Arhiva pentru ziua octombrie 16th, 2019

16.10.2019 – A fi bun sau „a nu trai doar pentru tine”

miercuri, octombrie 16th, 2019

Din când în când simţim apropierea morţii, simţim răsuflarea rece şi golul sufletesc care ne îngheaţă sângele în vene. Inima noastră, biata de ea, bate din ce în ce mai tare parcă încercând să ne avertizeze de pericolul iminent.

După un timp, oarecum ne obişnuim cu această stare a sufletului şi rămânem captivi în lumea întrebărilor: „De ce?”, „Unde am greşit?”, „Care este drumul către lumină?.

Întrebări, întrebări şi iar întrebări, care nu înlătură agonia noastră pentru că încă nu găsim răspunsurile liniştitoare. Frământările noastre se adâncesc în lumea ideilor existenţiale şi începem să ne întrebăm: Dacă suntem pe drum?; Dacă ne împlinim scopul pentru care am fost zămisliţi pe acest pământ?.

Atunci începem să cerem cu adevărat de la Dumnezeu un răspuns, un ajutor, măcar o „clipă de certitudine” pentru căutările noastre. Ne simţim mărginirea şi neputinţa în faţa Vieţii, ne aducem aminte că suntem muritori şi simţim cu intensitate acest lucru. Dar dacă stăruim în „a cere!”, nu se poate să nu primim un răspuns la cererea noastră şi Cerul milostiv se va oglindi din nou în noi.

Zbuciumul sufletesc prin care am trecut, ne-a făcut parcă mai sensibili, mai receptivi, la lumea în care trăim şi am simţit din nou în inima noastră cuvintele părinteşti: „Nu sunteţi singuri aici pe pământ!”. Astfel am devenit mai atenţi la durerile şi neputinţele celorlalţi şi ne-am dat seama că viaţa fără ei n-ar avea nici-o bucurie. Pentru că ne bucură orice simpatie sinceră, care vine din partea oricărui om și care ne mângâie inima noi, așa cum un leac uitat şi pierdut prin desişurile acestei lumi tămăduieşte o durere de neînlăturat.

De multe ori citim atâtea cărţi scrise, de şi despre sfinţi şi intuim câteodată anumite lucruri pe care le considerăm vitale pentru viaţa noastră. Pentru o clipă suntem nemuritori, visăm cu ochii deschişi şi ne identificăm cu ei, cu sfinţii. Parcă şi noi în viaţa noastră am făcut câte ceva, parcă totul devine facil pentru cel care n-a gustat încă din otrava morţii. Ne înălţăm cu cugetul şi străbatem imediat doar cu mintea sferele cereşti şi în timp ce facem acest exerciţiu uităm de scopul pentru care suntem aici. Suntem sus dar nu suntem cu El, cu Cel care ne poartă în braţe, cu cel care ne mângâie sufletele.

Am devenit atât de sfătuitori cu ceilalţi, atât de utili verbal dar ei tânjesc după altceva şi acel ceva este inima noastră, este dragostea pe care n-am acumulat-o încă, din nici-o carte. Aceasta se primeşte, dar nu cu mintea ci cu inima, inima doar ea este locul de întâlnire cu El, Învăţătorul nostru de taină al dragostei.

El bate neîncetat la uşile inimii iar cheia cu care deschidem nu este alta decât cea care am primit-o fiecare dintre noi acolo la „Taina Botezului”, „legătura dragostei”, pe care am pierdut-o prin cămările întunecate ale inimii noastre. Exerciţiul acesta al căutării devine obositor atunci când dorinţa noastră s-a îngreuiat de uitare. Sufletul nostru respiră un aer pământesc, nu mai are conştiinţa mirosului paradisiac, dăruit acolo în Eden iar  mintea s-a făcut calapod pentru micimile acestei lumi.

Creştinismul a fost cunoscut ca o religie a iubirii printre celelalte religii dar el nu este o religie în sine. Ortodoxia este credinţa noastră iar Dumnezeu este ţintă şi cale, este iubire dar şi adevăr şi numai acest adevăr ne poate face liberi. Orice îngrădire a acestui adevăr devine maladie pentru sufletul omenesc pentru aspiraţiile sale de a fi mai bun.

A fi mai bun ar trebui să fie pentru noi sinonim cu a nu trăi doar pentru tine, a fi cu ceilalți atunci când mâinile lor întinse către Cer, aşteaptă mila, precum pământul arid aşteaptă o ploaie binefăcătoare.

„Milă voiesc iar nu jertfă” acesta este glasul Păstorului celui bun care-şi pune viaţa pentru oile sale iar oile ascultă de glasul Său. Acesta ar trebui să fie şi glasul nostru cu care mângâiem dar şi cu care certăm şi cu care în acelaşi timp avem nevoie să trăim speranţa unui pământ nou şi al unui cer nou.

În primăvara vieţii noastre ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu pentru a putea da roade la timpul potrivit şi pentru ca sfârşitul vieţii noastre să ne găsească împăcaţi cu noi înşine. Atunci vom privi înapoi la viaţa noastră şi dacă inimile noastre nu vor fi de copii să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să cureţe sufletele noastre de răutatea nefirească ce s-a cuibărit aici.

Omul ar trebui să înveţe până la bătrâneţile lui „ce este dragostea?” şi cum să comunice dragostea celorlalţi, numai aşa putem spune că acel om a îmbătrânit frumos şi chipul său se va apropia de asemănarea cu Dumnezeu. Astfel el nu va muri ci va fi viu pentru că: „Dragostea nu moare niciodată”.

Omul numai atunci va înţelege pentru ce şi mai ales pentru cine, a venit pe acest pământ iar faptele sale vor mărturisi semenilor săi că aceste cuvinte „Dăruind vei dobândi”, au dat rod bogat în inima lui.

Este adevărat că numai Dumnezeu poate să dăruiască cu adevărat dar omul a fost făcut să-l imite în toate!

 

Pr. Eugen Băcioiu

16.10.2019 – Rugăciunea personală şi rugăciunea de obște în rânduiala Bisericii Ortodoxe (3)

miercuri, octombrie 16th, 2019

Citirea rugăciunilor cu voce gravă și nu „în șoaptă”, cum este numită de obicei această practică, oferă credincioșilor posibilitatea de a urmări înlănțuirea firească a rugăciunilor și ecfoniselor și a structurii canonice a Dumnezeieștii Liturghii.

Această indicație a „rostirii cu voce gravă” a rugăciunii îi ferește, alături de ceilalți, și pe Preoți de a neglija sau de a omite citirea conștientă a rugăciunilor, de rostirea și pronunțarea lor mecanică sau de a le parcurge numai „cu ochiul”, cum se zice, iar pe credincioși îi va ajuta să conștientizeze că Preotul nu rostește la Dumnezeiasca Liturghie niște formule magice în șoaptă, ci săvârșește și înalță în numele lor „rugăciuni și mijlociri și jertfe fără de sânge” pentru toată Adunarea Bisericii.

Muzica este unul din darurile de mare preț pe care ni le-a făcut Dumnezeu. Ea face să ne vibreze întreaga ființă, până în cele mai tainice străfunduri. Muzica este poezia inimii, după cum și poezia este muzica rațiunii. Ea ne înlesnește exprimarea unor stări de excepțională înălțare sufleteasca, ne pune la dispoziție o cale de comuniune cu Duhul lui Dumnezeu și ne strânge într-o comunitate care mărșăluiește spre cer împreună în cadența cântărilor comune.

Cântarea sau muzica bisericească este un altfel de mod prin care credinciosul se roagă. Ideile rugăciunii cântate se iau din cărțile bisericești întocmite de către imnografi inspirați pe temeiul Sfintei Scripturi. Ele hrănesc duhovnicește pe tot cel ce apelează la această formă de preaslăvire a lui Dumnezeu, muzica are in ea o putere care se manifestă asupra inimii, așa cum a demonstrat-o cântarea lui David aplicată ca terapie pentru împăratul Saul (1 Sam. 16). Una din putinele realități pe care le știm de pe acum despre viața veșnică din cer este că ea se va desfășura pe un fond plin de “muzică.” .

Muzica bisericeasca este cântecul pe care îl asculți atunci când sufletul tău are nevoie de liniște. Pentru că muzica bisericească nu este doar cea care îți mângâie urechile, ci și inima.

Muzica religioasă ortodoxă poate fi dialogul nostru cu divinitatea. Însă mai are un rol poate la fel de important, acela de a facilita comunicarea cu noi înșine. Ascultând slujba, omul se poate detașa de problemele de zi cu zi, de griji si de nevoi, și se poate întoarce înlăuntrul său.

Ascultând vocea preotului, omul se interiorizează: uneori, aici poate descoperi ceea ce se afla cu adevărat în sufletul său și dacă înlăuntru este armonia pe care o are muzica religioasă. Vocea preotului poate „acorda” inima omului, astfel încât aceasta să fie receptivă la mesajul lui Dumnezeu.

Trebuie să spunem că un om care dorește o legătură mai adâncă cu Dumnezeu va fi mult mai atent la rostirea rugăciunii și la înțelegerea conținutului fie această rugăciune rostită, fie cântată sau făcută în biserică în comun.

(Pr. Eugen Băcioiu)

 

 

16.10.2019 – Rugăciunea personală şi rugăciunea de obște în rânduiala Bisericii Ortodoxe (2)

miercuri, octombrie 16th, 2019

Când smerenia se pierde, sufletul pierde în același timp harul și iubirea față de Dumnezeu și, atunci, rugăciunea arzătoare se stinge. Dar când sufletul domolește patimile și acesta câștigă smerenia, Domnul îi dă harul Său și atunci el se roagă pentru vrăjmașii lui, ca pentru sine însuși, și se roagă cu lacrimi pentru întreaga lume” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994).

Atunci când harul se pierde omul se lasă purtat în tot felul de ritualuri, pe care le împlinește cu gândul că astfel, se poate întoarce la Dumnezeu sau că-l poate mulțumi pe Dumnezeu. E ca o datorie de zi de zi, pe care o îndeplinește fără dorința sinceră a căutării interioare, a retrăirii acelor momente în care a simțit prezența Lui Dumnezeu. El este preocupat  de relația lui cu lumea, în care încearcă să-și păstreze imaginea de bun credincios însă preocupat fiind prea mult de această lucrare, uită de scopul pentru care se află aici pe acest pământ.

Aici ar trebui să intervină și să salveze sufletul acesta hăituit de patimi, rugăciunea de obște și cu precădere Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie cere fiecăruia o pregătire deosebită.. Ea este hrana spirituală a vieții pentru fiecare dintre noi; te face să crești în asemănarea cu Dumnezeu iar Dumnezeu să lucreze în tine și prin tine în omenire, în lume. Una dintre condițiile participării noastre cu inima la săvârșirea Sfintei Liturghii este și înțelegerea rugăciunilor care se fac atât de preot dar mai ales de credincioși. Altfel liturghia se transformă doar într-un ritual fără a crea spațiul necesar al trăirii Lui Dumnezeu, al întâlnirii duhului omului cu Duhul Lui Dumnezeu.

Astfel în anul 2004 o enciclică 2784 a sinodului Bisericii Greciei readucea în actualitate modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie, acest lucru fiind foarte important pentru cele spuse mai sus. Această tradiție ne conduce cu mintea la faptul că toate aceste lucruri erau necesare pentru o mai bună comuniune în rugăciune dar și cu rol catehetic pentru o mai bună înțelegere a ritualului liturgic.

Toate cele ce se cuprind în Dumnezeiasca Liturghie au locul lor cuvenit și niciodată nu se cuvine să fie detașate din prim-planul atenției religioase, al simțirii și evlaviei preotului liturghisitor.

Aceasta este tradiția liturgică a Bisericii pe care practica liturgică actuală este chemată să o adopte. Cu excepția rugăciunii Heruvicului, pe care proestosul trebuie să o citească pentru sine și în auzul împreună-slujitorilor, și a celei dinapoia amvonului, care se cuvine să fie citită ecfonetic, toate celelalte rugăciuni trebuie să fie înălțate de liturghisitor cu voce gravă/sobră, care să păstreze inteligibilitatea Tainei, a „Liturghiei”, să întărească evlavia rugătorilor și, în sfârșit, să inițieze-în-taină. Credincioșii trebuie ajutați să conștientizeze mai mult că la Dumnezeiasca Liturghie nu „săvârșesc” Taina împreună cu Preotul, ci participă la ea; aceasta deoarece prima concepție, ca credință și convingere, este o simțire și o practică curat protestantă.

