Arhiva pentru ziua septembrie 24th, 2019

24.09.2019 – Cum ne putem îmbunătăți pastorația, folosindu-ne de vizitele pe care le facem credincioșilor în perioada Sfintelor Sărbători?

marți, septembrie 24th, 2019

Cu toții știm cât de frumoasă, sublimă și onorantă este misiunea și slujirea preoțească. Aceasta deoarece ea se desfășoară în mijlocul oamenilor, în raport direct cu aceștia, oile cele cuvântătoare de care vorbea Însuși Iisus, având de îndeplinit un mandat divin și fiind permanent asistați de lucrarea harului divin. Iar întrucât oamenii sunt diferiți, mai calzi sau mai reci în materie de credință, preotul trebuie să fie permanent preocupat de turma încredințată, căci, foarte ușor și rapid oamenii se pot depărta de credință, iar cei deja reci nu pot fi ignorați, căci pastorația se adresează și îi cuprinde pe toți. Preotul este preot pentru toți enoriașii, iar calitatea necesară, în mod obligatoriu, ce trebuie să însuflețească viața pastorală a preotului este dorința de a-i aduce cât mai aproape de Hristos pe credincioșii săi.

O mare ispită pentru preot, consider că o constituie autosuficiența, conștiința că totul e bine și frumos, că parohia îi merge bine, că are suficienți credincioși la slujbă. Într-un cuvânt, că își face pe deplin datoria. Dacă teologia ne învață că în cunoașterea lui Dumnezeu, în creșterea duhovnicească nu există granițe sau limite, cu atât mai puțin o finalitate sensibilă, pot afirma cu tărie că același lucru se poate aplica și în problema pastorației. Întreita misiune preoțească de a sfinți, a învăța și a conduce trebuie exercitată permanent, dar nu oricum, ci, cum trebuie.

Vedem cu toții că asistăm la vremuri tensionate, la realități sociale și economice, spirituale și religioase ce pun Biserica creștin-ortodoxă la zid, acum poate mai mult ca niciodată, fiind nevoie  să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte,  căci, dacă vom pierde contactul cu enoriașii noștri, aceștia vor deveni și mai indiferenți față de Biserică decât au fost până acum.

Vizitele pastorale constituie, cu prilejul sărbătorilor, o modalitate eficientă de a ține legătura cu credincioșii, sau, altfel spus, de a nu pierde pulsul parohiei. Dar, aici este nevoie de o abordare obiectivă și sinceră, de o înțelegere echilibrată a problematicii. Mai întâi, o mare provocare este constituită de  modul în care va reuși preotul să își impună prezența sa în casa enoriașilor, în viața lor cotidiană, colocvială, fără a implica ideea de bani, căci, mersul cu icoana, cu crucea, cu boboteaza, de multe ori, este asociat cu nevoia de a da bani preotului. O recomandare ar fi legată de nevoia unei zăboviri la o discuție, sau mai multe, la un dialog care să-i dea credinciosului convingerea unei  atenții  din partea preotului său. A doua chestiune este dată de întrebarea: ce facem după ce se termină sărbătorile? Doar așteptăm în altarul bisericii ca lumea să vină? Oare  de ce citim în paginile sfintelor evanghelii îndemnul: ieșiți pe la  ulițe și la garduri și aduceți-i aici la Mine. Consider că nu neapărat vizita pastorală în sine, doar de sărbători este eficientă pentru pastorație, ci grija permanentă a preotului de a fi cât mai des și mai intens, aproape de credincioșii săi. Vreau să vă aduc și un argument drept exemplu: lucrarea Popa Tanda, de Ioan Slavici, despre care cred că ar trebui introdusă în programa din timpul Seminarului și al Facultății de Teologie. Acolo este vorba despre un preot care, pentru asprimea sa canonică și cea în vorbă, este mutat disciplinar, ajungând paroh într-o parohie nouă, Sărăceni, nume ce exprimă concret situația grea ce-l aștepta aici. Între problemele pastorale cu care ajunge să se confrunte preotul Trandafir, zis Tanda de enoriași, se număra și lipsa de credincioși de la slujbă. Ce face acesta? Începe să-și caute enoriașii, merge după ei: la cârciumă, pe la porțile caselor, peste tot. Face slujbe impresionante, cu cântări alese, bine pregătite, cu predici bine lustruite. Așa, încetul cu încetul, părintele înțelege că pentru a se impune el și programul său pastoral într-o parohie dificilă e nevoie de exemplu personal, de statornicie în a nu pierde din suflet și minte gândul că  va reuși cândva. Nu se resemnează, nu se pierde, nu pleacă. Nu renunță. Și, până la urmă, reușește să facă din parohia cu nume predestinat la deznădejde, o  parohie înfloritoare. Așa și noi, să nu spunem că nu putem, că nu ne iese, că nu suntem ascultați, că nu mai avem impact și priză printre creștinii de azi. Poate nu azi, dar mâine?

