și de originea lui (Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia întâi, pp. 25-26). Arată mai departe că nu trebuie să fie condamnați creștinii, deoarece sunt nevinovați de crimele ce li se impută, începând să arate nevinovăția lor prin  două moduri: în primul rând, respinge în mod direct învinuirile venite din partea păgânilor. Sfântul Iustin vorbește și despre judecata divină, dezvoltând aici doctrina despre nemurirea sufletului, afirmând că trupurile chiar dacă sunt transformate în țărână, vor învia într-o zi la porunca lui Dumnezeu și vor deveni incoruptibile. El încearcă să-i scoată de sub acuzație pe creștini în mod direct, spunând că numele de creștin este sinonim cu onestitatea. Conținutul acestei apologii este unul foarte bogat în învățături, Sfântul Iustin expunând pe larg numeroase idei care stau în favoarea creștinilor, iar a doua parte a apologiei este o reprezentare și o justificare a religiei creștine. Spre deosebire de prima parte, aceasta este pozitivă, Sfântul Iustin comparând aici creștinismul cu păgânismul, și arătând, totodată, superioritatea creștinismului. Face acest lucru din convingerea că persecuția creștinismului este numai pentru că este cunoscut în mod rău. Totodată, spune că în zadar au schimbat demonii profețiile. Astfel, întâia Apologie a Sfântului Iustin se încheie prin prezentarea unui tablou al ceremoniilor cultului creștin, demonstrând prin aceasta cât de false erau acuzațiile la adresa creștinilor care vorbeau de sacrificii umane ce au loc în locurile lor de adunare. Vorbește totodată despre morala creștină, despre întemeietorul creștinismului,despre principalele dogme creștine, arătându-le puritatea și măreția lor. El începe prin a prezenta ceremonia botezului. Iustin afirmă necesitatea și virtuțile botezului așa cum a fost instituit de Iisus Hristos și anunțat de profeți, după care, el povestește cum este primit noul botezat printre frați și cum primește sărutarea păcii. Ne  mai vorbește și despre Euharistie, și ne arată cum se făcea slujba în ziua soarelui – duminica -, atunci când se citea, se explica, se făcea împărtășania și se mergea cu ea la cei bolnavi.

Pr. Nicolae Bogdan Lica

 

18.09.2019 – Sfântul Iustin Martirul și Filozoful , o viaţă mărturisitoare (3)

miercuri, septembrie 18th, 2019

În interiorul Sfântului Iustin setea de cunoaștere a lui Dumnezeu și a învățăturii creștine s-au aprins odată cu dialogul tainic de pe malul mării. Acest fapt l-a determinat cu adevărat să devină creștin, și unul dintre cei mai mari apărători ai creștinismului. Viața Sfântului Iustin după convertire a fost un șir neîntrerupt de eforturi pe care le-a făcut cu dorința de a deveni vrednic de numele de creștin, de care era foarte mândru. Dorea să apară în fața tuturor fără să se teamă de violențele persecutorilor, nici de calomniile care se țeseau despre creștini. De la el știm că și-a păstrat mantia de filosof, pallium, îmbrăcăminte care nu avea nimic în comun cu păgânismul, ci era proprie acelora care se ocupau de învățarea științelor și care duceau o viață austeră și retrasă. A înlocuit platonismul cu creștinismul și a predicat cu zel religia creștină fiind un adevărat misionar, fiind convins că cel ce poate să spună adevărul, dar tace, merită mânia lui Dumnezeu. A venit la Roma de cel puțin două ori, a doua parte a vieții lui petrecându-o chiar în acest oraș, iar primii săi elevi fiind Miltiade și Tațian. Tot aici, Sfântul Iustin are ca adversar violent pe filosoful cinic Crescens, din cauza căruia, se spune, ar fi suferit chiar moartea. Însuși Sfântul Iustin ne mărturisește, în a doua Apologie, despre răutatea și prostia acestui presupus filosof, pe care îl numește iubitor de gălăgie, în loc de filosof, iubitor de înțelepciune. Acesta era un om desfrânat, avar, care departe de a iubi înțelepciunea cea adevărată nu se interesa decât de slava deșartă, pentru a se face plăcut contemporanilor îi înfățișa pe creștini ca pe niște nelegiuiți atei. El provoca discuții din care ieșea învins de argumentele Sfântului Iustin. Ca un om fără demnitate, a considerat că onoarea lui nu putea fi salvată decât prin dispariția acestuia, fapt care l-a pus la cale prin scrierea unui denunț împotriva lui Iustin acuzându-l că este creștin. Sfântul Iustin se aștepta la acest lucru, după cum chiar el mărturisește: la rândul meu, și eu mă aștept să fiu urmărit și pus la stâlp de către vreunul dintr-aceia pe care i-am numit, sau cel puțin de către Crescens, acest iubitor de vâlvă care se face în jurul lui ca filosof și iubitor de paradă. Căci nu este vrednic să se numească filosof un bărbat, care mărturisește, în mod public despre noi cele ce nu știe, anume că, creștinii ar fi niște atei și niște impii, făcând aceasta spre mulțumirea și plăcerea multora dintre cei înșelați cu privire la noi. Astfel, dacă el ne prigonește, fără să fi luat cunoștință de învățăturile lui Hristos, el este un om înrăit și cu mult mai primejdios decât ignoranții (Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia a doua…, p. 79).

