Arhiva pentru ziua septembrie 26th, 2019

26.09.2019 – Rânduiala călugărească în Biserică – taină şi vocaţie. Despre cele trei voturi monahale

joi, septembrie 26th, 2019

Începutul vieţii călugăreşti este lupta cu patimile, care are nevoie atât de minte, cât şi de înţelepciune. Când atenţia lăuntrică a monahului se află într-o neîncetată încordare-limită, atunci omul se dezvoltă fireşte şi se face cât se poate de simţitor faţă de fiecare mişcare a gândului înlăuntrul său. Viaţa călugărului se scurge în această sferă a minţii unde, aşa cum spune Sfântul Siluan, mintea monahului este în luptă cu mintea vrăjmaşului. Sunt multe mişcări ale minţii care pot părea fireşti, dar care în realitate urâţesc omul, şi cu ele se luptă monahul, cu „patimile”. De aceea, a trăi o zi, sau o seară, sau o noapte, sau o dimineaţă fără de păcat este o mare izbândă, iar asemenea izbânzi se câştigă prin multă trudă şi durere.

Cele trei făgăduinţe ale călugăriei sunt ascultarea, fecioria şi neagonisirea. Ascultarea este o taină duhovnicească a Bisericii, de aceea legăturile între stareţ ⁄ duhovnic şi ascultător poartă o însuşire sfinţitoare. Ucenicul dând cu încredere, cu bunăvoire, cu dragoste, cu bucurie voia sa şi toată judecata despre sine părintelui duhovnicesc, se eliberează de grija lumească şi ajunge la cunoaşterea a ceva ce este dincolo de orice preţuire: curăţia minţii în Dumnezeu. Fără ascultare nu se poate ajunge la ea. Sfântul Ioan Scărarul spune că: „Maică a curăţiei este liniştirea însoţită de ascultare. Nepătimirea trupului câştigată din liniştire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu rămâne neclintită. Dar cea care se naşte din ascultare este pretutindeni cercată şi neclătinată” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol IX, Bucureşti, 2011, XV, 32-33, p. 209).

Despre votul ascultării

Ascultarea călugărească trebuie să fie nesilită, altfel îşi pierde însemnătatea duhovnicească.  Părintele Sofronie spune că recurgerea la o constrângere omenească asupra obştii, la disciplină, este un semn vădit al decăderii călugăriei şi poate chiar al pierderii depline a înţelegerii ţelului şi esenţei ei. Ea este roditoare duhovniceşte numai atunci când lepădarea de bunăvoie a voinţei şi judecăţii proprii în faţa duhovnicului se face căutând a afla voia lui Dumnezeu, care este însăşi esenţa ascultării (Arhim. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Alba Iulia, 2015, pp. 137-138).

Fecioria, a doua făgăduinţă a vieţii monahale, este definită de sfinţii părinţi ca o stare mai presus de fire. În forma ei desăvârşită, fecioria este înţeleasă ca o petrecere neîntreruptă în dumnezeiasca dragoste, ca împlinirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul, din toată vârtutea. În lumina acestui criteriu, toată îndepărtarea minţii şi a inimii de la dragostea lui Dumnezeu este văzută ca o „preacurvie” duhovnicească, adică o necinstire a dragostei. Nestricăciunea cea după trup nu este încă feciorie mai este nevoie şi de curăţia minţii şi a inimii.

Sărăcia de bunăvoie

Făgăduinţa monahală a neagonisirii presupune lupta cu patima „iubirii de agonisire” sau a „iubirii de argint” şi a „iubirii celor materialnice”. Monahul prin aceasta făgăduieşte nu atât a trăi în sărăcie, cât a-şi slobozi duhul de dorinţa de „a avea”, iar semnul acestei sloboziri este naşterea unei dorinţe puternice de „a nu avea”, dusă până la măsura în care nevoitorul încetează a-şi mai cruţa propriul trup. Adevărata neagonisire presupune nu numai neagonisirea celor materialnice, ci chiar şi a celor „intelectuale”. Oamenii văd în cunoştinţele lor ştiinţifice bogăţia lor spirituală, fără să-şi dea seama că există o altă cunoaştere mai înaltă, aducătoare de adâncă odihnă.

