Arhiva pentru ziua septembrie 23rd, 2019

23.09.2019 – Din viaţa şi învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare (5). Elemente apologetice în capitolul VI

luni, septembrie 23rd, 2019

Conformitatea Întrupării cu creaţia şi cu omul

Mai întâi trebuie precizat faptul că  sfântul  Atanasie  uneşte strâns în noţiunea de Logos înţelesul Raţiunii şi al Cuvântului în sensul relaţiei biunivoce: Raţiunea este Cuvânt şi Cuvântul este Raţiune.

De asemenea trebuie precizat faptul că vechile pârghii ale culturii şi filosofiei greceşti : simbolica Unului şi anagogia ca figură de retorică prin care se trece de la particular la general şi ca mod de elevație către lucrurile spirituale ,devin operante în contextul noii abordări creştine, cu toate că elenismul fructifica prioritar raţionalitatea,  pe când creştinismul face apel constant la credinţa şi revelaţie

Pentru a demonstra pe principii logice  Întruparea Cuvântului,raţionamentul atanasian porneşte de la două adevăruri binecunoscute şi acceptate de filosofia greacă :

că există  o Raţiune (un Cuvânt)) a lui Dumnezeu  prin care El a creat zidirea şi prin purtarea Lui de grijă  se luminează şi exista toate”  şi    “că lumea este un corp mare

Concluzia logică a celor două afirmaţii este că faptul că Raţiunea sau Cuvântul lui Dumnezeu s-a sălăşluit implicit şi în om ,ca parte a corpului lumii.

Pentru a întări caracterul de adevăr al concluziei sale sfântul Atanasie tratează şi prin negaţie demonstraţia de mai sus:”dacă ar fi cu totul iraţional ca El să se afle în trup ar fi neraţional să fie sălăşluit şi în lumea ca întreg”.

Saltul următor pe care îl face “părintele ortodoxiei”,printr-o construcţie raţională la fel de simplă,răstoarnă reticenta elinilor de a vorbi de arătarea divinităţii în trupul omenesc: Creaţia fiind adusă la existent din nimic ,nu este neobişnuit că Logosul să se arate într-un trup creat de asemenea  din nimic

Pentru adeverirea  celor spuse foloseşte şi principiul raţional al deducţiei: “căci cele ce se cugeta despre întreaga lume e de trebuinţă să se cugete şi despre o parte a ei” cu alte cuvinte: dacă elinii sunt de accord că Logosul este în întreaga lume în mod raţional trebuie să creadă că acesta se afla şi în om.

Nevrând să apară în ochii elinilor  “semănător de cuvinte” precum a fost socotit Pavel de către atenieni,sfântul Atanasie se ridică pe o trapta superiora argumentându-şi logic şi convingerea “că cel în care este Cuvântul este folosit de El ca un organ spre arătarea Lui” : precum mintea fiind în omul întreg e făcută cunoscută printr-unul dintre organe,de exemplu prin limba,nu e nimic ruşinos în folosirea  de către Cuvânt a trupului ca de un organ “spre arătarea adevărului şi spre cunoaşterea Tatălui”.

Din cele expuse mai sus se obseva voinţa sfântului Atanasie  de a sugera misterul Întrupării, în noutatea lui esenţială, cu ajutorul unor demonstraţii logice destul de naive pentru gândirea noastră,dar perfect conforme timpului.

Coborându-se la credinţa în  astre ,atât de dragă contemporanilor săi,sfântul Atanasie răspunde nedumeririi acestora legată de preferinţă divinităţii de a se arăta printr-un trup omenesc şi nu folosindu-se de soare,luna sau stele.

Raţionamentul apologetului este acum fundamentat pe baze revelationale: Domnul nu s-a întrupat pur şi simplu nu pentru a se arăta ci pentru a vindeca şi a învăţa pe cei ce pătimesc pentru că ”Nimic nu era rătăcit în creaţiune,în cugetarea despre Dumnezeu ,decât singur omul” . Mai mult,doar oamenii,întorcând spatele Binelui au dat chip nimicului,înlocuind Adevărul şi au îmbrăcat în cinstea cuvenită lui Dumnezeu demonii,oamenii şi pietrele.