Să avem alături conștiința că facem tot ce ține de noi pentru ca enoriașii să rămână aproape de noi, de nevoile Bisericii și de învățătura mântuitoare a lui Hristos, iar dacă efortul omenesc este dublat și de unul sincer și curat duhovnicesc, harul ce lucrează real în viața noastră va face adevărate minuni, iar Dumnezeu va plini toate nevoile noastre.

Legătura strânsă a preotului cu păstoriții, cu credincioșii săi, și permanenta lui prezență în parohie, în casele enoriașilor, nu doar de sărbători, reprezintă un mijloc pentru întărirea ideii și a conștiinței de parohie în sufletele credincioșilor, un mijloc pentru apărarea unității de credință,  stavilă împotriva propagandei sectare și o măsură practică pentru preîntâmpinarea ruperii enoriașilor de preot și de parohie, care echivalează cu ieșirea lor din Biserică, dincolo de care nu există mântuire: extra ecclesiam, nulla salus.

 

                                                Pr. Marian Bogdan Nițulescu

 

24.09.2019 – Lămuriri despre practica liturgică a înhumării şi deshumării credincioşilor. Reguli şi excepţii

marți, septembrie 24th, 2019

Problema înhumării creștinilor ortodocși implică două aspecte care țin de o bună organizare și desfășurare a evenimentelor ce se succed în aceste situații. Este vorba de mai întâi despre un aspect formal, ce se reflectă în obligația preotului paroh de a veghea respectarea dispozițiilor prevăzute în Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, pornind de la articolul 187(2) ce prevede: ,, la parohie cimitirul stă sub supravegerea preotului paroh, a epitropului și a Consiliului Parohial”.

           Această datorie a supravegherii se va continua cu respectarea aceluiași articol 187, alineatul (6), care spune: ,,este interzisă condiționarea oficierii slujbei înmorntării de plata oricărei taxe”.

            Un al treilea punct de vedere constă în datoria preotului paroh de a cunoaște și respecta articolul 23 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, ce prevede ca ,,orice înmormântare să se facă pe baza adeverinței de înhumare eliberată de primăria locală.

            Din practică constatăm că, la aceste momente nefericite din viața credinciosului, apar și conflicte, neînțelegeri între rudele sau urmașii defunctului. În aceste situații este recomandată verificarea actului de concesiune, potrivit art. 16 și 17 din  Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, iar dacă cel decedat, familia acestuia, nu are în concesiune un loc de veci, urmașii se vor adresa preotului paroh în acest sens, prin cerere scrisă, în care să se solicite atribuirea acestui loc de veci; în situația în care avem de-a face cu persoane lipsite de posibilități, preotul se va îngriji de atribuirea unui loc de veci, în mod gratuit, pe o perioadă determinată, de 7 ani – art.19.

               Înhumarea se va efectua în locul indicat de actul de concesiune, cu respectarea vecinătăților, a cortelor stabilite (vezi art.9), și a păstrării curățeniei.