Iubirea de agonisire îndepărtează dragostea de Dumnezeu şi de om. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte rădăcina tuturor relelor, căci pricinuieşte, ură , furtişaguri, pizmuiri, despărţiri, duşmănii, nemilostivire, certuri, ucideri (Arhim. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, pp. 148-149).

 

Smerenia desăvârşită

Călugăria îi arată omului calea Domnului, îl învaţă cum să se „pogoare”, să se smerească. Fără această „pogorâre” omul nu poate ajunge la nepătimire, nu poate împlini porunca lui Dumnezeu care zice: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”(Mt. 5:48). Această cale a fost arătată de Mântuitorul Hristos şi monahul este chemat să-I urmeze Lui. Nu este deosebire între monahi şi mireni, ci diferenţa constă în modul în care omul înţelege desăvârşirea. Sfântul apostol Pavel spune în acest sens că nici celibatul, nici căsătoria în sine nu ajută, ci împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7-9, 17-19) (Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre! (2 Corinteni 6:13): lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex, Alba-Iulia, 2009, p. 248).

 Călugăria este rugăciune. Sfântul Siluan arată că tot omul, dar mai cu seamă monahul, îşi împlineşte chemarea când devine mijlocitor pentru întreaga lume, în aceasta stă slujirea lui. Mântuitorul Hristos îi dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi din această iubire inima lui se întristează mereu pentru oameni, pentru că nu toţi se mântuiesc. Iisus Hristos Însuşi S-a întristat pentru oameni încât S-a dat pe sine morţii pe cruce. În grădina Gheţimani Hristos S-a rugat cu sudoare de sânge pentru mântuirea întreagii lumi, pe Golgota a fost răstignit cu întreaga lume în inima sa, şi apoi S-a pogorât la cele mai de jos ale pământului şi a fost îngropat, purtând în inimă tot întreaga lume.

Aceasta este chemarea omului şi monahii o trăiesc mai concret în lucrarea pocăinţei. Căinţa este începutul smereniei care atrage harul, iar prin har monahul stă cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi se roagă pentru întreaga lume. Acesta este folosul călugăriei: cultivă şi păstrează pe pământ Calea Domnului, calea marii ştiinţe. Această ştiinţă unifică prin pocăinţă întreaga fiinţă a omului şi îl face capabil să primească lărgirea Duhului şi să îmbrăţişeze întreaga lume în inima sa. Şi făcând aceasta, omul îşi justifică scopul zidirii sale (ibidem, p. 260).

 

Pr. Eugen Băcioiu,

Paraclisul „Maica Precista” – Dudu, Craiova

26.09.2019 – Călugăria – taină şi vocaţie (1)

joi, septembrie 26th, 2019

Vocaţia este un cuvânt împrumutat din limba latină voce, vocatio, care înseamnă chemare. Vocaţia omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, spre a-şi împlini destinul  aici pe pământ, în măsura pământească, iar apoi în veşnicie, în împărăţia cerească (1). Călugăria este un alt chip de vieţuire (nu este o credinţă diferită de a celorlalţi creştini) ce izvorăşte din aceleaşi porunci ale lui Hristos a căror pază presupune nevoinţă. În acest sens ne vom referi la cele trei forme ale chemării, la cele trei lepădări şi la cele trei trepte ale călugăriei. Sfinţii Părinţi vorbesc de trei chipuri ale chemării: întâia chemare este nemijlocită – de la Dumnezeu când o anume insuflare umple inima omului atrăgându-l puternic spre dragostea lui Dumnezeu, spre poruncile lui Hristos; cea de-a doua, venind prin oameni, când cel chemat se înflăcărează cu dorirea dumnezeiască mijlocită prin cuvânt omenesc sau prin înrăurirea oamenilor sfinţi şi cea de-a treia chemare, din nevoie – când omul se întoarce către Dumnezeu datorită nevoilor ce îl cuprind, a primejduirii vieţii sau a pierderii celor dragi. Sfinţii Părinţi nu au micşorat importanţa vreunui fel de chemare, pentru că în istoria Bisericii au fost cazuri unde cei chemaţi în al treilea chip, adică din nevoie, au atins la sfârşitul călătoriei lor o desăvârşire mai mare chiar decât cei chemaţi în primul chip (2).

