Arhiva pentru ziua septembrie 25th, 2019

25.09.2019 – Pastorația persoanelor singure, victime ale fenomenului migrației

miercuri, septembrie 25th, 2019

Slujirea pastorală presupune o stare de permanentă veghe, în care nădejdea preotului trebuie să fie îndreptată către Dumnezeu și puterea Sa harică, iar datoria de a veghea față de turma cea cuvântătoare să fie așezată mereu pe primul plan. Noile realități sociale pe care le trăim, noul context cultural, economic și ideologic al lumii contemporane, aduc preotului provocări din cele mai complexe, mult diferite față de cele de acum o jumătate de secol, iar măsurile pe care trebuie să le ia, precum și metodele pe care să le aplice, trebuie mai întâi căutate, iar apoi aplicate cu mare atenție. Aceasta pentru ca nici un credincios să nu se piardă și să nu părăsească turma lui Hristos, sau, mai grav, să ajungă indiferent față de cele sfinte și față de propria sa mântuire.

Una dintre provocările cele mai serioase pe care le întâlnim în viața parohiilor, fără excepție cred, o constituie fenomenul migrației spre țările dezvoltate economic, în special cele din vestul Europei. O statistică din anul 2017 evidenția că până acum,  4 milioane de români au părăsit țara, iar rapoarte de specialitate arată că populația României va fi în anul 2050 de doar 14,5 milioane de locuitori. Această situație implică efecte, desigur:  Între efectele negative ale migraţiei se regăseşte numărul mare de familii afectate de divorţ sau în care copiii nu s-au putut bucura de prezenţa constantă a unuia sau a ambilor părinţi. Iar instabilitatea din familii înseamnă o societate mai vulnerabilă. Sigur, se poate vorbi şi despre unele efecte pozitive. Spre exemplu, conform unui studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), din 2006 până în 2015, românii din afara graniţelor au trimis în ţară aproximativ 52 de miliarde de euro. Dincolo însă de beneficiile pe care le-am putea identifica, migraţia este mai degrabă o tragedie pentru neamul nostru. Cu puţine excepţii, majoritatea celor care au plecat „afară” au fost nevoiţi să facă acest pas din motive economice sau, pur şi simplu, din dorinţa de a avea un trai decent, într-o ţară mai civilizată. Biserica, prin slujitorii săi, este, mai bine spus, trebuie stringent să fie interesată de poporul pe care îl păstorește, chiar și atunci când apar fenomene de acest fel, precum și urmări pe termen lung ale acestora: ,,secerișul este mult, secerătorii puțini…ˮ.

Se vorbește mult, poate prea mult despre pastorația celor ce pleacă din țară spre o viață mai bună în alte țări, dar mai puțin despre familiile, sau persoanele care rămân în țară, în special copii. Iar cei care rămân, sunt enoriașii propriu-ziși către care trebuie să se îndrepte în primul rând atenția și grija preotului, căci sunt ,,vulnerabiliˮ și poate singuri, iar aceștia trebuie să simtă că măcar Biserica nu i-a lăsat la o parte, și că sunt parte componentă din acest organism viu, Biserica, trupul lui Hristos.

Fiecare preot se implică în viața parohiei, face parte din arhitectura ei, dar cât de mult reușește să și schimbe ceva, este un lucru ce nu  poate fi cântărit concret. Biserica, prin administrația ei, nu poate cădea în ispita de a folosi instrumente de feed-back, aceleași ca în alte domenii, în special economice. Evaluarea o face Domnul Hristos în împărăția Sa cea  veșnică, trimițând desigur semne ale acestei implicări în lume, prin oameni. Oamenii vor ști mereu să aprecieze, să răsplătească pe preotul care cercetează un om rămas singur, niște copii cu părinți plecați la muncă peste hotare, sau pe cei divorțați din cauza depărtării de casă și a răcirii dragostei dintre ei, dar și să dea mărturie în acest sens.