Convertirea la creștinism a Sfântului Iustin s-a întâmplat cu puțin timp înainte de izbucnirea celui din urmă război iudaic(132-135) și a avut loc, probabil, la Antiohia. Iustin avea aproximativ vârsta de 30 de ani atunci când a primit botezul creștin la Efes. Era convins de adevărul religiei creștine, în care sufletul său a reușit să-și găsească odihna. La puțină vreme, îl vedem la Efes,  unde are loc discuția cu iudeul Trifon, iar mai târziu îl găsim la Roma, unde înființează, după modelul școlilor păgâne de filosofie, o școală în care preda doctrina creștină. De remarcat este faptul că este cea dintâi școală creștină cu pretenție de metodă și de argumentare filosofică. Cei mai mulți dintre istorici susțin că procesul Sfântului Iustin s-a petrecut în anul 165, când prefectul Romei era Iunius Rusticus, fostul profesor de filosofie stoică al împăratului Marc – Aureliu. Iustin a fost adus în fața completului de judecată condus de prefect împreună cu alți șase creștini, care erau de față la lecțiile sale despre învățătura de credință creștină. Inculpații au mărturisit că sunt creștini, că nu adoră zeii, refuzând să jertfească acestora. Mai mult, Sfântul Iustin nu a pierdut ocazia de a prezenta învățătura creștină: Noi adorăm pe Dumnezeul creștinilor, despre care credem că este unul singur, făcătorul și creatorul de la început a toată lumea văzută și nevăzută, și pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeți că va veni pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul și dascălul învățăturilor bune. Și eu, om fiind, socotesc cuvintele mele neînsemnate față de nemărginirea lui Dumnezeu, mărturisind că este nevoie de acea putere profetică prin care a fost proorocit Cel despre care am spus acum că este Fiul lui Dumnezeu. Să știi deci că, primind putere de sus, au prezis profeții venirea viitoare a Acestuia(a lui Hristos) printre oameni (Martiriul Sfinților Mucenici Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon și Liberian în Actele Martirice, PSB 11, studiu introductiv, traducere, note și comentarii de Pr.Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 47-48). Împreună cu alți șase creștini, Sfântul Iustin a fost condamnat de către prefectul Iunius Rusticus la moarte prin decapitare, iar sentința s-a executat imediat. Unii dintre credincioși au luat în ascuns trupurile lor și le-au pus într-un loc potrivit, fără să fie cunoscut autorităților romane. Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae pune pomenirea Sfântului Iustin la 1 iunie, în fiecare an. Aceeași dată a fost fixată și de către Bibliotheca hagiographica Graeca.

