Arhiva pentru ziua septembrie 19th, 2019

19.09.2019 – Convingeri apologetice (2)

joi, septembrie 19th, 2019

Poate omul sa posede intelepciunea lui Dumnezeu? Sunt multe versete care ne spun ca Dumnezeu ne da intelepciunea Lui. Probabil Imparatul Solomon este omul cel mai bine cunoscut pentru intelepciunea Lui. “Dumnezeu a dat lui Solomon intelepciune, foarte mare pricepere si cunostinte multe ca nisipul de pe tarmul marii” (1 Imparati 4:29). Alte exemple se gasrsc in 1 Imp. 5:12, 10: 24, Exod 31:3 (Moise), Deutoronom 34:9 (Iosua) si Efeseni 1:17 (rugaciunea lui Pavel in Efes).

            Dupa ce trateaza despre incercarile vietii, Iacov spune in capitolul 1 cu versetul 5: Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”.

            Fara intelepciune, viata poate fi spinoasa. Intelepciunea umana ne poate duce in probleme si mai multe, viata poate parea nedreapta. Daca viata ar fi in totalitate dreapta, fiecare dintre noi am suferi etern pentru fiecare imperfectiune din viata nastra din viata noastra imperfecta. De aceea, este binevenit faptul ca un Salvator drept face legatura intre omul imperfect si Dumnezeul perfect intr-un mod plin de intelepciune. Fiecare individ ar trebui sa caute intelepciunea lui Dumnezeu. Daca ne intoarcem inima spre El si dam voie Cuvantului Sau sa ne indrume vom trai o viata inconjurata de dragostea si intelepciunea lui Dumnezeu.

Intelepciunea trebuie sa fie in fruntea tuturor faptelor; pentru ca fara intelepciune orice, chiar si ceea ce pare bun, se schimba in rautate cand se face la timp nepotrivit si fara masura. Dar cand cuvantul si intelepciunea fixeaza timpul si masura pentru lucrurile bune, castigul in folosirea lor este minunat si pentru cei care dau si pentru cei care primesc.

Adevărul lui Dumnezeu – mai presus de orice alt adevăr şi, deci, singurul care merită acest nume – este inaccesibil minţii omeneşti şi nu poate fi cunoscut, aşa cum ne aminteşte Sfântul Siluan – decât prin Sfântul Duh, care fiind de o cu totul altă natură decât raţiunea omenească, nu poate fi nicidecum dobândit pe cale intelectuală, nici predat în universităţi, nici studiat în biblioteci. Nu putem „învăţa” Duhul Sfânt ca pe o materie şcolară, nu-l putem nici spune, nici citi, nici gândi, nici înţelege prin mijlocirea limbajului şi categoriilor noastre raţionale. De aceea putem fi încredinţaţi că orice fel de reprezentare conceptuală sau construcţie intelectuală care ne apare în minte sub numele de Dumnezeu, nu este decât o închipuire omenească, după chipul şi asemănarea nostră, făurită de facultăţile noastre naturale, care nu cunosc decât măsurile acestei lumi. Aşa încât, în loc să ne înalţe către Dumnezeu, speculaţiile noastre filozofice şi metafizice ne ţin legaţi de această lume în mod mai viclean şi mai îndărătnic decât făptura de carne: „Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi deştepţi după capul lor” (Isaia 5, 21).

Cel care se încrede în propria sa înţelepciune se îndepărtează în aceeaşi măsură de Duhul lui Dumnezeu care este de o cu totul altă natură decât inteligenţa omenească. Ideea mea, teoria mea, sistemul meu, devin un obiect de credinţă şi de cult, un idol zămislit de inteligenţa noastră rătăcită, orbită de trufie, şi încă şi mai oarbă decât dacă n-ar fi ştiut nimic: „Voieşti să-l ţii pe Dumnezeu sub privirea ta, Dumnezeu, fiinţa care n-are niciun început, imuabil, imaterial, incoruptibil, cel care este omniprezent, mai presus de toate şi infinit superior creaţiei universale ? (…) Dacă cineva îşi închipuie că are o cunoaştere perfect clară, el dovedeşte prin aceasta că nu ştie nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre neputinţa cunoaşterii lui Dumnezeu).

