Arhiva pentru ziua octombrie 3rd, 2019

03.10.2019 – Valoarea omului la Sf. Părinţi (1)

joi, octombrie 3rd, 2019

Dacă omul conţine în el toate elementele din care este alcătuit universul, totuşi nu în această calitate consta adevărata să desăvârşire, titlul său de glorie. „Nu este nimic remarcabil – spune Sfântul Grigorie de Nyssa – în a vrea să faci din om chipul şi asemănarea universului; căci pământul trece, cerul se schimbă, şi conţinutul lor este la fel de trecător ca şi forma care le conţine…” „Se spunea: omul este un microcosmos… şi, crezând că preamăresc natura umană prin acest nume pompos, nu s-a observat că omului i se confereau în acelaşi timp calităţi proprii ţintarilor şi şoarecilor” (Ioan G. Coman, Patrologie, Vol II, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 141). Desăvârşirea omului nu constă în faptul că el este asemănător cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce îl deosebeşte de cosmos şi-l face asemănător Creatorului. Revelaţia ne învaţă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Toţi Părinţii Bisericii, atât cei din Răsărit, cât şi cei din Apus, sunt de acord să vadă în actul creaţiei omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu o oarecare orânduire, un acord primordial între fiinţă omenească şi Fiinţă dumnezeiască. Totuşi, punerea în valoare teologică a acestui adevăr revelat va fi deseori diferită în tradiţiile răsăriteana şi apuseana, deşi deloc contradictorie. Gândirea Sfântului Augustin, plecând de la chipul lui Dumnezeu din noi, va căuta să formeze o noţiune despre Dumnezeu încercând să descopere în El ceea ce se găseşte în sufletul făcut după chipul Său. Va fi o metodă de analogii psihologice aplicată cunoaşterii lui Dumnezeu, teologiei. Sfântul Grigorie de Nyssa, dimpotrivă, va alege ca punct de plecare ceea ce Revelaţia ne spune despre Dumnezeu, pentru a regăsi în om ceea ce corespunde în el chipului dumnezeiesc. Aceasta va fi o metodă teologică aplicată cunoaşterii omului, antropologiei. Prima cale va căuta să cunoască pe Dumnezeu pornind de la omul făcut după chipul Său; a doua cale va vrea să definească adevărata fire a omului pornind de la noţiunea de Dumnezeu după chipul căruia a fost creat.

Când vrem să găsim în scrierile Părinţilor o definiţie limpede a ceea ce corespunde în noi chipului dumnezeiesc, riscăm să ne pierdem printre afirmaţii diverse, care, fără a fi potrivnice unele altora, nu pot reduce chipul la o oarecare parte a fiinţei umane. Într-adevăr, uneori se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnităţii împărăteşti a omului, superiorităţii sale în lumea sensibilă, alteori se vrea închipuit în firea sa duhovnicească, în suflet sau în partea principală, conducătoare a fiinţei sale, în minte (nous), în facultăţile superioare ca inteligenţă, raţiunea (logos) sau în libertatea proprie omului, facultatea de a se determina din interior – , în virtutea căreia omul este adevăratul principiu al actelor sale. Câteodată chipul lui Dumnezeu este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui, cu nemurirea lui sau cu facultatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a trăi în legătură cu El, cu posibilitatea de participare la Dumnezeu, cu sălăşluirea Duhului Sfânt în suflet.