Scăderea permanentă a turmei celor păstoriţi din cauza pustiirii satelor și a orașelor mici, în special, predominarea materialului faţă de spiritual la omul de azi, dispariţia valorilor familiale sunt motive întemeiate pentru ca preoţii să se implice mai mult în îndrumarea credincioşilor săi. Or, dacă un preot trebuie să-i încurajeze şi să-i determine pe credincioşi de a se mulţumi cu ceea ce au, să rămână uniţi până în ultima clipă, să-şi crească împreună odraslele, să se îngrijească, în primul rând de suflete, decât de cele materiale, în realitate ei înşişi de multe ori lasă parohia şi pleacă la muncă peste hotare, sau, şi mai grav, sunt acei intermediari care organizează plecările peste hotare. Multe într-o parohie pornesc de la viaţa şi atitudinea preotului. Tocmai el este acela care trebuie să dezvolte dragostea faţă de neam şi credinţă. 

Pentru a reveni concret la esența acestei discuții, consider că una din metodele cele mai eficiente de a monitoriza și de a ne implica în viața celor aflați în situația de a avea rude, mamă, tată etc. plecați în străinătate, o constituie vizita pastorală. Ne este la îndemână și poate aduce roade de neimaginat. Preotul este bine primit mereu de credincioși, aș putea spune că este așteptat, iar atunci când prezența în curtea și casa enoriașilor sa se și concretizează, atunci omul cercetat se simte iubit, ocrotit, chiar important, simte că nu este singur și că îi pasă cuiva și de el. Problema ce se pune în continuare este cea a unui program constant de vizită pastorală, căci dacă vei merge o dată într-un an în casa unui astfel de credincios și atât, nu va fi ceva suficient. Niciodată preotul nu trebuie să-și permită o relaxare din acest punct de vedere: ,,fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția. Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine…ˮ ( I Timotei, 4, 12, 14). 

Nu trebuie să fim ispitiți de autosuficiență, în raport cu enoriașii noștri, mai ales în aceste situații în care preotul este chemat să reprezinte o prezență activă în viața celor care se confruntă cu problema migrației, direct sau indirect. În funcție de cum vom înțelege să ne asumăm harul preoției, ne vom implica sau nu în aceste cazuri pastorale. Dar știu, că noi, dacă vom face primul pas, Hristos va face doi alături de noi, că vom primi har peste har, că talantul va fi înmulțit, spre slava lui Dumnezeu și spre bucuria și mântuirea oamenilor.

                                                    Pr. Marian Bogdan Nițulescu

25.09.2019 – Faptele bune şi locul lor în viaţa creştinului

miercuri, septembrie 25th, 2019

Biserica noastră susţine că alături de credinţă sunt necesare pentru mântuire şi faptele bune. În numeroase locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte despre necesitatea acestora pentru mântuirea noastră. Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer”. (Matei 7,21).

Tot El arată că la obşteasca judecată, când Fiul Omului va veni cu slavă să judece lumea, judecata se va face după criteriul împlinirii sau neîmplinirii de către creştini a faptelor milei trupeşti (Matei 25,34-45). La fel şi Sfântul Apostol Pavel arată în numeroase locuri, că la dreapta judecata lui Hristos, fiecare îşi va primi răsplata după faptele sale: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5,10)

Şi Sfânta Tradiţie subliniază necesitatea faptelor bune pentru mântuire, astfel Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Cinstirea de Dumnezeu constă în două părţi: din cunoaşterea exactă a dogmelor pietăţii şi din faptele bune. Dogmele fără de faptele bune nu sunt plăcute lui Dumenzeu. El nu primeşte însă nici faptele, dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietăţii” (Pr. Dr. Isidor Todoran şi Pr. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, ed. a III-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, p. 250).

Credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu o putem arăta prin faptele noastre bune. Sfântul Apostol Pavel spune că a noastră credinţă este moartă fără fapte. (Iacov 2,17), tot el arată valoarea faptelor bune săvârşite ca urmare a legăturii omului cu Hristos prin credinţă şi iubire, fapte care izvorăsc din puterea lui Hristos.

Diodoh al Foticiei spune: „Credinţa fără fapte şi fapta fără credinţă vor fi la fel de lepădat” (Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creştină, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 99).

Credinţa şi faptele bune se completează una pe cealaltă între ele există o legătură organică. Credinţa în esenţa ei este vie şi lucrătoare prin iubire, este fapta bună îmbrăţişând în sine şi faptele externe în mod necesar. Faptele bune aduc mântuirea dacă izvorăsc din credinţa în Hristos.