Cunoaşterea intelectuală, sortită prin însăşi natura ei să rămână în afara adevărului – ea situîndu-se în sfera lui „a avea”, în timp ce adevărul se înrădăcinează în „a fi” –, poate deveni, atunci când pretinde a cuprinde necuprinsul, o formă de erezie şi o ispită diavolească, prin care cel viclean se arată închipuirii noastre sub înfăţişarea unui doctor universitar sau chiar a unui Sfânt Părinte – dat fiind că Satana se poate preface în înger al luminii (II Cor. 11, 14) – pentru a ne încredinţa că suntem mai înaintaţi decât mulţi alţii pe calea lui Dumnezeu şi destul de luminaţi pentru a-i călăuzi şi pe ceilalaţi pe calea adevărului. Dar adevărul se îndepărtează ca un miraj pe măsură ce cunoaşterea noastră avansează, căci simplul fapt de a putea cunoaşte şi numi un lucru dovedeşte că acel lucru nu este Dumnezeu: ”Dacă aş avea un Dumnezeu pe care l-aş putea cunoaşte, n-aş mai putea să-l consider ca fiind Dumnezeu! Dacă cunoşti ceva despre Dumnezeu, el nu este deloc aceasta” (Meister Eckhart, Predici).

Aşa cum ştiinţele vieţii nu sunt viaţa şi o planşă anatomică nu poate înlocui un trup omenesc, tot aşa, teologia nu este Dumnezeu, dogma Sfintei Treimi nu este Sfânta Treime, noţiunea de Duh Sfânt nu este Duhul Sfânt, şi aşa mai departe… Ca şi viaţa, Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin atributele şi energiile lui, „Fiinţa divină fiind prin esenţă dătătoare de viaţă (…). Căci Viaţa adevărată este Cel care este prin esenţă. Ori această fiinţă este inaccesibilă cunoaşterii. Prin urmare, dacă Natura dătătoare de viaţă transcende cunoaşterea, ceea ce putem cuprinde cu mintea nu este deloc Viaţa. Iar ceea ce nu este viaţă nu are putinţa de a transmite viaţa”. (Sfântul Grigorie al Nisei, Viaţa lui Moise).

Aceasta înseamnă oare că cunoaşterea este zadarnică şi gândirea raţională fără de folos în relaţia noastră cu Dumnezeu? Nicidecum. Aşa cum se spune că banul este un bun slujitor dar un rău stăpân, tot aşa raţiunea este un bun slujitor când ne luminează calea către Dumnezeu, şi un rău stăpân când pretinde că ea este această cale. Raţiunea sănătoasă îşi cunoaşte limitele şi ştie că nu va putea şti niciodată totul. Ea este un antidot indispensabil împotriva iluziilor şi patimilor omeneşti, atunci când nu face alianţă cu acestea. Raţiunea îşi trage forţa din însăşi neputinţa ei, căci prin ea cunoaştem adevărata stare a fiinţei noastre muritoare. Ea ne aminteşte la tot ceasul capacităţile noastre limitate, slăbiciunea şi infirmităţile noastre, exilul nostru pământesc sub robia morţii, şi imposibiltatea salvării prin propriile noastre mijloace. Ea ne atrage către Dumnezeu prin însăşi absenţa lui, dându-ne o viziune exactă a neputinţei şi a neantului fiinţei desprinse de Creatorul ei. Raţiunea, bine întrebuinţată, nu ne poate duce decât la smernie şi pocăinţă. Iar smerenia şi pocăinţa ne fac vrednici de a primi harul Sfântului Duh. Acolo unde se opreşte cunoaşterea raţională, începe adevărata cunoaştere: „însuşi faptul  de a nu cunoaşte nimic este cunoaştere” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Căci raţiunea este o facultate naturală şi nu poate cunoaşte ceea ce este deasupra naturii. Raţiunea nu poate cunoaşte decât fiinţa căzută în păcat. Ea ne dezvăluie ca o radiografie plăgile ucigătoare ale sufletului căzut în păcat. Adevărul suprem al raţiunii este moartea. Ea nu poate merge mai departe. În timp ce adevărul lui Dumnezeu este Viaţă, şi el nu poate fi cunoscut decât prin credinţă, „a cărei cale merge deasupra naturii”: „Cunoaşterea este urmată de spaimă. Dar credinţa este urmată de nădejde. (…) Căci credinţa are puterea de a face o fiinţă nouă după asemănarea lui Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Pr. Nicolae Bogdan Lica

19.09.2019 – Convingeri apologetice (1)

joi, septembrie 19th, 2019

Oamenii au reuşit să dobândească o cantitate uriaşă de cunoştinţe şi informaţii, îndeosebi în ultimii două sute de ani. Totuşi dobândirea de cunoştinţe şi informaţii nu este neapărat acelaşi lucru cu dobândirea înţelepciunii. De asemenea, în comparaţie cu strămoşii noştri, am reuşit să obţinem o mult mai bună cunoaştere a lumii înconjurătoare. Însă nici această mai bună cunoaştere nu ne-a făcut mai înţelepţi.