În alte cazuri, că în Omiliile duhovniceşti atribuite Sfântului Macarie Egipteanul, chipul lui Dumnezeu se prezintă sub un dublu aspect: este, mai întâi, libertatea formală a omului, liberul arbitru sau facultatea de a alege, care nu poate fi distrusă prin păcat; pe de altă parte, este „chipul ceresc”, conţinutul pozitiv al chipului, care este comuniunea cu Dumnezeu în virtutea căreia natura omenească înainte de păcat era îmbrăcată în Cuvântul şi în Duhul Sfânt. În sfârşit, că la Sfântul Irineu, şi la Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie Palama, nu numai sufletul, dar şi trupul omenesc ar fi părtaş la calitatea de chip, ar fi creat după chipul lui Dumnezeu. „Numele de om, zice Sfântul Grigorie Palama, nu este dat sufletului său trupului luate în mod separat, ci amândurora împreună, căci împreună ele au fost create după chipul lui Dumnezeu.” Omul, după Palama, este „după chipul lui Dumnezeu” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1992, p. 165).

 mai mult decât îngerii, pentru că sufletul său unit cu trupul deţine o energie dătătoare de viaţă prin care se însufleţeşte şi stăpâneşte trupul, putere de care îngerii, duhuri fără de trup, sunt lipsiţi, deşi sunt mai aproape de Dumnezeu datorită simplităţii firii lor duhovniceşti.

Mulţimea şi varietatea acestor definiţii ne arată că gândirea Părinţilor nu vrea să mărginească la o parte oarecare din fiinţă omenească ceea ce este după chipul lui Dumnezeu. Într-adevăr, istorisirea biblică nu dă nici o precizare despre caracterul de chip al lui Dumnezeu, dar prezintă însăşi creaţia omului ca un fapt deosebit, altul decât creaţia celorlalte fiinţe. Ca şi îngerii, care au fost creaţi „în tăcere”, după expresia Sfântului Isaac Şirul, omul n-a fost creat printr-o poruncă dumnezeiască adresată pământului. Dumnezeu Însuşi l-a plăsmuit din ţarină pământului cu înseşi mâinile Sale, adică prin Cuvântul şi Duhul Său, după cum spunea Sfântul Irineu, şi El (Dumnezeu-Tatăl) i-a insuflat suflarea de viaţă.

Sfântul Grigorie de Nazianz interpretează în felul următor textul Facerii: „Cuvântul lui Dumnezeu, luând o bucată din pământul de curând creat, a modelat cu mâinile Sale nemuritoare chipul nostru şi i-a dat viaţa: căci duhul pe care i l-a insuflat este o revărsare din dumnezeirea cea nevăzută. Astfel, din ţarină şi din suflare, omul a fost creat chip al Celui nemuritor, căci atât într-unul (trupul), cât şi în celălalt (sufletul) stăpâneşte firea cea duhovnicească. Tocmai pentru aceasta, în calitatea mea de pământ, eu sunt legat de viaţă de aici, dar, fiind şi părticică dumnezeiască, port în mine dorul după viaţa viitoare”. Şi în aceeaşi omilie consacrată sufletului, el spune: „Sufletul este o suflare a lui Dumnezeu şi, cu toate că este ceresc, se lasa amestecat cu pământul. El este o lumină închisă într-o peşteră, dar care nu este mai puţin lumina dumnezeiască şi de nestins” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, Traducere de Gheorghe Tilea, colecția Spiritualitatea creștină, Editura Herald, București, 2008, p. 133).

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea

 

03.10.2019 – Învăţătura despre om în Vechiul Testament

joi, octombrie 3rd, 2019

 

 

  1. Chipuri de zei străini. Deşi confecţionarea chipurilor şi închinarea la acestea era interzisă de legea din Pentateuh şi condamnată de profeţi, folosirea lor în Israel în tot timpul perioadei pre-exilice era un lucru obişnuit şi uneori ele erau puse chiar în Templu.
  2. Chipuri ale lui Iahve. Pietrele de aducere aminte (maşşēḇôt) ridicate de Patriarhi probabil că au fost considerate la început ca şi chipuri (ale lui Dumnezeu) (la fel ca şi pomii sacri; Geneza 21, 33), dar mai târziu au fost interzise (Aşera, Deut. 16, 21) sau re-interpretate ca simple obiecte comemorative. Mai târziu imaginile lui Iahve au fost condamnate de iahviştii puri: viţelul de aur de la Sinai, Efodul făcut de Ghedeon, viţeluii de aur de la Dan şi Betel, viţelul de la Samaria.
  3. Omul, chip al lui Dumnezeu. În câteva texte din cartea Facerii (1:26-27; 5, 2; 9, 6) se spune că omul a fost creat „în” sau „după” chipul lui Dumnezeu, „după asemănarea Lui”. Deşi mulţi teologi au încercat să localizeze chipul lui Dumnezeu în raţiunea omului, în creativitatea, vorbirea sau natura lui spirituală, este mult mai probabil să că acest chip al lui Dumnezeu este conţinut în om ca un tot unitar şi nu doar într-o parte sau un aspect al lui. Omul în ansamblu, trup şi suflet, este imaginea lui Dumnezeu; el este imaginea materială a Dumnezeului imaterial. În Orientul Apropiat antic omul, în calitate de chip al lui Dumnezeu, Îl reprezintă prin faptul că este părtaş la suflarea divină sau la spiritul divin. Rolul omului de stăpân al pământului este stabilit prin crearea sa după chipul lui Dumnezeu (1, 27). În altă parte în Orientul Apropiat antic se spunea de obicei că regele este chipul lui Dumnezeu şi după căderea în păcat: forţa pasajului din Gen. 9, 6 depinde de crezul că omul Îl reprezintă pe Dumnezeu, aşa încât un prejudiciu adus omului este un prejudiciu adus lui Dumnezeu Însuşi.

Apariţii are lui ţelem (chip) în Vechiul Testament:

Fac. 1, 26: Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

Fac. 1, 27: Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

Fac. 5, 3: Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set. Adam îi transmite întregului neam omenesc chipul pe care el însuşi îl primise de la Dumnezeu (vezi 1, 27); „asemănarea“ e psiho-somatică.

 

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea

 

03.10.2019 – Meditaţii teologice despre om (3)

joi, octombrie 3rd, 2019

Păcatul a întunecat chipul lui Dumnezeu în om, omul ne mai putând comunica cu Dumnezeu şi închizând calea pentru harul care prin el trebuia să curgă peste toată făptura „pentru că şi-a plecat genunchiul şi a căzut prin greşeală sub neascultarea cea atot rea, Sfântul Duh Cel de viaţă Dătătorul depărtându-Se” (Calist Patriarhul, op. cit., pp. 228-229). Aceasta nu înseamnă că „chipul” a fost distrus total ci numai că s-a întunecat, căci altfel omul nu ar mai fi fost în stare să intre în comuniune cu Dumnezeu. Din momentul căderii până la Cincizecime, Harul va lucra din afară asupra omului şi nu din lăuntrul fiinţei sale, menţinând conştiinţa dumnezeiască din om.

Păcatul a fost rodul libertăţii omului, pe care el nu l-a folosit în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Împreună cu libertatea s-a corupt şi firea care a pierdut harul nepătimirii şi astfel s-a ivit păcatul şi acesta a dus la descompunerea firii, la capătul căreia era moartea deoarece, „toată firea noastră era stăpânită de moarte, din pricina căderii, pentru ca răul să nu se facă nemuritor conservându-se prin împărtăşirea de bine” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (44; 61), pp. 158 şi 315).

Adam nu şi-a împlinit chemarea de a se uni cu Dumnezeu dar a închis această cale şi tuturor celor care veneau după el căci „neavând grijă de porunca lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu şarpele şi socotindu-l pe acesta vrednic de crezare şi hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia morţii, a întunericului şi a sticăciunii şi a atras împreună cu sine pe toţi cei de după el” (Nichifor din singurătate, Cuvânt plin de mult folos despre rugăciune, trezvie şi paza inimii, în Filocalia, vol. VII, p. 11). Planul dumnezeiesc nu a fost desfiinţat de greşeala primului Adam. Ceea ce nu a reuşit să realizeze acesta, va realiza Cel de-al doilea Adam, Fiul şi Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu întrupat.

De regulă, termenul „chip” indică o reprezentare materială a unei zeităţi. Spre deosebire de termenul „idol”, care are un ton peiorativ, „chip” sau „imagine” este o descriere obiectivă. Pretutindeni în Orientul Apropiat antic se găseau imagini ale diferitelor zeităţi în temple şi în alte locuri sfinte, cum erau altarele în aer liber; multe case particulare aveau, de asemenea, o nişă unde era aşezată imaginea zeităţii protectoare a familiei. Acestea erau de obicei antrompomorfe (având forma unei fiinţe umane), deşi imaginile teriomorfe (având forma unor animale) erau de asemenea folosite pe larg, în special în Egipt. Forma chipului, în special în exemplele teriomorfe, reprezenta frecvent o caracteristică proeminentă a zeităţii respective; astfel, chipul unui taur (de ex. zeul El din Canaan) ilustra puterea şi fertilitatea zeului.

Chipul nu avea scopul principal de a fi o reprezentare vizuală a zeităţii, ci un loc unde să locuiască spiritul zeităţii, permiţându-i zeului să fie prezent în mod fizic în mai multe locuri în mod simultan. Un închinător care se ruga înaintea unui chip nu credea neapărat că rugăciunile sale erau adresate figurii de lemn sau de metal, ci probabil considera că acel chip era o „proiecţie” sau o concretizare a zeităţii. Desigur, oamenii din Israel care contestau realitatea oricărei zeităţi reprezentată printr-un chip susţineau că închinătorii care venerau zeităţi străine se închinau de fapt la lemn şi la piatră simplă.

Chipurile era confecţionate în mai multe moduri. De exemplu, massēḵkâ era turnat din cupru, argint sau aur într-un tipar. Un chip gravat sau un chip cioplit (pesel) era sculptat din piatră sau lemn; chipurile din lemn puteau fi acoperite cu metale preţioase (Isaia 40, 19).

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea

 

 

03.10.2019 – Meditaţii teologice despre om (2)

joi, octombrie 3rd, 2019

Când ne referim la starea primordială trebuie să subliniem faptul că harul era prezent în sufletul primului om, fără o prezenţă şi o lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul omenesc, el nu ar fi putut duce o viaţă conformă cu raţiunea lui. Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate dar ele nu pot funcţiona în modul deplin cerut de ele, decât în unirea cu Dumnezeu. În acest sens, Calist Patriarhul zice: „ Dumnezeu suflă în Adam ca suflarea de viaţă harul Duhului de viaţă Făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut „spre suflet viu” (Facere 2,7) şi nu spre suflet simplu. Duhul lui Dumnezeu nu este suflet al omului ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt Se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvântător (Raţional) şi chip dumnezeiesc” (Calist Patriarhul, Capete despre rugăcine în Filocalia, vol. VIII, Editura Humanitas, p. 227).

În această stare de har, omul poseda o virtuală nestricăciune, fiind ferit de durere, de boală şi de moarte. „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios dar material şi încă nedeplin duhovnicesc” (Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală în Filocalia, vol. VI, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977,p. 121). Această nestricăciune primordială era doar în potenţă deoarece Adam nu era încă fortificat în lucrarea virtuţilor. Nestricăciunea şi incoruptibilitatea lui Adam erau date de lipsa păcatului primului om şi de crearea lui directă de Dumnezeu Care Le-a făcut pe toate „bune foarte” (Facere 1,31) căci: „omul primind existenţa de la Dumnezeu şi începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci acestea n-au fost create deodată cu el” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., p. 77). Aceasta înseamnă că omul putea să devină nemuritor, dacă rămânea, creştea şi se desăvârşea în această stare harică şi dacă progresa în dezvoltarea „chipului” în „asemănare”.

Dar această cale va fi întreruptă odată cu căderea omului în păcat, căci prin cădere se introduce în existenţa umanităţii o nouă stare contrară firii, omul devenind rob păcatului. În acest sens, Avva Dorotei zice: „Dar când a călcat porunca şi a mâncat din pomul din care Dumnezeu îi poruncise să nu mănânce, a fost scos din rai şi a căzut din starea cea după fire şi a ajuns în cea contrară firii, adică în păcat, în iubirea de slavă şi iubirea de plăceri a vieţii acesteia şi în celelalte patimi, căzând sub stăpânirea lor. Căci s-a făcut robul lor prin căderea sa” (Ava Dorotei, op. cit., p. 454). Însă această stare contrară firii aduce îmbolnăvire nu numai puterilor interioare ale omului ci şi simţurilor care de acum nu se vor mai desfăta numai în Dumnezeu deoarece în momentul în care „a ascultat de înşelătorul lui s-au strămutat toate în ceea ce e contrar firii; atunci simţirile au fost aruncate din starea lor” (Cuviosul Isaia Pustnicul, op. cit., p. 42). Adam nu mai priveşte în sus, ci îşi întoarce privirea spre natura creată căci „după căderea cugetării lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos. Cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului” (Sfântul Simeon Metafrastul, op. cit., p. 295), astfel natura pentru el nu mai era un mediu străveziu în care vedea raţiunile lui Dumnezeu şi putea prin ele să-l cunoască şi să se unească cu El ci dintr-o dată a devenit un mediu opac din care el îşi hrănea pasiunile.

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea

 

03.10.2019 – Meditaţii teologice despre om (1)

joi, octombrie 3rd, 2019

Omul a fost creat desăvârşit dar această stare primordială nu coincide cu scopul său ultim. El nu a fost unit din primul moment al existenţei sale cu Dumnezeu dar avea în fire totul pentru atingerea scopului cu care a fost creat, caci „Dumnezeu Care a făcut firea omenească i-a dat prin voinţa Sa, deodată cu existenţa şi puterea corespunzătoare de înfăptuire a datoriilor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 142). Desăvârşirea lui constă în potenţa sa de a se uni cu Dumnezeu, de a se uni cu deplinătatea dumnezeirii, care trebuie prin el să pătrundă în materie şi să transfigureze natura curată. Omul prin unirea sa cu Dumnezeu, trebuia să unească întregul univers creat cu Ziditorul. Sfântul Simeon Noul Teolog zice, referindu-se la transfigurarea universului prin omul îndumnezeit că „Toate vor fi mai presus de cuvânt ca întrecând toată înţelegerea. Căci vor fi spirituale şi dumnezeieşte şi se vor uni cu lumea înţelegătoare şi vor fi un alt rai înţelegător” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală în Filocalia, vol. VI, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 138).

Cugetând la starea primordială a omului, Părinţii filocalici vorbesc despre o slavă pe care omul primordial o poseda înainte de cădere. Astfel, Sfântul Simeon Metafrastul zice: „Slava dinaintea lui Adam…rănea puternic pe vrăşmaşul care o privea” (Sfântul Simeon Metafrastul, Parafraze în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, în Filocalia, vol. V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 294). Dar această slavă nu era încă desăvârşită, căci Adam nu se afla la capătul final al slavei ci numai la mijlocul ei, aşa cum zice Avva Dorotei Adam se afla în desfătarea raiului în rugăciune, în vederea duhovnicească, într-o slavă şi cinste mijlocie. Această stare este una firească a omului, omul aflându-se în normalitate până ce era în legătură cu Dumnezeu, adică „aflându-se în starea cea după fire, precum  a fost zidit” (Ibidem) sau cum zice Cuviosul Isaia Pustnicul „având simţirile sănătoase şi stăruind în ceea ce îi era firesc” (Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia, vol. XII, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 41).

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea