Arhiva pentru ziua octombrie 4th, 2019

04.10.2019 – Omul şi lumea la Sf. Maxim Mărturisitorul

vineri, octombrie 4th, 2019

Lumea este creaţia lui Dumnezeu iar această aserţiune îşi are temei prin iluminarea ce vine din credinţa în El şi prin cunoştinţa făptuitoare, adică cea dobândită prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi practicarea virtuţilor în comuniune cu Hristos „fiinţa virtuţilor”. În perspectiva teologiei negative, inspirate şi de logică clasică, Sf. Maxim avertizează că toate cele din creaţie sunt contingente, în mişcare, ce nu este rea în sine ca în viziunea origenistă, ci cale şi condiţie spre desăvârşirea cea prin har. De aceea, cele ale firii sensibile, inclusiv cunoştinţele noastre obţinute prin observarea celor care ne înconjoară nu pot fi absolutizate, întrucât „toate cele ce sunt în orice fel se mişcă, afară de singură Cauză nemişcată şi mai presus de toate. Cele înţelegătoare şi raţionale se mişcă prin cunoaştere şi ştiinţă pentru că nu sunt autocunoaştere şi autoştiinţă. Căci cunoştinţa şi ştiinţa lor nu este fiinţă a lor, ci atitudini observate pe lângă fiinţa lor, provenite prin judecata dreaptă a minţii şi a raţiunii, adică a puterilor proprii fiinţei lor”.

Astfel, în perspectivă teologică, Sf. Maxim statuează un model experimental, ştiinţific în sens modern de cunoaştere, în cea mai bună tradiţie epistemologică, mereu perfecţionată pe măsura sporirii capacităţilor omului de a investiga firea şi prin crearea şi acumularea de instrumente tot mai performante tehnic. Aceasta este posibil, pe de o parte, datorită setei ontologice a omului de a cunoaşte temeiurile firii, iar pe de altă parte datorită faptului că aceasta este inteligibilă, se oferă, se propune cunoaşterii. Sf. Maxim arată că „toate existenţele se numesc inteligibile, întrucât principiile cunoaşterii lor pot fi demonstrate. Dumnezeu însă este numit Cel neînţeles, pentru că este crezut numai că există, pe baza celor ce pot fi înţelese. De aceea, nimic din cele ce pot fi înţelese nu se compară cu El în nici un chip.

Aşa cum arăta Părintele D. Stăniloae, care numeşte creaţia şi raţionalitatea ei conferită de Dumnezeu Însuşi „plasticizare a chipurilor raţiunilor divine,” prin păcatul primilor oameni aceştia au căutat să poată stăpâni prin ei înşişi natura, ceea ce a dus la „o treaptă neduhovnicească, de cunoaştere pur raţională, dar nespirituală, nepreocupată de spiritualitate, slăbită în sesizarea prezenţei tainice a lui Dumnezeu în natura şi în fiinţa lor însăşi”.

Oricât de mult ar avansa cunoştinţele noastre ale oamenilor în ceea ce priveşte natura, nu trebuie să uităm că acestea se bazează pe observaţiile acestora din generaţie în generaţie, într-o tradiţie ce formulează, datorită gândirii, observaţiei minuţioase şi experimentului ştiinţific, legi prin care se pătrunde în tainele universului mic şi mare, în microcosmisul uman şi în macrocosmosul cosmic, şi care sunt date originar de către Însuşi Creatorul. Despre acest aspect al cunoaşterii noastre Sf. Maxim spune următoarele; „Cugetarea modelându-se după obiectele cugetate, cugetarea cea una se preschimbă în multe idei, luând forma fiecăruia dintre obiectele cugetate”. Aceasta reprezintă o deschidere a omului spre lumea sensibilă, un act just, firesc având în vedere o anumită conaturalitate între om şi natură, în ceea ce priveşte unele dintre elementele lor componente, însă omul nu trebuie să uite de orizontul existenţei inteligibile, mai mult, de Dumnezeu, postulat de raţiunea umană şi revelat El Însuşi omului în istorie.