În legătură cu cele trei chipuri ale chemării se află şi cele trei lepădări. Sfântul Ioan Scărarul spune că „nimeni nu va intra în cămara cerească de nuntă purtând cunună, dacă nu a săvârşit prima, a doua şi a treia lepădare, adică de toate lucrurile, de toţi oamenii, până şi de părinţi; tăierea voii proprii; şi lepădarea a treia, de slava deşartă, care urmează ascultării (3).

Lepădarea de dragostea rudelor şi a lumii în general duce sufletul la o ruptură profundă, la un conflict, care se extinde până la ultima limită, unde se dezvăluie adâncurile inimii. Este nevoie ca mintea ascetului să petreacă totdeauna în iad şi în Dumnezeu pentru că fără această condiţie nu poate fi atinsă desăvârşirea vieţii omeneşti şi acel echilibru al unei minţi sănătoase care elimină alternarea dureroasă a „suişurilor” şi a „căderilor” spirituale. Când omul se pogoară în iadul luptei lăuntrice, purtând pe Dumnezeu în el, prin această bărbăţie, el evită aceste alternări şi fluctuaţii patologice, căci totul este luat asupră-şi (4).

Sfântul Ioan Scărarul exprimă aceasta astfel: „E de trebuinţă ca marea (viaţa sufletului nostru) să se turbure şi să se înfurie în chip sălbatic, ca prin aceasta să arunce iarăşi pe pământ conţinutul ei şi tot gunoiul, şi iarba pe care le-au adus în ea râurile patimilor. Să fim atenţi şi vom observa că, după furtună, pe mare se face o linişte adâncă” (5).

Note:

 

  1. Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp.116-117.
  2. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2015, pp.121-122.
  3. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol IX, trad. introd. Şi note de pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, II, 14, p. 68.
  4. Arhim Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 79-80.
  5. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol IX, trad. introd. Şi note de pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, IV, 53, p. 106.

 

Pr. Eugen Băcioiu,

Paraclisul „Maica Precista” – Dudu din Craiova

26.09.2019 – Viaţa credinciosului de la păcat la pocăinţă (2)

joi, septembrie 26th, 2019

 

Faptele rele apar ca negare şi lepădare a lui Dumnezeu şi nesocotire a voii Lui, lezare a legii, datoriei, în general a ordinii morale. Împătimirea, îmbolnăvirea sufle­tului prin păcat, a făcut dificilă menţinerea vie a comuniunii cu Hristos, cu valorile cardinale ale binelui şi adevărului, păcatul însă, deşi împiedică realizarea plenară, a vieţii în Hristos, nu rupe radical şi definitiv, ci numai slăbeşte legătura şi comuniunea credinciosului cu Mântuitorul şi Biserica Lui (Diac. Prof. Nicolae Balca, Etapele psihologice ale mărturisirii, în „Studii Teologice”,1955, nr. 1-2. p. 26). Dumnezeu atotbun a lăsat păcătosului, indiferent de gravitatea păcatului, o cale prin care să revină în comuniune cu El, să redevină mădular al Bisericii, i-a dat putinţa să redobândească duhul pierdut, prin căinţă si spovedanie, în acelaşi timp act psihologic şi soteriologic, pocăinţa aduce redresarea şi regenerarea sufletească a creştinului (Diac. Prof. O. Bucevschi, Vină si căinţă, în „Glasul Bisericii”,1956,nr.9-10, p. 546). Sfinţii Părinţi socotesc îndeobşte vremea vieţii pământeşti ca una de pocăinţă. „Acesta este timpul căinţei, acela (timpul de după moarte) al judecăţii… acesta al ostenelii, acela al răsplătirii” (Sf. Ioan Gură de Aur. op. cit., trad. cit., p. 93). Nu există păcat care să nu poată fi curăţit prin pocăinţă. Dacă nu putem evita păcatul, avem totuşi prin pocăinţa, cu toate accepţiunile ei, putinţa de a şterge urmele lui, în care caz viaţa noastră eliberată de păcat si suferinţă urmează calea adevărului. Neîndoiel­nic, lupta cu păcatul a celui dispus spre îndreptare este grea, fiind vorba predominant de a o a doua naştere, de o naştere în duh, însă prezenţa şi acţiunea harului divin sunt aici salutare.