Pr. Nicolae Bogdan Lica

18.09.2019 – Sfântul Iustin Martirul și Filozoful , o viaţă mărturisitoare (2)

miercuri, septembrie 18th, 2019

Sfântul Iustin a căutat neîncetat adevărul și a colindat pe la școlile filosofice ale vremii. A început mai întâi cu un stoic, care nu îi vorbea însă despre Dumnezeu, despre Care acela nici nu știa multe, neconsiderând ai fii necesar acest lucru. A urmat un peripatetic, vestit în știință, dar care i-a cerut onorariu. După aceste două experiențe nefaste, a mers la un pitagoreu, care cerea mai întâi studiul muzicii, astronomiei și geometriei. Plecând dezamăgit din nou, Sfântul Iustin a mers la un platonician, cu preocupările lui pentru înțelegerea lucrurilor netrupești și teoria ideilor. Într-o zi, mergând la un sat care era situat aproape de țărmul mării, Sfântul Iustin s-a întâlnit cu un bătrân plăcut la înfățișare. În convorbirea pe care au purtat-o, au analizat critic concepțiile lui Platon despre filosofie, despre Dumnezeu și despre suflet. Bătrânul i-a recomandat Sfântului Părinte să citească din profeți, căci prin aceștia a vorbit Duhul Sfânt (Pr.Dr. Constantin I. BĂJĂU, Patrologie, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2018, p. 30). În căutarea adevărului, Iustin care a fost un adevărat model de spirit sincer – a fost, rând pe rând, decepționat de procedeele filosofice, după ce a rătăcit din școală în școală, fără să fi înaintat cât de puțin în atingerea țelului său. Lesne putem înțelege din cele ce le-am expus până acum, că tânărul Iustin era o fire foarte răbdătoare și plină de dorință pentru cunoaștere. Piedicile care i-au stat în cale nu l-au oprit nicidecum în continuarea studiilor și în setea de cunoaștere pentru descoperirea adevărului suprem. Însă, „odiseea filosofică” nu s-a încheiat încă, el avea să facă o ultimă încercare la școala filosofică a lui Platon. Sfântul Iustin a fost entuziasmat de sistemul utilizat de această școală, prezentat într-un limbaj de o noblețe nemaiîntâlnită care îi dădea cele mai frumoase speranțe. Cu timpul, s-a descoperit că platonismul avea multe lacune și nu putea oferi problemelor fundamentale ale existenței altceva decât soluții care erau incomplete, uneori false, iar acest lucru determinând pe oameni ca Sfântul Iustin să caute în altă parte o doctrină care să le aducă mulțumirea și împlinirea sufletească. Schimbarea avea să apară în viața Sfântului Iustin tocmai pe când studia la școala platoniciană, după cum a mărturisit chiar el:De altfel, eu însumi, pe când mă găseam împărtășind învățăturile lui Platon, auzind de modul în care creștinii erau defăimați și văzându-i că sunt fără de teamă în fața morții și în fața tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoșătoare, am înțeles că este cu neputință ca ei să trăiască în răutate și în pofta plăcerilor (Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia a doua,  traducere și note de Pr.Prof. Olimp N. CĂCIULĂ, în Apologeți de limbă greacă – PSB 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 86). Urmare a acestei descoperiri minunate, a fost faptul că nu a mai durat mult până la convertirea acestuia. Convertirea lui poartă pecetea minunii, pe care Dumnezeu o săvârșește cu sufletele curate și deosebite. Departe de orice urmă omenească, pe țărmul mării, în singurătatea măreață a naturii, Iustin își purta, într-o zi, gândurile, care nu încetau câtuși de puțin să-l preocupe. 