De aici  reiese cu claritate concluzia nemijlocită că de vreme ce nu L-au cunoscut în întreaga creaţie măcar să-L vadă într-o parte a ei şi de vreme ce nu au fost în stare să-L vadă în puterea Lui nevăzută, să-L poată înţelege în ceva asemănător.

Admirabil este modul în care gândirea atanasiana aduce  în planul  raţional (familiar elinilor) minunile săvârşite în trup ale Mântuitorului: deoarece lucrările şi mişcările naturale ale creaţie, se desfăşoară în general după legi permanente, se poate uşor socoti că Dumnezeu Cuvântul nu se arată în creaţie.Dar ,arătându-se în faptele ce depăşesc mişcările repetate ale creaţiei şi trupului (în minuni)  de abia acum Dumnezeu  Se arată deplin prin trup şi prin natură.

Miscandu se în aceleaşi coordonate sfântul Atanasie duce mai departe raţionamentul în direcţia sfinţirii trupului omenesc care constă în a-l face organ de manifestare al unor stări şi fapte mai bune mai presus de cele naturale:după cum Cuvântul ” nu Se împărtăşeşte din nimic din cele ale creaţiunii deşi este în creaţiune,ci mai degrabă toate se împărtăşesc de puterea Lui” la fel “nu S-a împărtăşit de nimic din ale trupului ci mai degrabă a sfinţit trupul”.

Dorinţa divinităţii de a ridica omenirea din cădere nu este străină de filosofia timpului: însuşi Platon zice că cel ce a născut lumea,văzând-o în furtuna căderii vine şi se aşază la cârma sufletului,îndreptând toate greşelile şi atunci poate măcar cuprinşi de ruşine elinii nu vor râde de aşezarea Cuvântului în trup pentru a-l mântui.

În continuare sfântul Atanasie răspunde unei alte provocări:vrând doar să înveţe şi să mântuiască pe oameni de ce a fost nevoie să se îmbrace în trup şi nu a făcut acestea cu voinţă ,întocmai ca şi crearea lui oarecând?

Deoarece corupţia şi moartea erau în om, nu în afară, căderea omului nefiind numai morala , dar mai ales  ontologica, lucrarea Logosului întrupat nu a fost numai învăţătura şi iertare, ci vindecare şi restaurare a firii umane după chipul Ziditorului: “căci Cuvântul îmbrăcând trupul, precum s-a arătat de multe ori, s-a vindecat toată muşcătura, şarpelui din el”.

Arătând ca stricăciunea căderii este în interiorul trupului,străbătându-l, era nevoie ca însăşi Cuvântul,”Viaţa să pătrundă în corp,ca îmbrăcând Viaţa trupul să lepede stricăciunea”.

În scolia 101 ,părintele profesor  Dumitru  Stăniloae  explicitează stricăciunea ca fiind efectul unei stări morale decăzute care nu ar fi putut fi biruită din afara ci numai prin întărirea lăuntrică a voinţei omului prin unirea cu voinţă Cuvântului şi prin colaborarea subiectului uman cu cel dumnezeiesc.

Pr. Popescu Emanoil

 

 

23.09.2019 – Din viaţa şi învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare (4). Discurs împotriva păgânilor

luni, septembrie 23rd, 2019

Germenii tendinţei gândirii atanasiene de a depăşi prăpastia dintre necreat şi creat  apar în prima lucrare din diptic Oraţio contra gentes (Discurs împotriva păgânilor) :deşi Dumnezeu “este nevăzut şi de necuprins prin fire şi dincolo de toată fiinţă creată”, aceasta însuşire apofatica nu poate micşora însuşirile catafatice ale dumnezeirii pentru că “este bun şi de oameni iubitor şi cu grijă pentru sufletele făcute de El”. Practic,sfântul Atanasie vede dragostea divină şi bunătatea ,ca fundamente ontologice  (mod de fiinţare)  ale firii dumnezeieşti,acestea nemicsorand transcendenta Creatorului. Pornind de la principiul aristotelic că acţiunea este conformă cu natura,faptul că Dumnezeu este “filantropos”prin natura înseamnă, pentru sfântul Atanasie, că acţiunile divinităţii sunt totdeauna caracterizate de această calitate.