    Lacrimile pocăinţei şi sinceritatea mărturisirii renasc fiinţa credinciosului la o viaţă nouă, stimulează optimismul natural, marchează „întoarcerea la ceea ce este propriu naturii de la ceea ce este împotriva naturii” (Ierom. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 241). Ea restaurează chipul lui Dum­nezeu în noi şi restabileşte legătura familiară cu Tatăl Ceresc, dă iertare reala şi sens existenţei noastre. (Prot. Dr. Simion Radu, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăinţe, în „Mitropolia Ardealului”,1963,nr.4-6, p. 393).

    Fenomen sufletesc complex, pocăinţa prezintă un aspect paradoxal, căci într-un sens este îndreptată spre trecutul păcătos, iar în altul, priveşte senin şi viguros spre viitor, credinciosul depunând prin ea străduinţă pentru înnoire şi eliberare de moartea spirituală, în orientarea spre trecut ea constă într-un proces al conştiinţei morale care judecă trecutul păcătos. Sub acţiunea conştiinţei, credinciosul îşi dă seama de gravitatea păcatelor săvârşite. Odată cu conştiinţa păcătoşeniei se naşte aversiunea puternică a voinţei faţă de păcat, regretul de a-l fi săvârşit şi dorinţa de a-l nimici. Elementul subiectiv care face pocăinţa deplină este ţâşnirea ei din conştiinţa curată a iubirii de Dumnezeu. Există căinţă deplină unde este şi iubire deplină faţă de Dumnezeu.

De pocăinţă este legată şi orientarea spre viitor, ea arătându-se deplină numai dacă se transforma în îndreptare morală efectiv – evitarea prilejului de a mai pă­cătui, săvârşirea faptelor vrednice de pocăinţă (Pr. Dr. Corneliu   Sârbu, Necesitatea   Pocăinţei   în   Sfânta   Taină   a   Mărturisirii,   în   „Re­vista  Teologică”, 1946, nr.   1-2,   p.   56-57).

Pocăinţa este un act sufletesc şi religios esenţial, ce-si are obârşia în durerea ce le naşte în suflet, în aversiunea ce o simte penitentul pentru păcatele făptuite şi în dorinţa de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu (Diac. Prof. N, Balca,  art.  cit.,  p. 27).

 

Pr. Marian Bogdan Nițulescu

 

26.09.2019 – Viaţa credinciosului de la păcat la pocăinţă (1)

joi, septembrie 26th, 2019

A vorbi după cuviinţă şi importanţă despre pocăinţă, (clarificările terminolo­gice urmând să reiasă  pe parcurs), înseamnă  a analiza în  principal  cea mai   însem­nată, poate, din multiplele laturi ce formează conţinutul vieţii noastre sufleteşti şi a urmări îndeaproape acţiunea harului  divin care nu neglijează nici  una din  manifes­tările acesteia (Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti,  1939, p.  23).

    În general, prin pocăinţa creştină, se înţelege lucrarea instituită de Mântuitorul (Matei XVI, 16-19; Ioan XX,21-23), conform căreia-credinciosul, căindu-se sincer de păcate şi mărturisindu-le deschis şi total duhovnicului, cu hotărârea statornică, imperativă şi promisiunea de a-şi îndrepta viaţa prin virtute, dobândeşte de la Mântuitorul, prin Sfântul Duh, harul nevăzut al iertării. Urmarea firească este împăcarea cu Dumnezeu şi pătrunderea de viaţa harică. Pocăinţa poate fi considerată ca taină în care caz este specific creştină şi ca virtute generală, deci sentiment comun tuturor, cu obârşie în natura psihologică şi morală a omului.