Pentru a ne câştiga cel mai de preţ dar dat lui Dumnezeu „mântuirea” avem nevoie de cunoaşterea personală a Sfintei Treimi. Această cunoaştere a lui Dumnezeu se poate realiza atunci când voinţa noastră este înclinată spre bine, când cugetarea noastră coboară în bunătatea inimii căci Hristos „Se uită la inima omului” când rugăciunea este curată şi se înalţă cu credinţă, nădejde, şi mai ales cu dragoste.

Cântând lui Dumnezeu în fiecare Sfântă Liturghie, aducând darul nostru la altar, rugându-ne neîncetat împărtăşindu-ne cu preacuratele taine, toate acestea sunt în nădejdea mântuirii sufletului nostru, în nădejdea comuniunii noastre cu Dumnezeu, cu Sfinţii şi cu Îngerii.

 

                                                 Pr. Marian Bogdan Nițulescu

25.09.2019 – Canonul sau epitimia

miercuri, septembrie 25th, 2019

Duhovnicul, martor al spovedaniei credinciosului, recomandă aces­tuia la sfârşitul actului, lepădarea totală a păcatelor, menită să-i faciliteze îndreptarea Face aceasta ca o încoronare a misiunii sale, de a edifica pe penitent asupra păcatului şi virtuţii, de a-l ajuta să-şi restabilească armonia vieţii sufleteşti.

   Epitimia sau canonul are darul să remedieze rănile produse de păcat (Pr. Asist. Dumitru Popescu, Pocăinţa ca refacere a legăturii credinciosului cu Dumnezeu şi semenii, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, 1971, nr. 9-10,, p. 1026), topeşte fondul păcătos al penitentului reînnoindu-l pe acesta din punct de vedere spiritual. Deşi inseparabilă de actul spovedaniei, epitimia este relativ necesară, nu ţine de fiinţa Tainei şi nu are caracter vindicativ-juridic, ci prezintă importanţă doar pentru efica­citatea acesteia, desăvârşind căinţa. La dimensiunile reţetei duhovniceşti, epitimia este lăsată la latitudinea duhovnicului care să-i precizeze conţinutul, în acordarea şi, duhovnicul va ţine seama de gravitatea păcatelor mărturisite şi de înclinaţia spre întoarcere a penitentului. Epitimia este preventivă, vizând viitoarele căderi din starea har. În cadrul ei, fiecărei fapte condamnabile mărturisite îi este fixată, ca antidot, fapta bună şi virtutea corespunzătoare (Prot. Dr. Simion Radu, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăinţe, în „Mitropolia Ardealului”,1963,nr.4-6,p. 396). Epitimia deşteaptă conştiinţa păcătosului, pregăteşte terenul spiritual, moral pentru virtute şi sfinţire. Celui dezlegat îi sunt revitalizate puterile duhovniceşti, pentru promovarea binelui, cel nedezlegat are în ea îndemn de prevenire pentru păcatele viitoare, pentru aceasta este considerată ca un mijloc de educaţie pentru penitent şi un auxiliar preţios în taina pocăinţei, subli­niind necesitatea renaşterii duhovniceşti faptice.

    În accepţiunea ei subiectivă, epitimia este sfatul părintesc şi corectiv al duhovnicului dat în funcţie de subiectul mărturisirii, de gravitatea păcatelor expuse, împre­jurările săvârşirii lor, dispoziţiile de îndreptare. Epitimia va fi însă proporţională şi corespunzătoare păcatului, pentru ca penitentul să nu-i ignore importanţa, continuând să păcătuiască sau să nu poată face faţă solicitărilor recomandate. Cu ea duhovnicul caută raportul organic între boală şi mijlocul terapeutic. Canonul de pocăinţă (Pr, Prof. I. Bunea, Păcatul şi păcătoşii, în „Mitropolia Ardealului”,1959, nr. 5-6.,p.745) nu  urmăreşte decât reprimarea instinctelor inferioare care au adus dezarmonia în viaţa sufletească a penitentului (P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti,  1939,p.229, p. 230). Aplicarea lui se face corecţional, salutar şi nu ispăşitor. Epitimia îşi găseşte maximum de efect când penitentul vădeşte semnele unei pocăinţe consumate. Cu ea penitentul este plasat în condiţiile în care să nu mai fie solicitat la păcat. Epitimia rămâne mijlocul eficace şi sigur de îndreptare practică. Cu ea probăm această îndreptare şi avem certitudinea vindecării (Hr. Andruţos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 409).

 

Pr. Marian Bogdan Nițulescu

25.09.2019 – Despre datoria preotului de a fi duhovnic

miercuri, septembrie 25th, 2019

Prezenţa duhovnicului la pocăinţă este legitimată de faptul că este administratorul tainei, însărcinatul Mântuitorului să asculte, să înţeleagă şi să elibereze pe credincios de povara sufletului. La spovedanie, preotul duhovnic dezleagă real pe păcătos şi-i recomandă fapte potrivite care să ilus­treze pocăinţa prin epitimie, contribuind la îmbunătăţirea lui morală.

    Duhovnicul este slujitorul încredinţat să transmită iertarea divină şi să dea di­rective care să, corespundă trebuinţelor duhovniceşti ale credinciosului. În persoana duhovnicului Dumnezeu dăruieşte fiecărui credincios pe cineva capabil să-l cunoască în aspiraţiile si tendinţele de autodepăşire, de purificare spirituală, sa-l înţeleagă şi să-l ajute, apreciind posibilităţile reale de care dispune, pentru a se realiza pe teren spiritual (Pr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea, mijloc de  creştere  duhovnicească,   în  „Mitropo­lia Olteniei”, 1956, nr. 4-5, p. 171).

    Duhovnicul trebuie să dovedească o permanentă disponibilitate pentru trezirea şi stimularea duhului de comuniune a credinciosului. Deopotrivă, duhovnicul şi peni­tentul fac la spovedanie eforturi de comuniune şi intimitate, de penetraţie reciprocă spirituală, în deschiderea lor unul faţă de altui, se adaugă întâlnirea cu Dumnezeu. Ca urmare, duhovnicul va asculta mărturisirile penitentului cu bucuria că acesta îşi deschide sufletul pentru a primi pe Hristos. El va participa la greşelile semenului-penitent, considerându-le ca ale sale, identificându-se lui. În contextul comuniunii, pe­nitentul îşi deschide sufletul, înlătură teama şi se mărturiseşte sensibilităţi delicate al duhovnicului. Deschiderea sufletească a penitentului e necesară preotului pentru restabilirea, menţinerea şi dezvoltarea vieţii harice, în care îl va stimula (Ibidem, p. 172). Duhovnicul evidenţiază prezenţa discretă a lui Dumnezeu în convorbirea lor, în ipostaza de judecător care mustră blând şi iartă. În calitatea de taumaturg sufletesc, se va îngriji  să creeze condiţii psihologice optime, unei mărturisiri exhaustive după care-şi va ghida  aportul de călăuză spirituală, în directă dependenţă cu individualitatea psihologică a penitentului. Înaintea acestei acţiuni va sesiza necesitatea eventualei pregătiri re­ligioase a penitentului astfel făcută, încât acesta să-şi dorească clipa mărturisirii. Va depista dacă penitentul încearcă vreun regret sau dacă bagatelizează ceremonialul, va diferenţia stările normale de religiozitate de cele patologice, falsul de sinceritate, penitentul las de cel scrupulos, pe cel cu totul decăzut şi pe cel îmbunătăţit (Pr. Prof. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 3-4, p. 141). Va determina păcatul în toate elementele lui, va sesiza ce resort al vieţii sufleteşti a fost atacat prin el, în funcţie de care va da indicaţii, precise pentru îndreptare.

    Măiestria şi capacitatea duhovnicului va consta în găsirea fericită a remediului particular reclamat de fiecare penitent şi păcat în parte .

    În centrul preocupării duhovnicului trebuie să stea îndreptarea păcătosului care a greşit, ridicarea şi iertarea de pe urma mărturisirii sincere şi a făgăduinţei de a nu mai greşi şi nu neapărat acordarea imediată si fără chibzuinţă a dezlegării sacramen­tale în vederea împărtăşirii. Peste toate acestea duhovnicul, în scaunul spovedaniei, deşi învestit cu autoritate divină şi puterea dezlegării, trebuie să fie din plin uman şi receptiv la suferinţele morale ale credinciosului care caută vindecare si uşurare. Auto­ritatea şi marea lui putere spirituală trebuie organic conjugate cu iubire frăţească. Starea sa de sfinţenie este indispensabilă totuşi dezvoltării şi succesului practicării spovedaniei. În postura sa de duhovnic, preotul se află într-o demnitate care este numai a lui Dumnezeu.

         

Pr. Marian Bogdan Nițulescu