De aceea structura fundamentală a relaţiei dintre Dumnezeu şi creaţie este determinată de bunăvoirea divină manifestată sub forma providenţei ce îmbrăţişează întreaga creaţie.Iubirea este arcul peste prăpastia dintre transcendent şi imanent şi din această perspectivă sfântul Atanasie poate justifica raţional Întruparea Cuvântului :”Văzând deci că toată firea creată este,prin raţiunile ei, curgătoare şi pe cale de desfacere şi pentru ca să nu se topească iarăşi universul în neexistenta “ Dumnezeu hotărăşte statornicirea Logosului în lume pentru că aceasta să se “împărtăşească de Cuvântul lui Dumnezeu cel cu adevărat existent”.

Încă un domeniu  filozofic exploatat  în scop apologetic de către teologia atanasiana este  teleologia. Teleologia stoică presupune o  anumită evoluţie în  mişcarea ce duce către un scop ultim. ” Mai bune decât fiinţele lipsite de viaţa sunt fiinţele vii, mai bune decât acestea sunt fiinţele raţionale”, zice Marc Aureliu. Aşa se face ca pentru stoici omul este scopul ultim al creaţiei; omul raţional, al cărui scop al vieţii nu este altceva decât contemplarea creaţiei şi din această contemplare să tragă concluzia că trebuie să ducă o viaţă conformă cu natura.

Resorturile intime ale gândirii cosmologice lui Platon,aşa cum sunt evidenţiate în Timaios dezvăluie faptul  că temeiul naturii consta tocmai în mişcarea spre principiul suprem.

Depăşind  în lumina Sfintei Scripuri  teleologia vremii sale, sfântul Atanasie  descoperă contemporanilor cauza principală a Întrupării Fiului lui Dumnezeu , dragostea Creatorului faţă de creaturile Sale, pentru că mai apoi omul să atingă ţinta lui finală: îndumnezeirea :„Noi am fost, spune Sfântul Atanasie, motivul pogorârii Lui şi neascultarea noastră a făcut iubirea de oameni a Cuvântului, ca Domnul să vină la noi şi să se arate între oameni. Noi am fost pricina întrupării Lui şi pentru a noastră mântuire S-a lăsat mişcat de iubirea de oameni, ca să se sălăşluiască în trup omenesc şi să se arate în el„.    Prin Întrupare, firea noastră este prefăcută de Cuvântul, cu care am devenit concorporali, El, „făcându-Se om pentru că noi să ne facem dumnezei”.

Învăţătura creştină despre Logos  cuprinsă în primele  versete ale  Evanghelei după Ioan,  într-un limbaj aparent simplu şi netehnic, parcurge şi luminează  toate problemele filosofice controversate la plinirea vremii, ca de exemplu:Adevărul,legătura dintre necreat şi creat, preexistenta eternă a Logosului,persoana şi dumnezeirea Acestuia.

Aici Logosul este numit  „viaţă”, „adevărata lumină”,„lumina oamenilor” şi “adevărul” într-un proces continuu de venire în lume culminând cu momentul în care Cuvântul se face  trup, condiţie în care S-a revelat pe Sine.

Am subliniat mai înainte ca Părinţii primelor veacuri se străduiau să găsească un limbaj comun cu cel al grecilor şi romanilor a căror ostilitate intenţionau să o dezarmeze, astfel că ei au subliniat poziţia lui Hristos de centru al tuturor fiinţelor raţionale, ca o confirmare a doctrinelor filozofice precreştine, şi, în special, a platonismului.