A văzut îndreptându-se spre el un bătrân venerabil, a cărui față emana blândețe, și care l-a antrenat într-un bogat dialog cu conținut filosofic. Aducând în discuție cunoașterea lui Dumnezeu, în care vedea și Sfântul Iustin centrul problemelor filosofiei, îi arată acestuia că nici sistemul filosofic al lui Platon nu-i poate da cunoștința completă și sigură despre Dumnezeu, argumentându-i că numai scrierile inspirate de Duhul Sfânt ale profeților și ale ucenicilor lui Iisus Hristos, pot să-l ajute pe acesta să-l cunoască pe Dumnezeu. Iustin începe să-i explice bătrânului rolul filosofiei pentru înnobilarea noastră și să-i arate că ea dă sens întregului curs al vieții noastre. Bătrânul îl întreabă apoi dacă filosofia ne poate da fericirea și facă filosofii pot să spună ceva despre adevăratul Dumnezeu, când ei nu-L cunosc. Astfel, bătrânul i-a dovedit lui Iustin că filosofii nu știu nimic despre adevăratul Dumnezeu și că numai datorită Revelației Îl poți cunoaște. Îi vorbește apoi despre proorocii din Vechiul Testament, care L-au prezis pe Iisus Hristos cu puterea Duhului Sfânt și încheie spunând: dar să-ți fie mai întâi deschise porțile luminii, căci acestea nu le pot sesiza sau pricepe toți, ci numai omul căruia i-a dat înțelepciunea Dumnezeu și Hristosul Lui (Arhid. Prof.Univ.Dr. Constantin VOICU, op.cit., p. 138). Din acel moment, bătrânul a dispărut în chip de negrăit, iar în sufletul lui Iustin s-a produs o schimbare imensă, după propria-i mențiune: iar mie, mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți și de bărbații aceia, care sunt prietenii lui Hristos. Și, gândind la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos, în felul acesta și pentru aceasta sunt filosof. Și aș voi ca toți, dobândind aceeași dispoziție pe care o am eu, să nu vă depărtați de cuvintele Mântuitorului. Căci ele au în sine ceva de temut și sunt în stare să îmblânzească pe toți cei care ies din ideea cea dreaptă, fiind o odihnă cât se poate de plăcută pentru cei ce se dedau studiului lor. Dacă, deci, te îngrijești și tu de tine și dacă voiești să ajungi la mântuire și ai încredere în Dumnezeu, ca unul care, în definitiv, nu ești străin de aceste lucruri, se cuvine ca și tu, cunoscând pe Hristosul lui Dumnezeu și devenind desăvârșit să fii fericit (Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, VIII…, p. 100).

Pr. Nicolae Bogdan Lica

18.09.2019 – Sfântul Iustin Martirul și Filozoful , o viaţă mărturisitoare (1)

miercuri, septembrie 18th, 2019

Sfântul Iustin Martirul și Filozoful s-a născut la Flavia Neapolis, vechiul Sichem în Palestina Siriei, fiind fiul lui Priscus și nepot al lui Bacchius, cel mai probabil în primul deceniu al secolului II, pe la anul 103 (Ștefan REȘCEANU, Sfântul IUSTIN Martirul și Filozoful, structurile religioase și filozofice ale vremii sale,  Editura Universitaria, Craiova, 2007, p. 74) iar dovezi despre viața Sfântului Iustin, avem din însăși opera sa, de unde putem descoperii numele precis al său, al familiei si locul nașterii, toate acestea relatate de acesta în formula de adresare din Apologia I către împăratul Antoniu Piul și fii săi Verissimus și Luciu, o formula pe care o repetă și Eusebiu de Cezareea când vorbește despre Iustin în Istorie Bisericească IV, iar pe lângă acestea, alte izvoare care dau mărturie despre viața Sfântului Iustin Martirul și Filozoful, sunt: cea de-a doua sa Apologie, Dialogul cu iudeul Trifon, aprecieri ale ucenicului său Tațian Asirianul, Actul său martiric: Acta SS. Iustini et sociorum, date sugestive furnizate de istoricul Eusebiu de Cezareea (majoritatea după opera Sfântului Iustin), un capitol al lui Ieronim din de viris illustribus (23) – luat aproape în întregime după Eusebiu de Cezareea. Pe lângă acestea au mai fost câteva informații în mare măsură eronate, de la Sfântul Epifanie. Așadar, părerile au fost împărțite în privința familiei Sfântului Iustin, între exegeții operei sale, unii susținând că familia sa a fost de origine greacă, iar alții care spun că de fapt a fost latin la origine. Sfântul Iustin îi numește pe samarineni “nația sa și compatrioții săi”, declarând că „nu a fost circumcis” și că „a venit dintre Neamuri”. În ceea ce privește tendințele religioase ale samarinenilor, trebuie să facem precizarea că, asemenea evreilor, nu recunoșteau decât pe Dumnezeu, respectau Legea lui Moise, însă nu acceptau profeții. Ca și evreii, samarinenii așteptau venirea lui Mesia, însă sperau ca acesta să fie samarinean. Prozelitismul iudeu I-a cucerit însă și pe samarineni care „au devenit frați ai evreilor fără a înceta însă să fie dușmanul acestora”. Abatele Migne afirmă că Iustin s-a născut într-o veche familie de origine greacă, care și-a latinizat numele pentru a fi pe placul romanilor. Crescut în acest mediu păgân, a primit încă din copilărie o educație aleasă, care i-a deschis dorul după căutarea adevărului și l-a îndreptat spre filosofie, ca una care singura – după părerea comună a celor de atunci – era în măsură să descopere oamenilor, după o îndelungată ucenicie, adevărul (Pr.Prof. Olimp N. CĂCIULĂ, Introducere, în Apologeți de limbă greacă – PSB 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 5).

Sfântul Iustin Martirul și Filozoful este unul dintre cele mai interesante și originale figuri ale secolului II, fiind cel mai mare, mai atrăgător și mai original dintre apologeții acestui secol, atât prin viața sa plina de zbucium sufletesc și de diverse evenimente, dar și prin opera sa scrisă, de asemenea, una dintre cele mai bogate de la acea vreme. Încă din opera patristică, numele lui s-a impus cu o autoritate deosebită, iar unele dintre ideile lui, continuă să preocupe pe istoricii și cugetătorii zilelor noastre, prin faptul că a continuat să poarte încă haina de filosof elen chiar și după convertire, încununând totul cu martiriul.

Pentru a înțelege atmosfera în care a copilărit și a început formarea sa intelectuală, trebuie să amintim că, nu departe de Sichem, erau niște grote unde, în timpul nopții, se adunau creștinii pentru a celebra serviciul religios. Crescut în păgânism, din tinerețe a fost atras spre filosofie. Anii tinereții au fost cu siguranță marcați de amintirea suferințelor primilor martiri din istoria Bisericii. Migne ne arată cum Iustin a mers și a asistat succesiv la lecțiile stoicilor, peripateticilor și ale pitagoreicilor, dar niciunul dintre aceștia nu au reușit să îl mulțumească. Singurul lucru care-i mai rămânea era filosofia lui Platon, asupra căreia s-a aprins cu deosebită înflăcărare și cu rezultate remarcabile. Pe lângă aceasta, mediul general iudaic îi oferă ideea unui singur Dumnezeu, superior și nevăzut(făcându-i-se cunoscut monoteismul), și sufletul său, nemulțumit și dornic de ceva mai nou și mai bun, îl conduce mereu spre școlile filosofice. Pentru început, Iustin s-a îndreptat cu mare nerăbdare către școlile filosofie, pentru a afla toate răspunsurile la problemele care îl chinuiau. Cu mare încredere a mers la filosofii stoici, care prin noblețea principiilor lor morale, prin stima pe care o profesau față de virtute, prin liniștea sufletului pe care o promitea celui înțelept și poate chiar și datorită unei oarecare măreții cu care își debitau maximele, școala stoică era în stare să seducă imaginația unui tânăr generos și nobil precum Iustin. Pentru Sfântul Iustin, filosofia era bunul cel mai mare și cel mai vrednic de Dumnezeu. Socotea că ea singură poate să-l apropie pe om de Dumnezeu și să-l înalțe pe om până la Tatăl Ceresc, iar sfinți pot fii numai aceia care-și deprind mintea cu filosofia. Iustin, confunda chiar mai înainte de convertire, adevărul cu Dumnezeu, socotind filosofia drept unica posibilitate de a ajunge și la cunoașterea adevărului și la cunoașterea lui Dumnezeu;

Pr. Nicolae Bogdan Lica,

Parohia Cheia, Protoieria Râmnicu Vâlcea