            Căci credinţa este o cunoştinţă adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte şi de raţiune”. Astfel, cunoaşterea umană nu poate fi redusă la ceea ce astăzi se numeşte cunoaştere „ştiinţifică”

Pr. Radu Miulescu

 

 

 

 

 

04.10.2019 – Omul în gândirea Sf. Maxim Mărturisitorul (1)

vineri, octombrie 4th, 2019

Sfântul Maxim Mărturisitorul găseşte intre prezenta Logosului, prin lucrurile şi prin raţiunea umană, şi prezenţa Lui în Vechiul Testament o identitate de fond. Cuvintele şi faptele personale mai clare din Vechiul Testament nu contrazic pe cele din natură (sau prin revelaţia naturală), ci le pun şi pe acestea în lumină ca fiind cuvinte şi fapte ale Sale, şi împlinesc ceea ce ar fi trebuit să se împlinească prin acelea: un progres spre comuniunea tot mai adâncă cu Dumnezeu. Astfel, psalmistul vede mai clar, în lumina vorbirii şi acţiunii mai directe a Cuvântului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, însăşi rânduiala din natura ca fiind cuvinte şi fapte ale lui Dumnezeu: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui Îi vesteşte tăria. Ziua spune zilei cuvânt (despre Dumnezeu) şi noaptea vesteşte nopţii ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă… În soare a pus locaşul Sau” (Ps. 18, 1-5).

Despre prezenţa şi lucrarea Cuvântului în Vechiul Testament ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi şi prooroci, preinchipuind tainele venirii Lui; sau: „Cuvintele legii şi ale proorocilor, fiind înainte-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos (Pr. Prof. Dr. Dumitru Ghorghe Popescu,  Teologia şi Cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993).

„Nu numai prin cuvinte îşi face Cuvântul mai sesizabila prezenta în Vechiul Testament, ci şi prin fapte, prin tipuri rânduite de El şi printr-o putere, în care se simţea ceva din harul care va iradia deplin din El după Întrupare şi Înviere. „Harul Noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului,” spune tot Sfântul Maxim. Sau: „Voind Dumnezeu să trimită celor de pe pământ harul virtuţii dumnezeieşti (al puterii producătoare de virtute) din cer, pentru mila Sa cea către noi, a pregătit simbolic cortul sfânt şi toate cele din el, care este o răsfrângere, un chip şi o imitare a înţelepciunii.” Desigur, cortul Vechiului Testament nu era simbol numai în sensul intelectual al cuvântului, ci în sensul de recipient a ceva din puterea cortului de sus, sau a Cuvântului dumnezeiesc personal, Care va aduce prin Întrupare toată puterea Sa în trupul omenesc, adevăratul Lui cort, şi deci în relaţia directă cu oamenii.

Sfântul Maxim considera că orice mijloc prin care se face comunicata prezenta spirituală a lui Dumnezeu şi se face simţită puterea Lui e un simbol al Lui. Dar simbolul poate deveni tot mai transparent mijloc de comunicare a unei puteri tot mai mări a Lui. Există astfel o suită de simboluri. Chiar Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat poate deveni tot mai transparent şi poate manifesta în mod tot mai simţit puterea Lui, corespunzător cu starea duhovnicească a celor ce se alipesc Lui prin credinţă şi prin viaţă. „Precum cuvintele legii şi ale proorocilor, fiind înainte-mergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos, la fel şi Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, ridicat întru slava, S-a făcut înainte-mergătorul venirii Sale duhovniceşti, călăuzind sufletele prin propriile Sale cuvinte spre primirea luminoasei Sale veniri duhovniceşti. Această venire o înfăptuieşte El pururea, preschimbând prin virtuţi pe cei vrednici din trup în duh. Dar o va înfăptui şi la sfârşitul veacului, descoperind în chip vădit cele ce erau mai înainte ascunse tuturor.” Cu cât prezenţa Sa ca persoană e mai clar sesizata, cu atât iradiază, din Persoană Să o lumină spirituală mai vădită.