  Motivaţia religioasă a pocăinţei stă în pronia divină, care cunoscând în profunzime sufletul omenesc, şi înţelegând slăbiciunea umană în general, dar mai ales ştiind ce ravagii produce păcatul în viata credinciosului, a lăsat Pocăinţa ca leac al însănă­toşirii morale. „Pocăinţa cuprinde întreaga lucrare de desăvârşire a vieţii creştine, de la starea de păcătoşenie până la culmile trăirii în duh” (Diac. Gavriil Cernăuţeanu, Frecvenţa săvârşirii Sfintelor Taine, în „Mitropolia Ba­natului”, 1970, nr. 4-6, p. 312). Creşterea duhovnicească, în permanenta colaborare a voinţei cu harul divin, se realizează prin luptă cu păcatul în care credinciosul obişnuit înfrânge, dar este adeseori şi înfrânt. Echilibrul şi-l re­găseşte în pocăinţă. În cuvinte inegalabile ca frumuseţe, ne vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur despre raţiunea şi necesitatea ei: „Pocăinţa este mistuirea nelegiuirilor, vărsare de lacrimi, încredere în Dumnezeu, nădejde în mântuire; ea ne deschide cerul. Dacă eşti plin de păcate, nu deznădăjdui… înnoieşte-te prin pocăinţă! Îndu­rarea Domnului este fără măsură şi bunătatea Lui nu se poate cuprinde în cuvinte” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre Pocăinţă şi Sfânta Vavila, trad. Ştefan Bezdechi, Sibiu, „Seria Teologică”, 1938. p. 29,86). „Pocăinţa este apoi leac al greşelilor, dar ceresc, putere minunată, care pe toţi îi preface. Răsplata ei este iertarea păcatelor, izvor al mântuirii”. (ibidem).

      În ansamblul pocăinţei întră componente care ele însele pot fi de sine stătă­toare şi judecate aparte, în ordinea : căinţă (metanoia), regret şi repulsie pentru păcat, deci dobândirea harului şi îndreptarea, orientarea pronunţata spre bine (Hristu   Andruţos,   Simbolica,   trad.   Iustin   Moisescu,   Craiova,   1955,   p.   239-300).

      Pocăinţa îşi are raţiune şi este efect în primul rând al unei greşeli, iar în sfera religioasă, a unui  păcat, pocăinţa presupune o vină, este corelată cu păcatul. Păcatul, neascultarea de către om a poruncilor iui Dumnezeu, este o realitate funestă, răul sub toate formele lui, dezacordul cu legile naturii, vieţii şi fericirii omeneşti şi dum­nezeieşti. Exclusiv faţă de Creator, păcatul este o  ofensă  şi o  revoltă, nesocotire a atotputerniciei şi dreptăţii divine,  prin el am pierdut dragostea lui Dumnezeu, pe El însuşi, care ni s-a oferit (Ibidem). „Nu e pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele”. „Necăjitu-m-am şi  m-a smerit  foarte;   răcnit-am  din  suspinarea inimii mele”  (Ps.  XXXVIII, 3, 8).

    Păcatul nimiceşte  sănătatea  morală şi  trupească   a credinciosului, aduce dezordine interioară, suferinţe în viaţa personală. „Pentru păcatele mele cele multe, mi se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul, „Stăpână, milostiveşte-te spre noi şi ne ajută, sârguieşte că pierim de mulţimea păcatelor”, se spune în Paraclisul Maicii Domnului. Păcatul este motiv şi izvor de tulburare a ordinii naturale, a păcii şi ar­moniei pusă de Dumnezeu în lume şi în firea omului. „Toată făptura suspină laolaltă şi este până acum în dureri de naştere (Rom. VII, 12). În virtutea structurii sale fiinţiale,  postparadisiace,  credinciosului,   deşi i s-a şters prin botez păcatul strămoşesc, îi   rămâne,   ca  urmare  a libertăţii morale, înclinaţia spre greşeală, pe care amplificând-o responsabil, ajunge să păcătuiască, uneori iremediabil şi de moarte (Pr. Simion Radu, Epitimie şi satisfacţie, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1969, nr. 3-4, p. 331). Păcatul instaurându-se ca  realitate,   a  adus   suferinţa,  ca  o urmare  tragică a lui. Vorbim de aceea în mod obişnuit de suferinţă pentru   păcat.  Păcatul  dezorganizează şi tulbură viaţa harică necesară mântuirii.

 

Pr. Marian Bogdan Nițulescu