Mintea umană găseşte atât de multe motive să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu: învierea Domnului Isus, creaţiunea, minunile etc. Totuşi, atunci când contrazice Cuvântul lui Dumnezeu, „înţelepciunea” omenească trebuie percepută ca „nebunie” (chiar şi atunci când se sprijină pe „fapte” ştiinţifice).

Pe de altă parte, aşa cum aminteam mai înainte, o mare parte a ştiinţei contemporane, în special cea legată de originile omului, porneşte de la o perspectivă pur naturalistă. Deşi mulţi dintre cei mai geniali oameni de ştiinţă ai lumii – Newton, Kepler, Galileo – credeau în Dumnezeu şi considerau că activitatea lor avea menirea de a explica lucrarea Sa, ceea ce a creat El (Kepler a scris odată: „O, Doamne, gândurile mele merg pe urma gândurilor Tale …”), în prezent astfel de opinii sunt adeseori luate în derâdere de comunitatea ştiinţifică.

          Mai mult chiar, unii încearcă să nege minunile raportate de Biblie, susţinând că, de fapt, nu au fost decât nişte fenomene naturale pe care oamenii din vremea aceea, necunoscând legile naturii, le luau drept intervenţii ale Divinităţii. Există, bunăoară, tot felul de teorii naturaliste care încearcă să ofere cu totul alte explicaţii pentru minunea despărţirii apelor Mării Roşii. În urmă cu câţiva ani, un om de ştiinţă a ajuns să presupună că, într-un moment în care se afla sub influenţa drogurilor, Moise a născocit ideea că Dumnezeu i-a dat tablele cu Cele Zece Porunci!

            Oricât de stupidă ar părea explicaţia aceasta, adevărul este că, din momentul în care resping ideea existenţei lui Dumnezeu şi a supranaturalului, oamenii simt nevoia să ofere alte explicaţii; de aici şi „nebunia” despre care Pavel scrie atât de clar şi de profetic.

Intelepciunea lui Dumnezeu a fost evidenta de la inceputul omenirii din Gradina Edenului. Adam si Eva erau stapanii Gradinii si aveau acolo toate lucrurile de care ar fi putut avea nevoie vreodata. Dar copacul din mijlocul gradinii era singurul lucru interzis. Dumnezeu i-a avertizat pe Adam si pe Eva sa nu manance din pomul cunostintei binelui si raului. Ei nu au ascultat Cuvantul lui Dumnezeu. Daca ar fi ascultat de Dumnezeu si nu ar fi cedat ispitei celui rau, nu ar fi cunoscut niciodata raul. Aceasta a fost caderea, esecul omenirii transmis din generatie in generatie de atunci inainte.

             Ne punem intrebari cu privire la toate suferinta din viata, la lucrurile rele care ni se intampla, la raul din lume; dar, din cauza pacatului neascultarii primului cuplu din Gradina Edenului, noi toti suntem supusi acestor lucruri. Le poti privi ca pe o mostenire de la inaintasii nostri. De la Adam incoace, nu a existat nici o persoana care sa nu pacatuiasca impotriva lui Dumnezeu – pacatul este genetic acum.

Intelepciunea lui Dumnezeu este demonstrata din nou in Geneza 6 in cadrul relatarii referitoare la Noe. Versetele de la 5 la 8, spun: “Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant, si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau. I-a parut rau Domnului ca a facut pe om pe pamant si S-a mahnit in inima Lui. Si Domnul a zis: “Am sa sterg de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut, de la om pana la vite, pana la taratoare si pana la pasarile cerului; caci imi pare rau ca i-am facut. Dar Noe a capatat mila inaintea Domnului”. Doar Noe si familia lui au fost crutati atunci cand Dumnezeu a trimis potopul. Prin intelepciunea lui Dumnezeu, pamantul a fost populat din nou cu o generatie de oameni neprihaniti.