Pr. Radu Miulescu

04.10.2019 – Sfântul Maxim Mărturisitorul despre valoarea dumnezeiască a omului (1)

vineri, octombrie 4th, 2019

După Sfântul Maxim, voinţa este „o putere firească ce se îndreaptă către ceea ce este conform firii, putere care îmbrăţişează toate însuşirile fireşti ale firii” (Pr. drd. Vasile Citiriga, Temeiurile dogmatice ale valorii vieţii umane, în Revista Studii Teologice nr. 9-10/1984, p. 78.). Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebeşte această voinţă firească, care este dorinţa de împlinire a binelui spre care tinde orice natură raţională, de voinţa care alege proprie persoanei. Firea vrea şi activează, persoana alege; persoana primeşte sau respinge ceea ce vrea firea. Totuşi, după Sfântul Maxim, această libertate de alegere este deja o nedesăvârşire, o mărginire a adevăratei libertăţi. O fire desăvârşită n-are nevoie să aleagă, pentru că ea cunoaşte în chip firesc binele; libertatea sa este întemeiată pe această cunoaştere. Liberul nostru arbitru dovedeşte nedesăvârşirea firii omeneşti căzute, pierderea asemănării cu Dumnezeu. Aceasta fire fiind întunecată prin păcat, nemaicunoscând adevăratul bine, tinzând de cele mai multe ori către ceea ce este „potrivnic firii”, persoana umană se găseşte totdeauna înaintea necesităţii de a alege; ea va înainta dibuind. Noi numim această nehotărâre în urcuşul spre bine „liberul arbitru”.

Persoana chemată la unirea cu Dumnezeu, la asemănarea desăvârşită a firii sale cu firea dumnezeiască prin har este unită cu firea trunchiată, deformată de păcat, sfâşiată de dorinţe potrivnice. Cunoscând şi voind prin firea nedesăvârşită, ea este practic oarbă şi neputincioasă, nu mai ştie să aleagă binele şi cedează prea adesea pornirilor firii devenite sclava păcatului. Astfel, ceea ce este în noi după chipul lui Dumnezeu este târât în prăpastie, rămânând totuşi liber să aleagă, să se întoarcă din nou spre Dumnezeu.

Omul a fost creat desăvârşit. Aceasta nu înseamnă că starea sa primordiala coincidea cu scopul ultim, că a fost unit cu Dumnezeu încă din clipa creaţiei. Înainte de păcat, Adam nu era nici „fire curata”, nici om îndumnezeit. Cum am spus deja, cosmologia şi antropologia Bisericii de Răsărit au un caracter dinamic care exclude orice simplă juxtapunere intre noţiunile de fire şi har: acestea se întrepătrund, una exista în cealaltă.

            Căci persoana umană era chemată, după Sfântul Maxim, „să unească prin iubire firea creată cu firea necreată, făcându-le să se arate în unitate şi identitate prin dobândirea harului”. Unitatea şi identitatea se raportează aici la persoană, la ipostasul uman. Omul trebuia deci să unească prin har două firi în ipostasul creat, să ajungă un „dumnezeu creat”, un „dumnezeu prin har” (Nichifor Crainic, Ortodoxia – concepţia noastră de viaţă, în Revista Studii Teologice, nr. 3-4/1993, p. 145), spre deosebire de Hristos, persoana divină care a asumat firea umană. Conlucrarea celor două voinţe era necesară pentru a ajunge la acest scop: pe de o parte, voinţa dumnezeiască îndumnezeitoare dând harul prin Duhul Sfânt prezent în persoana umană; pe de altă parte, voinţa omenească, care se supune voinţei lui Dumnezeu primind harul, dobândindu-l, lăsându-l să-i pătrundă în întregime firea. Fiind o putere lucrătoare a firii raţionale, voinţa va acţiona prin har în măsura în care firea va participa la har şi va ajunge la asemănare prin „focul schimbării”.