(Pr. Eugen Băcioiu)

 

16.10.2019 – Rugăciunea personală şi rugăciunea de obște în rânduiala Bisericii Ortodoxe (1)

miercuri, octombrie 16th, 2019

Viața creștinului autentic este într-o permanentă căutare a așezării lui sufletești, în respectarea unei rânduieli în relația sa cu Dumnezeu și în a fi permanent, într-o împreună lucrare, participativă prin rugăciune și har la lucrarea divină. Un rol covârșitor în acest sens îl are rugăciunea, fie ea de obște în biserică, sau cea particulară.

Cuvintele: „Rugați-vă neîncetat” cu siguranță pe mulți ne-au pus pe gânduri, dar în viața noastră apar nenumărate probleme cotidiene. Putem să ne ocupăm numai cu rugăciunea? S-ar părea că această cerință este imposibil de îndeplinit. Dar a te ruga neîncetat nu înseamnă doar a sta la rugăciune, a citi rugăciuni, a face metanii, a merge mereu la biserică doar pentru a îndeplini un ritual. Pentru  a te ruga neîncetat  este necesar ca în inimile noastre să existe mereu o stare de rugăciune.

Avem nevoie ca inima noastră să fie mereu plină de căință pentru nevrednicia și noastră, să fie plină de frică în fața lui Dumnezeu, pe Care neîncetat Îl întristăm. Și, dacă această stare de smerenie, de dispoziție sfântă nu ne va părăsi niciodată, atunci ne vom ruga mereu și oriunde, cu toate problemele noastre cotidiene, în timp ce ne îndeplinim activitățile zilnice, în timp ce practicăm meseria noastră.

Sfântul Siluan Athonitul un trăitor al sfântului Munte ne îndeamnă, la adevăratul mod de a rămâne în rugăciune: „Mulți oameni se roagă cu buzele și le place să se roage din cărți de rugăciune. Și este un lucru bun acesta. Domnul primește rugăciunea lor și revarsă asupra lor harul Lui. Dar dacă te rogi gândindu-te la altceva, Domnul nu va asculta o astfel de rugăciune. Cel ce se roagă din obișnuință nu încearcă schimbări în rugăciunea lui, care rămâne aceeași, dar cel ce se roagă din toată inima sa cunoaște multe încercări în rugăciune. Se luptă când cu Vrăjmașul, când cu sine însuși, când cu patimile lui, când cu oamenii, și în toate acestea trebuie să fie un învingător” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994).

Părintele Arsenie Papacioc avea o vorbă despre rugăciunea unora: „Tipic, tipic, și la inimă nimic”. Cuvintele acestea nu au în vedere un canon de rugăciune respectat zilnic, ci vizează pravila făcută din obligație, fără trăire. Față de acea rugăciune, după ce se termină, omul se consideră achitat și se retrage fără să dobândească ceva care să-l țină permanent prezent înaintea lui Dumnezeu. Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relație cu Dumnezeu. Asta ar fi esența rugăciunii. Canonul făcut fără străpungere de inimă e neroditor.

Suferințele și primejdiile i-au învățat pe mulți să se roage, reușind să se cufunde în Dumnezeu în rugăciunile lor. Atunci când necazurile vin omul caută în orice loc și în orice chip să-L întâlnească pe Dumnezeu. Atunci în timpul oricărei activități, întotdeauna și oricând ne putem ruga. Atunci există dorință de rugăciune, iar inima se îndreaptă neîncetat către Dumnezeu.

Rugăciunea neîncetată se naște cu precădere din iubire, dar se pierde și moare prin judecăți, vorbe deșarte și neînfrânare. Cel care îl iubește pe Dumnezeu Îl poate avea în mintea și inima sa, ziua și noaptea, căci nimic nu te poate împiedica să-L iubești pe Dumnezeu.

„Domnul iubește pe toți oamenii, dar cel care are mai mare iubire de Dumnezeu, acela va primi plată mai multă. Domnul ne-a dat poruncă de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul nostru” (Matei 22, 37). Dar cum poți să-L iubești pe Dumnezeu fără să te rogi? Pentru aceasta mintea și inima omului trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.

(Pr. Eugen Băcioiu)