 

Pavel scrie in Efeseni 3 despre misterul Evangheliei pentru neamuri. Vorbind despre Dumnezeu, Pavel spune in versetul 10 ca El a vrut ca “domniile si stapanirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica, intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu dupa planul vesnic pe care l-a facut Hristos Isus, Domnul nostru”.

Pr. Nicolae Bogdan Lica

19.09.2019 – Gândirea apologetică a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

joi, septembrie 19th, 2019

Marele apologet atribuie conceperea lui Hristos în pântecele Preacuratei Fecioare unei intervenţii a Logosului divin.În acelaşi mod, Cuvântul lui Dumnezeu are un rol activ în transformarea elementelor euharistice, căci, conform teologhisirii sale, principiul activ al întregii creaţii este Logosul spermaticos, Cel Care Se află la originea tuturor lucrurilor.Epicleza euharistică exista în mod cert încă de la începuturile celebrării Sinaxei euharistice, dar într-o formă incipientă care se va dezvolta pe măsura precizării şi evoluţiei terminologiei dogmatice, epicleza amintită de Sfântul Iustin atribuie un rol activ Logosului atât în Întrupare, cât şi în sfinţirea Darurilor euharistice, ceea ce este în conformitate cu o teologie creştină primară, în care Logosului îi reveneau acţiunile fundamentale în iconomia mântuirii, dar şi în celebrarea cultică, acţiuni care mai târziu au fost definite ca lucrări ale Sfântului Duh, accesibile Bisericii prin Trupul pnevmatizat al Cuvântului întrupat.[1]

Vechimea şi precizia mărturiilor Sfântului Iustin referitoare la anaforaua euharistică primară fac din scrierile sale documente de importanţă majoră pentru o înţelegere şi o receptare cât mai veridică a ceea ce a fost epoca apostolică în cadrul vast al istoriei ecclesiale. Sfântul Iustin nu este un scriitor descriptiv, ci el este un apologet fervent al unui creştinism al tradiţiei, pe care îl prezintă cu bucurie, cu sensibilitate, cu dragoste, într-o astfel de manieră încât mesajul filosofiei celei adevărate să fie receptat de cât mai mulţi cu putinţă. Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti, nu cercetarea orgolioasă a vieţii şi operelor lor, nu gânduri străine de lumina arzândă a existenţei lor, ci dragostea neprihănită şi inima umilită ne apropie de sufletul lor şi de mintea lor.Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac, deci, ştiinţa supremă, ştiinţa despre Dumnezeu, nu se poate obţine decât prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: „Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni”36. Frumusetea e opera iubirii. Dacă lumea noastră e frumoasă, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu, gândirea Sfinţilor Părinţi e frumoasă pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu, la randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti, şi nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii, această cunoaştere ducând, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala.Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii, dar aceste tristeti sunt trecatoare, nota dominantă este elanul spre înălţimi, bucuria trăirii în Dumnezeu.Gândirea patristică armonizează umanul cu supranaturalul, spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna, sus acolo, în azurul nesfârşit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti.[2]

Sfântul Grigorie din Nazianz arată că filosofia este un oficiu sacru, o cântare inălţata lui Dumnezeu. “ A filosofa despre Dumnezeu”, zice el, “ nu este un lucru pe care să-l poată face oricine şi nici nu înseamnă a vorbi despre orice, faptul nu e uşor şi nu intră in sfera celor ce se târăsc pe pământ”. “Divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în faţa oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente, numai in faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură” . Prin urmare, cei care oficiază, filosofii, trebuie să fie oameni aleşi, cu anumite calităţi, şi anume să fie dedaţi speculaţiei, curaţi la suflet şi la trup sau pe punctul de a se curăţi. Auditoriul cuvântului divin, pentru a-l putea înţelege şi pentru ca acest cuvânt să rodească în ceea ce-l priveşte, are nevoie de aceleaşi calităţi. Gândirea creştină este, prin urmare, o filosofie de înaltă ţinută. Prin obiectul şi prin scopul ei, de altfel, ea depaşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofiei greceşti.Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante şi originale în galeria autorilor creştini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare, cel mai original şi mai atrăgător dintre apologeţii acestui secol, atât prin viaţa sa plină de zbucium sufletesc şi de evenimente, cât şi prin opera sa scrisă, una dintre cele mai bogate din vremea lui.Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea noastră. Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenţiei noastre este, printre altele, faptul că el a continuat să poarte haina de filosof elen şi după convertire şi apoi detaliul important că el şi-a încununat viaţa cu martiriu.Tragedia morţii lui ne-a rămas consemnată într-un Martirologiu de la sfârşitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat după adevăr, ca şi celelalte date referitoare la viaţa lui, ni le dă el însuşi în cele două Apologii şi mai ales în Dialogul cu iudeul Tryfon

Pr. Nicolae Bogdan Lica

[1] Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968

[2] Idem

19.09.2019 – Coordonatele apologetice din gândirea Sfântului Iustin

joi, septembrie 19th, 2019

Sfântul Iustin dezvoltă învățătura despre Sfânta Treime, arătând că Dumnezeu Tatăl a născut pe Logosul ori Cuvântul, înainte de a fi creat toate celelalte făpturi. Vorbește despre faptul că numele Cuvântului variază, după cum slujește voința părintească. El s-a născut din Dumnezeu, așa cum din om se naște cuvântul și din foc alt foc. El afirmă că întreaga știință a religiei creștine trebuie învățată din scrierile profeților, căci aceștia au fost organe ale Duhului Sfânt, prin care Acesta a transmis oamenilor adevărul, deoarece profeții nu sunt autorii profețiilor lor, ci Cuvântul lui Dumnezeu.

Multe capitole din Dialogul cu iudeul Trifon sunt consacrate întrupării Mântuitorului Hristos și nașterii Sale din Fecioara, precum și arătării că Iisus Hristos este cel răstignit sub Ponțiu Pilat în Iudeea, fiind realmente Fiul lui Dumnezeu, ocupând locul al doilea după Acesta, iar Duhul Sfânt sau profetic, locul al treilea, venind după Logos. Sfântul Duh, care e Duhul profetic, acela care a inspirat Sfânta Scriptură, este în rangul al treilea; rolul lui însă îl execută Logosul aproape tot timpul: El este creatorul lumii, inspiratorul profeților, Cel care a umbrit pe Fecioara Maria făcând-o să zămislească. El a găsit în tradiția creștină, îndeosebi în formula botezului, a treia persoană a Sfintei Treimi.

În esență, prin doctrina Logosului, Sfântul Iustin Martirul inaugurează un demers ce va continua peste veacuri, acela de a îngloba istoria gândirii grecești și a iudaismului în tradiția creștină (Apologetica Ortodoxă, volumul I, coordonatori: Adrian Lemeni, Pr. Răzvan Ionescu, Diac. Sorin Mihalache, Cristinel Ioja, Editura Basilica, București, 2013, p. 149). Opera Sfântului Iustin Martirul și Filosoful acoperă un imens areal în ceea ce privește învățătura de credință a Bisericii. În bogatul conținut al scrierilor sale se regăsesc foarte multe detalii cu privire la diferitele aspecte ale teologiei. Astfel, dezbaterea cu iudeii are la bază numeroase texte biblice care sunt lămuritoare și bogate în conținut. Puțini sunt cei care, în secolul al II-lea să fi cunoscut atât de bine ca Sfântul Iustin Scriptura.

Referitor la eshatologie, Sfântul Iustin crede în prima sa fază creștină că sufletele trăiesc după moartea sufletului și-și păstrează sensibilitatea; ele suferă cu trupurile respective pedepse veșnice. Se pare că ideea definitică a Sfântului Iustin asupra soartei sufletului după moarte este aceea că sufletele oamenilor evlavioși sălășluiesc într-un loc mai bun, iar cele ale răilor într-un loc mai rău așteptând judecata. Sfântul Iustin vorbește și despre Sfânta Taină a Botezului și a Euharistiei, dar și despre Sfânta Liturghie, pe care creștinii o celebrau în ziua soarelui, adică duminca. Relatările Sfântului Iustin despre cele două taine sunt de o importanță excepțională istorică și liturgică.