               Dacă locul de veci nu este unul nou, iar înhumarea presupune implicit o deshumare în prealabil, articolul 26 din regulamentul citat ne spune că: ,, mormintele nu pot fi deschise mai devreme de 7 ani de la ultima înhumare acolo”.

                 Dacă discutăm despre această situație, când vorbim despre deshumare, articolele 27-28 ne spun că un delegat al parohiei va fi prezent în cimitir cu rol de supraveghetor al Consiliului Parohial, la efectuarea deshumării, iar osemintele deshumate vor fi reînhumate, deodată cunoua înhumare, în același loc, de regulă,la picioarele defunctului.

                Cel de-al doilea aspect de care trebuie să vorbim este legat de efectuarea slujbei înmormântării în sine, deci cu referire la partea liturgică și tipoconală, potrivit rânduielolor din cărțile de slujbă, Molitfelnic sau Panihidă. Se recomandă respectarea tradițiilor locale legate de cultul mortilor, specifice fiecărei zone, și chiar parohii, prin care credincioșii ăși exprimă nu doar atașamentul și dragostea față de cel decedat, ci și învățătura de credință primită din generație în generație, transpusă în acest fel în viața de zi cu zi.

                Există și două articole ce se referă la înhumările creștinilor de alte confesiuni: art.39 și 40. Din studierea cuprinsului lor vedem că, dacă nu există un cimitir comunal, sau dacă aceste confesiuni nu posedă un cimitir propriu, cei de alte confesiuni pot fi inmormântați în cimitirele ortodoxe, în parcele separate, stabilite de către Consiliul Parohial. Cimitirul ortodox nu se va transforma în acestă situație în loc de propagandă antiortodoxă, iar familia defunctului va respecta condițiile formale amintite în prima parte a materialului.

                 În concluzie putem spune că preotul are o misiune importantă în viața credincioșilor, fiind chemat la o activitate susținută în parohie, nu doar ca sacerdot, ci și ca un bun gospodar și administrator al patrimoniului bisericesc, de îngrijirea și respectarea căriua dă răspuns nu doar în fața forurilor superioare, ci și în fața lui Dumnezeu.

 

                                                                           Pr. Marian Bogdan Nițulescu

 

24.09.2019 – Sfaturi pastorale pentru tineri. Despre importanța cuvântului adresat de pe amvon și exemplul personal

marți, septembrie 24th, 2019

Opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos trebuia să continue și după ridicarea Acestuia la Cer; de aceea Mântuitorul înființează acea instituție divino-umană, care se numește Biserica și în care se cuprind toți cei care cred în El, dându-i drept conducători pe Sfinții Apostoli, care la rândul lor aveau să-și lase continuatori, întemeind astfel ierarhia bisericească. Aceasta formează Biserica conducătoare, spre deosebire de poporul dreptcredincios care formează Biserica ascultătoare. Faptul că ierarhia sau clerul ocupă un loc distinct în biserică îl vom vedea după condițiile și calitățile deosebite pe care trebuie să le îndeplinească preoții, spre deosebire de ceilalți membri ai bisericii, pentru a fi păstori de suflete.

               Cuvântul ,,preoție” (gr. Ierosini; lat. Sacerdotium) denumește o funcție existentă în toate religiile, din toate timpurile și atribuită unor persoane rânduite anume pentru îndeplinirea obligațiilor rituale.  Preoția creștină este o instituție de origine divină, căci la începutul și puterea ei slujitoare vine, prin Sfinții Apostoli, de la Mântuitorul Însuși, care este izvorul sfințeniei și al preoției creștine, iar existența ei se poate constata neîntreruptă de la întemeierea Bisericii, pe tot parcursul istoriei creștine, până astăzi, iar canoanele și Sfinții părințiau stabilit amănunțit condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete. Prima și cea mai importantă condiție pentru a fi cu adevărat un păstor de suflete este vocația. Prin vocație se înțelege o chemare, o tragere de inimă spre o lucrare sau o îndeletnicire, în cazul nostru o tragere de inimă spre slujirea preoțească. Lipsa chemării nu poate fi înlocuită prin nimic și ea indică totala nevrednicie a cuiva pentru slujirea Bisericii în calitate de preot.

                 Preoția se exprimă prin cele trei puteri sau misiuni: învățătorească, sfințitoare și conducătoare sau jurisdicțională. Acesta este cadrul întritei activități în care preotul își desfășoară misiunea sa în parohie.

                 Puterea învățătorească a fost dată de Mântuitorul odată cu cea sfințitoare, prin cuvintele: ,,Mergînd învățați toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh” (Matei 28,29)

                  Puterea a fost dată, în chip deosebit, la Cina cea de taină, prin cuvintele: ,,Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 14). Despre puterea sfințitoare, Sfântul Apostol Pavel zice: ,,Așa să ne socotească pe noi ca pe niște slugi ale lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor 4,1)

                 Puterea conducătoare a fost datăprin cuvintele: ,,Cei ce vă asculta pe voi, pe Mine mă ascultă și cei ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.(Luca 19, 16)

                 Prin cele trei misiuni, slujitorii Bisericii îi aduc pe credincioși nu doar la poarta ,,tainelor lui Dumnezeu”,ci îi pune în directă legătură cu harul lui Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh.  Calitatea de conducător spiritual al credincioșilor îl situează pe preot în viața social obștească în fruntea vieții morale, ca trăitor real și exponent real al morlității, ca unul care ar trebui și trebuie să fie vârful piramidei morale. Preotul este ,,omul lui Dumnezeu” și a fost mereu în centrul atenției credincioșilor, cercetat în bucuriile și suferințele sale, așa cum Sfânta Scriptură ne dă mărturie despre profetul și preotul Samuil, despre care se spune: ,,Iată, în cetatea aceasta este omul lui Dumnezeu, om cinstit de toți și tot ce spune else plinește. Să mergem și noi acolo poate ne va arăta calea pe care să apucăm” . (I Regi, 9,6)

                  Preotul are darul de la Dumnezeu și chemarea să arate calea care duce la Dumnezeu, calea vieții morale, fiind o personalitate bine conturată din punct de vedere moral preotul are darul de a fi ascultat, exemplul său personal, ca și întreaga sa personalitate devin roditoare în bine în rândul credincioșilor. ,,Iconom al tainelor lui Dumnezeu și lucrător împreună cu Hristos”(II Cor. 6,1), el va răspunde în fața lui Dumnezeu pentru orice suflet pierdut sau câștigat.

                   Cuvântul a fost totdeauna considerat mijlocul de conducere la Sfântul Potir. Adevăratul păstor de suflete trebuie să fie un propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, căci dacă nu va învăța, nu va avea nici ce sfinți. Preotul este dator să se pregătească necontenit: predicătorul lipsit de hrană izvorâtă din citirea zilnică a Sfintei Scripturi moare duhovnicește. După cum bine este cunoscut, succesul activității învățătorești decurge din cunoașterea aprofundată a Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții, a Învățăturii de Credință, cunoașterea realităților vieții și curățenia vieții preotului. O calitate binevenită pentru un preot care învață pe alții este prestanța fizică și vestimentară, aceasta cerând o educație a mișcărilor corporale. Sfântul Ambrozie pune mare preț pe prestanța fizică. Gesturile preotului trebuie să fie calculate, mersul demn, liniștit, veșmintele curate, îmbrăcamintea demnă de misiunea pe care o are în mijlocul credincioșilor. Trăirea religioasă a preotului nu trebuie neglijată pentru că fară aceasta orice pregătire științifică religioasă nu ar avea valoare pentru misiunea lui preoțească, În acest sens, viața familială a preotului trebuie să fie ireproșabilă. Cu privire la viața casnică, chiar Sfinții Apostoliau hotărât că trebuie ptiviți ca vrednici slujitori numai aceia ai căror purtare în viața casnică este exemplară. În special canoanele își îndreaptă atenția mai ales asupra căsătoriei candidaților la preoție și opresc pe aceia: a) care s-au căsătorit de două ori (Canon 17 Apostolic, Canon 3 Trullan, Canonul 12 Sf ântul Vasile cel Mare); b) care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau o soție despărțită de bărbatul dintâi (Canon 18 Apostolic); c) care trăiesc în concubinaj (Canon 17 Apostolic); d) care s-au căsătorit cu o desfrânată (Canon 18 Apostolic).

               Tot în legătură cu condițiile morale pe care trebuie să le îndeplinească un păstor de suflete, se cere ca el să nu fie vinovat de următoarele păcate: să nu fie desfrânat și adulterin (Canon 61 Apostolic); să nu fi săvârșit omor, chiar și fără intenție (Canon 5 Sfântul Grigore de Nyssa); să nu-și fi însușit bunuri străine (Canon 24 Apostolic); să nu fie învinuit de sperjur, de cămătărie, de negustorie (Canon 44 Apostolic; Canon 17 Sinod I Ecumenic).

              Calitatea de conducător spiritual al credincioșilor îl situează pe preot în viața social-obștească în fruntea vieții morale, ca un trăitor real și un exponent real al moralităii, ca unul care ar trebui să fie vârful piramidei morale. Preotul, având familia lui în societate, trebuie să devină exemplu, model de urmat. Exemplul vieții și al familiei sale, devine cel mai eficient mijloc de formare religios-morală a credincioșilor și mai ales a tinerilor de azi.

              Numai atunci când se va realiza într-adevăr o moralitate adevărată în sânul credincioșilor, când preotul va propovădui nu numai cu cuvântul, ci mai ales cu fapta așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Te fă pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția” (I Tim.4,12)

              Trăind Sfânta Evanghelie, preotul dovedește că el însuși crede și vrea să se mântuiască, că el însuși trăiește într-o societate care-l vrea în vârful piramidei morale, că el însiși vrea să fie model întru toate pentru păstoriții săi.

             Preotul trebuie să aibă mereu în față deviza Sfântului Grigore de Nazianz: ,,Nu pot suferi să se smintească întru mine cineva, din cei care cercetează cu atenție faptele mele…” și atunci de bună seamă se vor odihni asupra lui darurile și binecuvântarea lui Dumnezeu, iar din partea credincioșilor se va bucura de prețuirea și respectul ce i se cuvine.

                                                                           Pr. Marian Bogdan Nițulescu

24.09.2019 – Banii sau calea către Împărăție

marți, septembrie 24th, 2019

Banii! Este uimitor cât de multe reacții diferite poate produce un singur cuvânt. Mulți sunt obsedați de bani, petrecându-și majoritatea timpului gândindu-se cum să obțină mai mulți. Alții se tem privindu-i ca pe o sursă a tot ceea ce este rău în lume. Alții sunt convinși că ,,nu poți trăi cu ei, dar nici fără ei’’.

               Banii provoacă cele mai intense conflicte, atât în familie cât și în lume. Pentru unii banii sunt singura sursă reală de fericire, pentru alții sunt piedică în dobândirea mântuirii. Modul de interpretare a rolului acestora în viața cotidiană depinde foarte mult de credința fiecăruia. Pentru un materialist și un ateu singurul rol al banilor este acela de a aduce plăcere și relaxare.

               Pentru un creștin banii pot fi cheia care deschide împărăția cerurilor. În acest sens Sfântul Clement al Alexandriei afirma : ,, Cel ce privește averile ca pe niște daruri de la Dumnezeu și știe că le posedă de dragul altora este binecuvântat de Dumnezeu’’. Pentru prima dată cuvântul bani apare în Sfânta Scriptură la Geneză la capitolul XVII. Termenul care exprimă înțelesul de monedă de schimb se regăsește de șaizeci și opt de ori în cuprinsul Sfintei Scripturi. Sensul sau folosul avuției a fost ilustrat exemplar în literatura patristică de către Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia sa ,, Care bogat se va mântui’’, în care ilustrează în chip strălucit că bogăția nu poate fi condamnată iar sărăcia nu poate fi trecută în rândul virtuților. Îmbogățirea duhovnicească depinde însă de modul în care sunt utilizați banii în viața noastră efemeră, în această scurtă călătorie între leagăn și mormânt.      

                 În acest sens versetul 9 de la capitolul V din Eclesiastic vine ca o sentință tragică pentru cei care au înlocuit iubirea de Dumnezeu sau dragostea de 3 semeni cu iubirea banilor : ,, Și cine iubește banii nu se va sătura de bani, iar cel ce iubește bogăția nu va avea parte de rodul ei’’. Trebuie menționat că o astfel de sentință nu are ca țintă pe cel ce înmulțește averea sa sporind milostenia și grija pentru aproapele ci pe acela care a făcut din zgârcenie virtute și din iubire de bani idolatrie. Pentru unii ca aceștia, încătușați în propriul egocentrism, avertismentul este și mai radical : ,,Precum a ieșit din pântecele maicii sale, gol se va duce, așa cum a venit, și pentru munca lui el nu va primi nimic, ca să poată lua în mâna lui’’. Cu toate acestea utilitarismul și consumismul par să devină religiile lumii contemporane. Goana după un televizor mai mare, o mașină mai luxoasă sau o casă de vis gonește din unii creștini orice elan duhovnicesc. Își amintesc de Biserică poate numai atunci când se răstesc la preotul care le solicită ajutorul pentru vreo acțiune caritabilă sau întreținerea bisericii. Degajați de orice problemă își încordează toate forțele pentru a înmulți banii și averea. Pentru bani unii oamenii suferă și nedormire, și călătorii îndelungate, și primejdii necurmate, și ură, și zavistii, și în fine toate relele, iar când e vorba de Dumnezeu, nu suferă vreo vorbă sau mustrare îndreptățită. Efectele idolatriei materialiste a determinat Biserica să treacă iubirea de bani în rândul păcatelor capitale. Iubirea de bani îi face pe oameni să prețuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos și înfățișează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia și îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu” (Nichita Stithatul).

                   Când prioritatea principală a omului devine acumularea de bunuri fără a experia comuniunea și milostenia iubirea de arginți „umple pădurea de tâlhari, casa de hoți, piețele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali și infernul de osândiți”.

                   Scrierile patristice indică și terapia prin care cel ispitit să dea bogățiile Împărăției pe averile efemere ale acestei lumi, poate să revină pe cărarea milosteniei și a adevăratei comori. Îndemnul este acela ca dobândirea banilor să nu devină un scop unic al acestei vieţi, măsura bogăţiei să se dezvăluie în intensitatea cu care faci milostenie, să fii mulţumitor cu ce ai, să fii conştient că 4 nimic nu ne aparţine ci totul este dăruit. ,,Să nu-ţi lipeşti inima de nimic, să nu te întristezi de lipsa nici unui lucru”. (Sfântul Siluan Athonitul)

 

                                                                 Pr. Marian Bogdan Nițulescu

24.09.2019 – Din viaţa şi învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare (6)

marți, septembrie 24th, 2019

Efectele Întrupării în univers

Fiind demonstrat deja faptul că Dumnezeu  Cuvântul “S-a arătat pretutindeni nelăsând nimic gol de dumnezeirea şi de cunoştinţă Sa” în mod necesar sfântul  Atanasie extrage corolarul ca Domnul a atins toate părţile zidirii şi le-a eliberat din înşelăciune ,arătându-le aşa cum sunt: prin fapte se vede puterea Lui lucrând în oameni,demonii şi dracii sunt izgoniţi de El,apele şi vântul se supun cuvântului Lui,iar eroii coborâţi în iad îl văd pe Hristos coborât acolo, biruind moartea  .

În acest mod Hristos se arata că Dumnezeu Stăpân al tuturor,mai presus de toate şi neidentificat cu ele şi drept urmare omul ,nemaifiind amăgit, părăseşte idolii şi  I se închina numai Lui şi prin El cunoaşte pe Tatăl. De aici decurge pe lângă aspectul cosmic al mântuirii şi accentuarea cu putere a faptului că natura nu e una cu Dumnezeu ci e supusă lui Dumnezeu arătat în Hristos  şi deci idolii nu au nici o justificare. 

Arătarea în trup a Cuvântului, Înţelepciune cea adevărată a lui Dumnezeu,marchează momentul “de când a înnebunit înţelepciunea elinilor”. Mai mult, ”grăirea măreaţă a filosofilor”  n-a putut convinge pe nimeni despre nemurire şi despre vieţuirea în virtute, pe când Hristos prin cuvinte simple şi prin “oameni neînvăţaţi în ale vorbirii”  a convins în toată lumea grupuri de oameni să dispreţuiască moartea să părăsească cele trecătoare şi cugete la cele veşnice,căutând numai nemurirea.

Aprofundând apologia ca  mărturisire prin însăşi viaţa creştinilor  ,Sfântul  Atanasie atrage atenţia celor neincredintati de adevărul spuselor sale ca toate afirmaţiile lui “au mărturia adevărului din experienţa însăşi”: credinţa în nemurire se adevereşte prin ceaţa cea mare a mucenicilor iar dovada vieţuirii în virtute este numărul mare al fecioarelor lui Hristos şi tinerii ce păzesc curăţia fecioriei.

Sau  mai apoi sfântul Atanasie întreabă în aceeaşi notă: „Cine a smuls aşa de desăvârşit patimile sufleteşti din oameni, încât desfrânaţii s-au făcut feciorelnici, ucigaşii n-au mai ţinut suliţele în mână, iar cei stăpâniţi de frică s-au îmbărbătat? Şi peste tot, cine a înduplecat pe barbari şi pe cei ce locuiau în ţări păgâne să lepede furia şi să cugete cele paşnice, dacă nu credinţa în Hristos şi semnul crucii?„.

Întrebând elinii în mod retoric “Cine e deci acest Hristos,Care prin numirea şi venirea Lui le-a umbrit şi Le-a desfiinţat pe toate?” sfântul  Atanasie le demostreaza ,tot în mod raţional ca  Acesta nu e om (pentru că  un om nu poate desfiinţa zeii prin puterea lui),nu e vrăjitor (pentru că un magician nu poate desfiinţa vrăjitoria) ,nu poate fi demon pentru că înşişi demonii fug de El şi cu numele Lui e scoasă toată nebunia şi răutatea dracilor ci “este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu sau Cuvântul şi Înţelepciunea şi Puterea Tatălui”.

Mai departe sfântul Atanasie desfiinţează tot prin argumente raţionale, străbătute de lumina Revelaţiei, cultul zeilor:Asclepios care a  practicat medicina şi a descoperit plante pentru a alina suferinţele trupului ,tămăduind rana dar nu a refăcut făptură creată şi căzută;Hercule care a învins ,prin viclenie,în luptă,  oameni şi fiare dar nu a alungat de la oameni demoni şi chiar moartea însăşi şi Dionis ca cel ce a adus înţelepciune oamenilor dar Cel care învaţa cu adevărat este Cuvântul însăşi. 

Cuvântul lui Dumnezeu, spre deosebire de înţelepţii popoarelor antice, „învăţând prin cuvintele cele mai simple, a umbrit pe sofişti şi a golit de putere învăţăturile lor, atrăgând pe toţi la Sine şi umplând bisericile Sale”.

 

        Pr. Popescu Emanoil