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea

 

04.10.2019 – Valoarea omului la Sf. Părinţi (3)

vineri, octombrie 4th, 2019

Persoana umană nu este o parte din fiinţă omenească, aşa cum persoanele Treimii nu sunt părţi din Dumnezeu. De aceea, calitatea de chip al lui Dumnezeu nu se rezumă doar asupra unui element oarecare al compusului uman, ci priveşte întreaga fire a omului. Primul om care deţinea în sine toată firea omenească era, de asemenea, persoană unică. „Fiindcă numele de Adam – spune Sfântul Grigorie de Nyssa – nu-i dat acum obiectului creat, că în istorisirile ce urmează. Ci omul creat nu are un nume deosebit, el este omul universal. Aşadar, prin aceasta numire universală a firii, suntem chemaţi să înţelegem că Pronia şi Puterea dumnezeiască îmbrăţişează tot neamul omenesc din prima creaţie… Deoarece chipul nu este într-o parte a firii, nici harul într-un ins – ci această virtute se întinde asupra întregului neam. Nici o deosebire nu există din acest punct de vedere între omul plăsmuit la prima creaţie a lumii şi cel ce va veni la sfârşitul lumii: ei poartă deopotrivă în ei înşişi chipul dumnezeiesc… „. „Deci, omul creat după chipul lui Dumnezeu este firea înţeleasă ca un tot. Această poartă asemănarea cu Dumnezeu.”

Chipul dumnezeiesc propriu persoanei lui Adam se referea la întreaga omenire, la omul universal. Pentru aceasta, în neamul lui Adam, înmulţirea persoanelor, din care fiecare este după chipul lui Dumnezeu – s-ar putea spune, înmulţirea chipului dumnezeiesc în pluralitatea ipostasurilor omeneşti – nu se va împotrivi deloc unităţii ontologice a firii comune tuturor oamenilor. Dimpotrivă, o persoană omenească nu va putea realiza deplinătatea la care este chemată, nu poate să devină chip desăvârşit al lui Dumnezeu, dacă îşi însuşeşte o parte din fire socotind-o că bunul său privat. Căci chipul ajunge la desăvârşire atunci când firea omenească se face asemănătoare celei a lui Dumnezeu, când dobândeşte împărtăşirea totală din bunurile necreate. Or, nu există decât o singură fire comună pentru toţi oamenii, deşi ni se înfăţişează divizată prin păcat, împărţită între mai mulţi inşi. Această unitate dintru început a firii umane statornicita din nou în Biserică, se va prezenta Sfântului Pavel sub o înfăţişare atât de deosebită, încât el o va desemna prin numele de trup al lui Hristos.

Aşadar, oamenii au o fire comună, o singură fire în mai multe persoane. Această distincţie între fire şi persoana în om este tot aşa de greu de înţeles că şi distincţia analoagă dintre fiinţă una şi cele trei Persoane în Dumnezeu. Trebuie să ne dăm seama înainte de orice ca noi nu cunoaştem persoană, ipostasul uman în adevărata să expresie, curat de orice amestec. Ceea ce noi numim în mod obişnuit „persoane”, „personal” arata mai degrabă inşii, ceea ce este individualul. Noi suntem obişnuiţi să vedem între cei doi termeni – persoană şi individ – aproape nişte sinonime; ne slujim fără deosebire de un termen sau altul pentru a exprima acelaşi lucru. Într-un anumit sens însă, individ şi persoana au un înţeles contrar, individul exprimând un oarecare amestec al persoanei cu elemente care ţin de firea obştească, persoană însemnând, dimpotrivă, ceea ce se deosebeşte de fire. În starea noastră de acum noi nu cunoaştem persoanele decât prin indivizi, că inşi izolaţi.