Noțiunile de antropologie sunt foarte bogate, Sfântul Iustin folosind foarte multe noțiuni de acest fel. Omul este o ființă rațională alcătuită din suflet și trup. Nici sufletul singur, nici trupul singur nu formează omul, luate deosebit; este vorba de sufletul omului și de trupul acestuia.  Omul este o minune dacă privim mica picătură de sămânță din care derivă și care produce oase, nervi și carne întocmite după chip. Logosul sau Cuvântul însuți s-a făcut om pentru a schimba și a readuce la El neamul omenesc. După Sfântul Iustin există trei elemente sau realități care dau contur omului și care îl definesc: adevărul, rațiunea și învierea. El zice că trupul este casa sufletului și sufletul este poarta spiritului, elemente pe care le vor păstra toți aceia care au nădejdea curată și credința puternică în Dumnezeu. Există, totuși alte texte, la Sfântul Iustin, care vorbesc exclusiv despre trupurile și sufletele acelora care vor fi judecați, despre sufletele celor morți sau despre sufletul și trupul ca expresie umană a Logosului. Referitor la trupul nostru, Sfântul Iustin crede în învierea omului întreg, cu trup și suflet, depășind concepția filosofică platonică despre nemurirea numai a sufletului. Grija lui Hristos pentru trupul nostru omenesc se vede și din nenumăratele sale vindecări. Culmea acestei griji pentru trup este chiar învierea iar filosofii și gnosticii acelor timpuri se opuneau acestei idei, răspunzând cu argumente scripturistice celor care vorbeau despre nevrednicia trupului pentru înviere (Pr.Dr. Constantin I. BĂJĂU, op.cit., p. 34).      

            Sfântul Iustin Martirul și Filosoful s-a născut într-o perioadă în care creștinii erau persecutați pentru credința lor, și este cel mai de seamă apologet de limbă greacă al Bisericii Creștine. După ce trece prin cele mai de seamă școli ale perioadei, Iustin descoperă o nouă cale care avea să îi descopere adevărul pe care îl căuta de mulți ani și răspunsul la toate întrebările care-l frământau . Suferințele pe care le sufereau frații creștini în acea perioadă, l-au determinat să ia atitudine, folosindu-se de arma cuvântului, prin scrierile sale. Sfântul Iustin era într-o continuă căutare a adevărului, iar opera lui formează o bogată apărare a creștinilor în fața autorităților imperiale. Cele trei opere ale sale recunoscute drept autentice conțin un ansamblu de învățături și norme practice, bazate în principal de textele Sfintei Scripturi. Doctrina Sfântului Iustin are la bază dorința sa permanentă de a realiza un acord între creștinism și filosofie. Astfel, întreaga operă a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful este un adevărat manual de teologie creștină, conținând învățături dogmatice și practice foarte bogată ce stau la baza formulării învățăturii de credință de către sinoadele ecumenice.

Așadar, viața și activitatea Sfântului Iustin Martirul și Filosoful sunt reale repere pentru creștinii din toate timpurile și din toate locurile, reprezentând persoana care indiferent de condițiile sociale și politice a depășit toate granițele și impedimentele ce i-au fost puse înainte, fără teama că v-a fii turnat mai-marilor acelor vremuri și că acestea îi vor aduce chinuri și mari suferințe. Se cuvine așadar, să-l cinstim în rândul Sfinților, pe Iustin Martirul și Filozoful, pentru toată râvna sa deosebită, de a întoarce pe toți cei rătăciți pe calea credinței, și de a arăta care este adevărata față a creștinismului și care sunt adevăratele lor principii morale.

Pr. Nicolae Bogdan Lica

19.09.2019 – Aflarea lui Dumnezeu în „Dialogul cu iudeul Trifon”

joi, septembrie 19th, 2019

Dialogul cu iudeul Trifon, a treia operă autentică a Sfântului Iustin și cea mai întinsă dintre ele, încearcă să descurce și să precizeze raporturile dintre creștinism și iudaism. Critica nu are încă certitudinea dacă Trifon este vestitul rabin palestinian Tarphon, despre care vorbește Mișna și care a murit pe la anul 135. Discuțiile dintre Sfântul Iustin și Trifon, care au avut loc la Efes, par să fie petrecute într-un cadru real, deși unele trăsături ale scenei sunt imaginare. Acest dialog l-ar fi avut chiar Sfântul Iustin la Efes, în anul 135, în două zile consecutive, și conține 142 de capitole. Este dedicat unei singure persoane numită Marcu Pompei, prezentată de Sfântul Iustin ca foarte scumpă pentru el. În această operă, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful conturează o nouă dimensiune a raportului legăturii dintre Dumnezeu și om. Raportându-și mereu apologia la Persoana și lucrarea Mântuitorului Hristos, Sfântul Părinte reușește să răstoarne rațiunea preconcepută a Legii, articulând adevăratul sens al existenței umane: apropierea de Hristos și împărtășirea permanentă din darurile Sale cele bogate. Pe când se plimba în oraș, Iustin întâlnește un grup de tineri: unul dintre aceștia îi adresează salutul „Bucură-te, filosoful!”. Iustin îi răspunde la salut și atunci tânărul explică: „Am învățat la Argos, de la Corint Scolasticul, că nu trebuie să disprețuim și nici să trecem cu vederea pe cei ce poartă o astfel de haină, dimpotrivă, să ne dăm toată osteneala să stăm de vorbă cu el, doar-doar, din această conversație ar putea rezulta vreun folos, fie pentru unul, fie pentru altul. De aceea, când văd pe cineva cu o astfel de haină, mă apropii de el cu multă plăcere” (Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I…, p. 91).

Începând această discuție, Sfântul Iustin oferă interlocutorului său foarte multe detalii privitoare la felul în care a ajuns el la credința în Hristos, povestindu-i îndelunga căutare a adevărului pe care a parcurs-o prin mai multe școli ale vremii. Dialogul a continuat pe mai multe teme, printre care: abrogarea legii mozaice și divinitatea legii evanghelice mărturisită de desăvârșirea profețiilor Vechiului Testament în persoana lui Iisus Hristos. De fapt, aceste două părți ale aceleiași teze rezumau controversa iudaică la început. Atunci când Sfântul Iustin îi cere lui Trifon să spună ce acuze mai aduc evreii creștinilor, acesta răspunde că el cunoaște perceptele evanghelice care sunt cu adevărat mărețe, dar este mirat de faptul că, deși se caracterizează drept evlavioși, creștinii nu țin sabatul și nu respectă circumcizia. Este o oportunitate pentru Iustin de a-și exprima părerea despre aceste practici iudaice. Evreii se fac vinovați, spune el, de faptul că au disprețuit Legea cea Nouă, care este cu adevărat mântuitoare și nu circumcizia, care nu este un ritual nesemnificativ în sine, dacă nu este însoțită de dreptate.

Totodată, vorbește  despre identitatea Logosului cu Dumnezeu, Care, în Vechiul Testament, a vorbit particular și profeților, iar acum s-a întrupat din Fecioara Maria. Eforturile exegetice ale Sfântului Iustin ating aproape totdeauna frumuseți interpretative unice, care au devenit indicații normative pentru teologia creștină ulterioară. Arată că adorarea lui Iisus Hristos nu contravine monoteismului, la care toți iudeii țin atât de mult și citează texte din Vechiul Testament pentru a sprijini ideea de mesianitate a Mântuitorului. Uneori, Trifon recunoaște că Sfântul Iustin a dovedit cu texte că Hristos a pătimit, că va veni cu slavă, că va lua împărăția veșnică a tuturor neamurilor și că orice împărăție i se va supune. Dar nu se lasă convins și că Hristos a venit și că El este identic cu Iisus cel răstignit. La replicile lui Iustin, care stăruie tot timpul asupra identității dintre Hristos cel profețit și Iisus cel răstignit, Trifon cere lămuriri suplimentare, de care nu e niciodată mulțumit, sau tace. În partea de final vorbește despre păgânii care formează poporul ales al lui Dumnezeu, odată cu abaterea iudeilor de la rânduiala cea bună a Domnului, susținând că și păgânii au dreptul să intre în Împărăția lui Dumnezeu, care este Biserica creștină evidențiind astfel universalitatea Bisericii. Sfârșitul este dorința sinceră a lui Iustin ca iudeul Trifon și prietenii lui să se convertească. Pe lângă aceste trei probleme deosebite și caracteristice, el amintește de răutatea iudeilor, despre falșii creștini, etc.

Scrierile Sfântului Iustin emană sentimentul de dreptate, de iubire pentru adevăr, de responsabilitate față de semeni, el neavând scopul de a scrie ca să rămână nemuritor prin opera sa, ci din dorința arzătoare de a-i salva pe oameni din păcatul dat de necunoaștere. S-a constituit exemplu în fața tuturor și a făcut mărturisirea publică a frământărilor sale sufletești. Până și la momentul procesului, Sfântul Iustin se străduia să facă înțeleasă doctrina creștină și parcă spera ca, dintr-un moment în altul, toată lumea – în frunte cu filosoful Marc-Aureliu – să accepte adevărurile de credință ale creștinismului.

Pr. Nicolae Bogdan Lica