În acest cadru se mişca şi gândirea Sfântului  Atanasie care demonstrează  identificarea lui Hristos cu Logosul, cu Raţiunea divină, mediatoare a creaţiei. Mai mult,revelaţia biblică ,al cărei punct culminant este Însuşi Cuvântul ( Logosul întrupat),care se comunica oamenilor, transmite  acest  adevăr ultim şi universal pe care filozofii păgâni,după multe devieri şi incertitudini , făcând eforturi însemnate  fă 17,27 27 “doar L-or pipăi şi L-or găsi, deşi El nu e departe de fiecare din noi”( F.A. 17,27)

Gândirea atanasiana transfigurează  concepţia elină asupra creaţiei accentuând  momentul când aceasta este  intersectata istoric Întrupare. Rezultatul este iradierea din întregul cosmos  a cunoaşterii lui Dumnezeu prin toate şi posibilitatea ca omul să treacă dincolo de creaţie în plinătatea dumnezeirii. Folosind uimirea,mirarea, ca act inaugural nu numai al filosofiei ci şi al credinţei,sfântul Atanasie îi aşază pe elini în pragul dezvăluirii aspectului cosmic al

Întrupării:arătându-se în trup, Logosul a dat simţurilor omeneşti un alt conţinut, ajutându-le să perceapă împreună cu toţi sfinţii dimensiunile creaţiei: „Logosul   Se întinde pe Sine,

pretutindeni, şi sus şi jos şi în adâncime şi în înălţime: sus, în zidire, jos, în întrupare, în adâncime, în iad, în lărgime, în lume; toate le umple de cunoştinţa Să„.

Pr. Popescu Emanoil

 

23.09.2019 – Din viaţa şi învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare (3): Câteva din conceptele filosofice greceşti transigurate în lumina Revelaţiei

luni, septembrie 23rd, 2019

În dorinţa de a face apologia Întrupării pe baze raţionale ,sfântul Atanasie se foloseşte de   ontologie, domeniu filozofic ce se ambiţiona   în găsirea supremului  fundament al existenţei şi la raportul lui cu lumea văzută.

Majoritatea filosofilor stoici vedeau acest fundament  transcendent  care poseda raţiune,numai în unitatea lui materială  .Ei încearcă să explice  legătura acestuia cu lumea,prin manifestarea conţinutului său potenţial în mod involuntar în lumea diferenţiată,prin raţiunile seminale ca germeni ai tuturor lucrurilor.  Pentru  Zenon şi ceilalţi  reprezentanţi ai stoicismului mijlociu a afirma existenţa unei Providenţe bune, atotputernice în lume era un adevăr iar pe aceeaşi linie,pentru stoicii romani această idee a unei Providenţe milostive devine aproape o dogmă (Pr.Prof.Dr. Nicolae Balica, Istoria filozofiei antice, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982,p.287).

Ideea Logosului,Raţiune supremă,fundamentul filosofiei platonice,  îşi face apariţia  pentru prima dată la  Heraclit, care îl considera a fi la originea gândirii umane, fără ca oamenii să- l poată cunoaşte, pentru ca el, în calitate de raţiune creatoare a realităţii, debordează capacităţile cognitive ale oamenilor.  

Referindu-se la lumea văzută, în dialogul Philebos, universul este numit „podoaba” dar şi „întregul”. Platon arata ca universul nu poate proveni din hazard şi iraţional, ci, dimpotrivă, el este condus şi orânduit de un intelect atotcuprinzător. O concepţie care să fundamenteze existenta universului plecând de la hazard şi iraţional este considerată lipsită de cucernicie (Etienne Gilson, Filosofia in Evul Mediu, Editura Humanitas, Bucuresti,1995,p. 25).   

Modelul după care este făcut universul aparţine lumii inteligibile care nu este supusă mişcării, dar mai târziu, introducând conceptul de participare,Platon  renunţa la conceptul de imitare pentru a-l impune pe cel dintâi: lumea sensibilă participa la lumea inteligibilă tocmai în virtutea faptului că este o copie a ei.

Este meritul  sfântului Atanasie ,ca primul dintre Părinţii Bisericii, care pornind de la paradigma cosmologică antica ,caracterizată de opoziţia dintre lumea inteligibilă şi cea sensibilă ,folosind ca pârghie  conceptul de participare, întreprinde o adevărată reconstrucţie a cosmologiei pe baze revelaţionale, să unească  cele două lumi de neunit. În lumina Revelaţiei divine, căci  “Toate prin El s-au făcut ;şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), părintele ortodoxiei  pune bazele  cosmologiei hristologice  în care lumea  sensibilă caracterizată de ordinea armonioasă şi raţională  îşi are centrul de iradiere  în Logosul Tatălui. „Deci, spune sfântul Atanasie, acelaşi Cuvânt atotputernic, atotdesăvârşit şi sfânt al Tatălui, sălăşluindu-Se şi întinzând puterile Lui în toate şi pretutindeni şi luminând toate cele văzute şi nevăzute, le ţine şi le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui, ci dându-le viaţă tuturor şi păzindu-le pe toate împreună şi pe fiecare în parte… uneşte părţile cu întregul şi cârmuindu pe toate cu porunca şi voia Să, alcătuieşte o singură lume şi o unică rânduială armonioasă a ei, El însuşi rămânând nemişcat, dar mişcându-le pe toate, prin crearea şi orânduirea lor, după bunăvoirea Tatălui” (Sfantul Atanasie cel Mare , op. cit., p. 79).

Peste aproape trei secole sfântul Maxim Mărturisitorul desăvârşind aceasta cosmologie ,vede şi el întreaga creaţie prefigurată într-un ansamblu de raţiuni eterne ale lui Dumnezeu, care se ramifică din unitatea lor în operă de creare a lumii şi se întorc în unitatea lor.

Pr. Popescu Emanoil

 

23.09.2019 – Din viaţa şi învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare (2). Coordonate apologetice în Discurs despre Întruparea Cuvântului

luni, septembrie 23rd, 2019

Numai două din lucrările apologetice ale lui Atanasie datează din primii ani ai vieţii lui: Oraţio contra gentes [Discurs împotriva păgânilor] şi Oraţio de Incarnatione Verbi [Discurs despre Întruparea Cuvântului]. Au fost scrise probabil în 317-319. În aceste două lucrări nu este nici o urmă de controversa ariană sau de teologie niceeană.  Ieronim este cel care le-a unit sub titlul comun de Adversum gentes duo libri [Două cărţi împotriva păgânilor].

Dacă primul discurs demonstrează falsitatea păgânismului, a cultelor şi credinţelor idolatre şi face apologia credinţei într-un sigur lui Dumnezeu, cel de al doilea are de a face cu adevărul şi semnificaţia Întrupării: sfântul Atanasie demonstrează că Întruparea  este o împlinire a profeţiilor ,majoritatea argumentelor sale fiind de ordin scripturistic.  

Dincolo de aceste argumente, Sfântul Atanasie dezvolta în Discursul despre Întruparea Cuvântului  o apologie pe baze raţionale a credinţei creştine prin demostrarea cu acurateţe a faptului că Întruparea ca eveniment istoric este convergenta cu învăţătura creştină despre Dumnezeu sau ca “Întruparea este potrivită cu Dumnezeu” (Sfantul Atanasie cel Mare , Cuvant impotriva elinilor. Cuvânt despre Intruparea Cuvântului. Trei cuvinte impotriva arienilor , Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p.97).

Cele două probleme majore rezolvate în mod apologetic de către sfântul Atanasie sunt: demonstrarea raţională a legăturii dintre învăţătura despre Dumnezeu şi cea despre Întrupare

precum şi modul cum cele două învăţături se reflecta asupra creaţiei.

Demonstrarea faptului că a crede în Hristos  nu este iraţional  este scopul acestui diptic şi este formulat  chiar  în primul capitol :”ca să nu socotească cineva fără de prêt învăţătura Cuvântului care S-a făcut ca noi,nici lipsită de raţiune credinţa cea întru Hristos”. Acuzaţiile de iraţionalitate ale elinilor sunt exclusive centrate pe învăţătura creştină ca “Cel Ce S-a suit pe Cruce este Cuvântul lui Dumnezeu”.

Apărarea credinţei creştine în faţa iudeilor,a neamurilor păgâne şi a elinilor, concentrată în dublul tratat: Împotriva păgânilor – Despre întruparea Cuvântului poarta trăsăturile  noi ale apologiei creştine de secol IV:miscandu se în spaţiul unei religii licite pe teritorii apartind Imperiului Roman ,scrierile părinţilor capăta mai multă consistenţă şi reflecta deschideri mai ample şi mai profunde faţă de filosofia şi ştiinţa vremii.

Evanghelia asumată şi experiata în cadrul comunităţilor creştine,insule mereu crescânde într-o lume încă păgână, crează un nou mod de apărare  ce se situează în planul caracterizat de două coordonate:evitarea încadrării mesajului evanghelic în paradigma culturală existenta (orizontală mundană .a acestei lumi) şi folosirea selectivă ,pe verticală, a valorilor contemporane pentru marturisrea adevărurilor de credinţă.

Observăm gândirea atanasiana mişcându-se între cele două coordonate trasate şi în operă Împotriva păgânilor – Despre întruparea Cuvântului. Pe de o parte, accentuarea faptului că Întruparea este un eveniment istoric de o noutate indiscutabilă,ce atinge şi transfigurează toate aspectele fundamentale ale existenţei:relaţia transcendent-imanent, înţelesurile păcatului şi ale mântuirii, semnificaţia şi dobândirea libertăţii omului,Adevărul şi viaţa veşnică  De cealaltă parte ,ca şi toţi părinţii alexandrini dealtfel,efortul major al sfântului  Atanasie a fost de a exprima aceste noi înţelesuri ,dezvăluite de lumina Revelaţiei  şi prin valorificarea în maniera creştină a patrimoniului de idei  filosofice şi culturale ale vremii. Practic ,părintele ortodoxiei,demonstrează că în Hristos  se găsesc împlinite atât aşteptările poporului ales cât şi căutările metafizice ale filosofiei greceşti.

Învăţătura despre Hristos în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu-Tatăl,una cu El în toate,dar fără să se confunde cu El se cerea explicată odată ce a intrat şi în cercurile intelectuale ale Alexandriei. Şi cum aceste cercuri erau formate în creuzetul sistemelor filosofiei eline (platonism,stoicism şi epicureism) este firesc ca apologiile  acelor vremuri să  folosească conceptele filozofice,dar să se ferească de modul de gândire discursiv şi autonom al gândirii atât de drag elinilor.

Pr. Popescu Emanoil

 

23.09.2019 – Din viaţa şi învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare (1)

luni, septembrie 23rd, 2019

Născut în 295 d.Hr.,la Alexandria,locul de convergenţă al curentelor culturale şi filosofice ale epocii,sfântul Atanasie  îşi face studiile în şcolile bisericeşti ale acestui mare centru teologic dar şi în şcolile filosofiei greceşti,petrecând apoi o vreme în  apropierea marilor pustnici ai Tebaidei

În 319 este hirotonit diacon şi apoi episcopul Alexandru îl numește secretarul său personal, calitate în care îl însoţeşte la Sinodul ecumenic de la Niceea la 325.Premergător acestui moment, în 324 participă la întrunirea clerului alexandrin pentru a decide soarta lui Arie,a cărui învăţătura poate fi sintetizata astfel: Tatăl nu este din veșnicie Tată deoarece Fiul este o creatură intervenită în timp, creată ex-nihilo; a existat un timp în care Fiul nu era; Fiul este complet diferit în substanță de Tatăl deoarece doar Tatăl poate fi Dumnezeu adevărat, în sensul strict al cuvântului.

După mărturia istoricului Sozomen,trei ani mai târziu ,Alexandru , pe patul de moarte,înainte de a intra în viața veșnică  primeşte, ca printr-o revelație divină, încredinţarea  că Atanasie trebuia să-i urmeze  pe tronul Alexandriei

Vreme de 46 de ani ,stâlp al  Bisericii pentru tot Răsăritul,aşa cum îl numeşte sfântul Grigore de Nazians ,neindoindu-se niciodată de  victoria finală a cauzei sale,a purtat cea mai grea luptă pentru acceptarea şi apărarea credinţei de la Niceea şi pentru condamnarea arianismului .De accea nimic neobişnuit în faptul că cele mai multe dintre scrieri  stau în slujba luptei sale,temă să favorită fiind Întruparea în istorie a Logosului Hristos,Cel deofiinta cu Tatăl.

 

Pr. Popescu Emanoil