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea

 

04.10.2019 – Valoarea omului la Sf. Părinţi (2)

vineri, octombrie 4th, 2019

Sfântul Grigorie de Nazianz nu putea susţine un asemenea punct de vedere. În omilia sa cu privire la firea omenească, el se adresează sufletului său zicând: „Dacă eşti cu adevărat suflare a lui Dumnezeu şi destin dumnezeiesc, aşa cum socoteşti, atunci aruncă toată nedreptatea, ca să te pot crede… Cum se face că tu eşti aşa de mult tulburat de ispitirile vrăjmaşului, cu toate că eşti unit cu Duhul ceresc? Dacă tu, în ciuda unui asemenea ajutor, înclini totuşi spre pământ, vai cât de puternic trebuie să fie păcatul tău!”. Amestecat cu „Duhul ceresc”, sufletul este deci ajutat de ceva mai mare ca el. Tocmai prezenţa acestei forţe dumnezeieşti în el este cea care i-a dat numele de „părticică din dumnezeire”, căci sufletul îşi are începutul o dată cu „revărsarea de dumnezeire” insuflata, care este harul. „Suflarea dumnezeiască” arata, aşadar, un mod de creaţie în virtutea căruia duhul omenesc este strâns legat de har, produs de har, aşa cum mişcarea aerului este produsă de suflare, duhul cuprinzând aceasta suflare şi neputând să fie despărţit de ea. Este o împărtăşire din energia dumnezeiască proprie sufletului, care este arătată prin expresia „părticică din dumnezeire”.

Într-adevăr, într-una dintre cele cinci Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte de participare cu prilejul „celor trei lumini” dintre care prima este Dumnezeu, Lumina supremă, neapropiata, negrăită; a doua, îngerii, „o anumită revărsare” sau împărtăşire din prima Lumină; a treia, omul, numit şi el lumina din pricina duhului sau iluminat de „Lumină arhetip”, care este Dumnezeu.

Crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu presupune deci ideea unei participări la fiinţă dumnezeiască, ideea unei comuniuni cu Dumnezeu. Adică ea presupune harul.

După Sfântul Grigorie de Nyssa, chipul lui Dumnezeu în om, întrucât este desăvârşit, este în mod necesar cu neputinţă de a fi cunoscut, căci oglindind plinătatea Arhetipului, el trebuie să deţină de asemenea şi caracterul incognoscibil al fiinţei dumnezeieşti. De aceea nu se poate defini în ce constă chipul lui Dumnezeu din om. Noi nu-L putem concepe altfel decât prin mijlocirea ideii de participare la bunurile nesfârşite ale lui Dumnezeu. „Prin natura sa, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, Dumnezeu este bunătate, este acea bunătate care poate fi concepută sau, mai degrabă, El este dincolo de bunătatea care poate fi concepută şi înţeleasă. El nu creează deci viaţă omenească dintr-un alt motiv decât că este bun. Fiind astfel şi creând din acest motiv firea omenească, El nu a vrut să-şi arate pe jumătate puterea bunătăţii Sale, dând omului numai o parte din bunurile Sale, refuzându-i din gelozie împărtăşirea din celelalte. Ci desăvârşirea bunătăţii Sale constă în aceea că face că omul să iasă din nefiinţă la fiinţă, să nu fie lipsit de vreun bine. Or, şirul acestor bunătăţi este aşa de lung, încât este imposibil să le enumerăm. De aceea, toate sunt conţinute pe scurt în expresia că omul este chipul lui Dumnezeu. Căci este cum s-a spus că Dumnezeu a făcut natura omenească părtaşă la tot binele… Dar dacă chipul ar fi fost întru totul asemănător frumuseţii Prototipului sau, nu ar mai fi fost chipul Său, ci s-ar fi confundat cu El. Deci, ce diferenţă există între dumnezeire şi cel care este după chipul Său? Este aceasta: unul este necreat (Dumnezeu), celălalt (omul) primeşte existenţa prin creaţie”.

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea