Arhiva pentru luna noiembrie, 2019

27.11.2019 – Dionisei Eclesiarhul – pictor și miniaturist

miercuri, noiembrie 27th, 2019

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul este una dintre cele mai de seama figuri din trecutul culturii româneşti, defăşurandu-şi activitatea în ajurul anului 1800. Activitatea culturală a cronicarului a fost puţin cunoscută şi se materializează în 30 de Condici şi documente, 22 pomelnice ctitoriceşti, Hronograful, alte manuscrise şi traduceri precum şi 2 cărţi de ritual care au fost editate. Preotul și cercetătorul Dumitru Bălaşa sublinia că această operă îl prezintă pe autor în trei mari ipostaze: pictor şi miniaturist, caligraf şi istoric. Acestea sunt cele trei mari teme pe care le-a tratat Dionisie în opera sa.

Pictor şi miniaturist. După cum menţionează cercetătorii care s-au ocupat de miniaturile şi picturile care îmbogăţesc artistic opera lui Dionisie, acesta şi-a făcut un obicei ca la Condica sau Pomelnicul ctitoricesc al fiecărui schit, biserică sau mânăstire să deseneze în acuarelă sau peniţă biserica respectivă, schitul sau mânăstirea în anumite cazuri chiar „patronul” ei. Din opera vastă a cronicarului ne-au rămas foarte multe lucrări şi tablouri în cerneală neagră, roşie şi acuarelă, cu care şi-a ilustrat lucrările. Chenar, frontoane, îngeraşi, titluri şi chiar iniţiale de paragrafe sunt lucrate de autor cu atâta măiestrie şi migală încât poţi crede că trebuia să-şi aleagă cariera de pictor. Arta pe care o cultivă din acest punct de vedere  este deosebită, fiecare operă, filă şi miniatură neasemănându-se una cu alta, ci avem de-aface cu încercarea de a aduce ceva nou, cu diferite motive decorative naturale: firul de in înflorat, viţa de vie sau păsări.

Se ştie bine că la sfârşitul secolului al XVIII-lea arta religioasa rămâne legată de lumea balcanică şi orientală care-şi află o ultimă prelungire sub pana de zugrav şi cronicar a lui Dionisie, iar aceasta rămâne în esenţa ei rustică şi neconvenţională. Această valoare a picturilor şi miniaturilor al lui Dionisie a fost cercetată şi pusă în valoare de Radu Constantinescu, cel care va impune aducerea marelui cronicar la adevărata valoare care trebuie să i se recunoască. Din această operă artistică, ceea ce-l reprezintă cel mai bine şi care poartă caracteristicele personalităţii dionisiene o constituie împodobirea literei şi aceasta datorită faptului că era în primul rând şi mai presus de toate un alcătuitor de slove şi nu un „zugrav de subţire” cum mai erau numiţi pictorii de atunci. În ceea ce priveşte litera de rând, ea este sobră în tuş negru fiind aşternută în rânduri rare şi citeţe. Datorită acestui fond, iniţiala roşie sau policromă este scoasă mult în evidenţă atrăgând privirea într-un mod plăcut prin fineţea şi splendoarea ei. Abundă literele în tuş negru şi roşu, încadrate de o vegetaţie efervescentă dar stilizată, ori cel puţin simplificată sugerând eflorecenţe de trifoi şi volvură colorate cu fantezie în acuarelă.

În opera lui Dionisie am putea spune ca predomină şi ornamentul greoi al barocului târziu venit prin filieră rusească inspirat din filele cărţilor care imitau tiparul ornament floral.

Pe lângă aceste iniţiale cu caracter floral se întâlnesc şi acelea împodobite cu felurite vieţuitoare, în aceaşi manieră cunoscută cronicarului. Vietatea  preferată a lui Dionisie este şarpele, roşu cu auriu redat cu anumită stângăcie sugerând lesne litera dorită ori oferind cadrul ideal pentru frontispiciu. Pe langă numeroase animale sunt întâlnite păsări; corbul heraldic al Munteniei, grauri galbeni sau vrăbii. Vorbind la capăt despre capacitatea plastică a autorului nostru ea este circumscrisă de simţul decorativului, de aceea, compoziţiile mai complexe pot fi comparate cu cele ale zugravilor de meserie, amintind aici pe Manea Zugravul, Partenie Monahul şi Grigorie Pictorul. În ceea ce priveşte „peisajul” acestuia poate fi înscris în cadrul graficii naive de inspiraţie rustică a unor imagini fixate pe retina artistului şi reprodusă din memorie.

Temele tratate de Dionisie şi ucenicii lui, se înscriu în trei mari categorii: cu subiect dogmatic, cu temă laică şi pur decorative. Din acest punct de vedere, al stilului abordat în miniaturi şi peniţe, se pot spune multe lucruri, unii autori încercând să-l urce la rangul de iconar, el rămânând totuşi pentru noi un miniaturist de aceeaşi extracţie medievală ca şi „popa Flor” la mijlocul secolului al XVIII-lea. În plus, se poate spune că el este, pe de-o parte ultimul reprezentant al acestui filon de veche grafică românească, iar pe de altă parte unul dintre cei care au înnoit miniatura noastră la această vreme, atrăgând-o în domeniul artei naive, folclorice, ţărăneşti, prin modificarea programului tematic şi repertoriului decorativ cum avea să rămâna definitiv după 1820.

Cu potcapul pe ceafă ca mai târziu Ion Creangă, cu pana de gâscă ascuţită, Dionisie Eclesiarhul, păşeşte într-o zonă de spiritualitate mult mai rafinate decât ideile lui Russo sau Voltaire. Denaturate de ofiţeri şi asasini , el descoperă balcanismul, prin opera sa principala Hronograful care se păstrează la Biblioteca Academiei Române, intră în grecime, turcime şi bulgărime păşind cu adevărat în vechea limbă româncească. Este un Anton Pann înainte de Povestea Vorbei şi un titan care cu instrumente de scris confecţionate la nivelul timpului şi cerneluri vegetale reuşeşte să se remarce ca un original scriitor român la începutul secolului al XIX-lea. Este adevărat că epoca l-a avantajat foarte bine, fiind o epocă plina de magneţi pentru amatorul de pitoresc. Este epoca când fanarioţii intră în palatul domnilor români, aducându-şi cu ei obiceiuri, apucături, limbă şi politichie.

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul este una dintre cele mai de seamă figuri din trecutul culturii româneşti care şi-a desfăşurat activitatea în jurul anului 1800.

(Informații culese din lucrarea Radu Constantinescu, Dionisie din Pietrari-miniaturist şi caligraf, editura Meridiane, Bucureşti, 1982).

Pr. Gârju Iulian Petrișor

26.11.2019 – Dionisie Eclesiarhul – caligraf, istoric și tipograf

marți, noiembrie 26th, 2019

Caligraf. Un domeniu de referinţă al călugărului Dionisie Eclesiarhul este acela de caligraf superior. De o fineţe rar întâlnită, literele lui întrec în acurateţe şi precizie tiparul, acesta neputându-se compara cu limpezimea, claritatea literelor lui Dionisie. „Scrisul lui când imită tiparul întruchipează o elegenţă neîntrecută”; substanţa pe care o foloseşte Dionisie la realizarea literelor este cerneala vegetală, de cele mai multe ori neagră sau roşie. Titlurile sunt întotdeauna scrise cu roşu şi încadrate în frontispicii diferit colorate. Tot cu roşu sunt scrise notiţele cu diferitele lămuriri ce le dă despre diferite personaje. Numărul de rânduri nu diferă de la o pagina la alta încercând să rămână aceleaşi de-a lungul întregii opere.

Istoric. O altă trăsătură caracteristică a perosnalităţii lui Dionisie încărcată de străduinţele lui culturale şi de demersuile lui general spirituale o constituie faţeta lui de istoric, principala lucrare care-l lansează între istorici constituind-o Hronograful Ţării Româneşti (de la 1764 la 1815). Întreaga operă a cronicarului este de factură istorică şi putem să luăm aici în considerare chiar Pomelnicele care ne redau istorii de biserici, schituri şi mânăstiri, şirul domnitorilor în cele mai multe cazuri nefiind numai o înşiruire de nume ci mai degrabă un scurt istoric al Ţării Româneşti. Partea istorică a tuturor lucrărilor sale le oferă o deosebită valoare documentară. Ca dascăl slavon a tradus o serie de cărţi, acte şi hrisoave domneşti de o inestimabilă valoare.

Cele peste 30 de Cronici de documente ale diferitelor biserici, mânăstiri, mitropolii, și episcopii, conţin în ele o bogată documentare. Pomelnicele ctitoriceşti aduc multe date istorice şi lămuresc multe probleme încurcate pentru cei care se ocupă de istoria Ţărilor Române. Multe dintre ele ne aduc date istorice de importanţă locală, regională şi chiar naţională.

Ca să rămânem numai în cazul pomelnicelor dintre care multe le-a transcris după altele mai vechi sau le-a întocmit el însuşi, acestea au o valoarea istorică mare, lucru mărturisit şi de cercetătorul D. Buzatu care a stabilit foarte bine importanţa pomelnicelor bisericeşti şi a celor ctitoriceşti pentru istorie dar şi pentru lingvistică. Ele păstrează şi transmit date asupra locaşurilor de cult, asupra ctitorilor şi binefăcătorilor mari şi mici, asupra conducătorilor oştilor locale ori ai ţării. Ele dezvăluie aspecte sociale, modul de organizare al obştii ori al vremii respective, mişcări ale populaţiei, nivelul şi posibilităţile de înfăptuire ale acesteia. Unele sunt modele de grafie, de desen şi de miniatură.

  1. Russo analizând pe Dionisie Eclesiarhul scria: „ştiu exact că în copiile de acte făcute de el a schimbat pretutindeni ortografia, a mordenizat pronunţarea, şi a adăugat cuvinte originale. Este important de văzut că Dionisie îşi revede copiile şi-şi dă toată silinţa să-şi îndrepte greşelile: „am îndreptat iarăşi a mea slovă”.

Hronograful lui Dionisei se ocupă de evenimentele Ţării Româneşti între 1764-1815, toate evenimetele sunt întâmplări din timpul autorului şi asta contribuie la savoarea deosebită a lucrării care sare din canoanele genului. Chiar dacă această operă constituie „cel mai bogat izvor istoric pentru epoca anterioară revoluţiei lui Tudor Vladimirescu” (C.S Nicolăescu-Plopşor), fiind utilizată şi admirată de Haşdeu, Xenopol şi N. Iorga. Am dori să atragem atenţia asupra limbii literare „vârtoasă şi spornică” precum folclorul şi mai ales valorii artistice deosebite a cărţii care ne îndreptăţeşte să-l considerăm pe Dionisie Eclesiarhul un înzestrat şi original scriitor român la începutul secolului al XIX-lea.

Epiglot. Numai din analizarea operei lui, Grigorie Pascul spune că în afară de limba română ştia slavoneşte (fiind şi dascăl slavonesc), ruseşte, turceşte şi greceşte. Aceeaşi părere o aveau Octavia Pânu, Emil Bureţea şi D. Bălaşa, după o minuţioasă cercetare şi analizare a gloselor „Den Hronograful lui Dionisie Eclesiastul”.

Așa cum am menţionat, din opera sa principală, Hronograful, reiese că acesta studiase vechiile cronici româneşti „citise întâmplările războiului franţuzilor şi întoarcerea lor de la Moscova, tălmăcite din nemţie în româneşte şi tipărite la Buda, în 1814. Citise gazeturi, anumite fermanuri şi scrisori ale sultanului al lui Pasvantoglu ori ale ţarului Alexandru”. Din acestea trebuie reţinut faptul că Dionisie nu era un oarecare ci era un mare poliglot şi cercetător istoric scormonind prin documentele îngălbenite în trecerea anilor, Istoria Ţării Româneşti.

Tipograf. Aceste domeniu a fost necunoscut în activitatea lui Dionisie; de altfel el a fost confundat adesea cu Dionisie Criteanul. Unul  din motivele pentru care a fost adus la Episcopia Râmnicului a fost bineînţeles şi acela de a fructifica abilităţile şi cunosţiinţe lui tipografice. În anul 1809, tipografia Episcopiei Râmnicului tipăreşte o carte de cult „Rânduială pentru sfinţirea bisericii”; tot în acelaşi an tipăreşte o altă carte de acealaşi proporţii, numită „Panyhidă”, împreună cu „Litia mică”, unde în foaia de titlu este menţionat că aceasta s-a putut realiza cu „Osârdia smeritului ieromonah Dionysie Cozianola Ecleziarha Sfintei Mitropolii”.

Primul rebusist român cunoscut. La prima vedere, această afirmaţie poate deranja deoarece este de necrezut un astfel de lucru pentru un om care s-a ocupat de atâtea domenii ale culturii române. Concluzia aceasta este rezultatul cercetărilor întreprinse de preotul D. Bălaşa.

Legător de cărţi. Acest domeniu al activităţii al lui Dionisie a fost puţin cercetat. Se poate observa maniera personală şi buna realizare a legăturilor pe care le au toate Condicile şi Pomelnicile lui, lucru care reiese şi din starea în care s-au păstrat până astăzi operele respective. În primul rând, pe un Apostol din anul 1683, există o notă semnată de Dionisie însuşi cu următorul text „s-au înnoit cu legătura, prin osteneala mea Dionisie Ecles (iarh)”. A doua menţiune o avem în Pomelnicul Mânăstirii Bucovăţul vechi unde adaugă scriind: „am înnoit cu legătură trei cărţi: Apostolul, Octoihul şi Mineiul pe septembrie”.

Bibliografie. Bălaşa, Dumitru, Alte manuscrise ale lui Dionisie Eclesiarhul, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1981, nr. 2, p. 81-118; Bălaşa, Dumitru, Contribuţia lui Dionisie Eclesiarhul la îmbunătăţirea Molitfelnicului românesc. Un manuscris necunoscut, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul 1968, nr. 3, p. 209-221; Bălaşa, Dumitru, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, legător de cărţi, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1958, nr. 10, p. 106-107. Bălaşa, Dumitru, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul – scurtă prezentare, date noi şi un portret moral din 1801, inedit, în Mitropolia Olteniei”, anul 1982, nr. 1-3, p. 89-112. Bălaşa, Dumitru, Dionisie Eclesiarhul Bistriţii, în „Renaşterea”, nr. 4-5, 1946, p. 116-118. Bălaşa, Dumitru, Date noi privitoare la activitatea cronicarului Dionisie Eclesiarhul, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul 1983, nr. 9-10, p. 726-731. Bulat, Toma, Contribuţii documentare la istoria Olteniei, Rm.Vâlcea, 1925. Buzatu, Dumitru, Cărei biserici aparţine Pomelnicul de la Şimnic?, în „Mitropolia Olteniei”,, anul 1969,  nr. 3-4. Călinescu, George, Istoria Literaturii Române, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941. Constantinescu, Radu, Dionisie din Pietrari-miniaturist şi caligraf, editura Meridiane, Bucureşti, 1982. Păun, Octavian, Dionisie Eclesiarhul – Hronograful Ţării Româneşti, în analele Universităţii Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1959, p. 159-165. Piru, Alexandru, Istoria Literaturii Române, Editura știinșifică și enciclopedică, Bucureşti, 1977. Ştrempel, Gabriel, Copişti de manuscrise româneşti până la anul 1800, Editura Academiei, Bucureşti, 1959. Trăistaru, Ion, Viaţa şi opera lui Dionisie Eclesiarhul, în vol. „Unele Contribuţii la istoria mişcării literare din Oltenia”, Craiova, 1977. Vârtosu, Emil, Date noi despre Dionisie Eclesiarhul, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul 1937, p. 89-97.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

26.11.2019 – CONCORDATUL ROMÂNIEI CU VATICANUL (1927)

marți, noiembrie 26th, 2019

Concordatul este un termen folosit deseori în limbajul juridic şi economic, având un sens „laic” şi unul „religios”. În domeniul economic, prin concordat se înţelege un contract între debitor şi masa creditorilor, având ca obiect stabilirea condiţiilor de stingere a datoriilor fără compromiterea posibilităţilor de redresare a situaţiei financiare a debitorului. În sens religios-politic, prin termenul de concor­dat se înţelege, în mod obişnuit, o convenţie intervenită între papă, ca şef al Bise­ricii Romano-Catolice, şi puterea laică a unui stat, pentru reglementarea relaţiilor dintre acel stat şi religia catolică ce funcţionează pe teritoriul său[1].

Concordatul rezultă din nerealismul doctrinei catolice despre Biserică şi Stat. Potrivit acestei doctrine, Biserica şi Statul sunt două societăţi perfecte, a căror au­toritate se exercită totuşi asupra aceloraşi subiecţi şi, adesea, în probleme conexe, ceea ce implică necesitatea unei legi care să determine raporturile lor naturale. Statul deci, fiind şi el „societate perfectă”, ar urma să accepte pur şi simplu, fără dificultăţi, aplicarea pe teritoriul său a principiilor de drept bisericesc privitoare la relaţia dintre puterea spirituală şi cea seculară.

În ţara noastră, regimul cultelor a fost fixat atât prin Constituţia din 1923 (una din cele mai bune şi mai liberale din Europa acelui timp, care stipulea principiul că „raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”), cât şi prin Legea cultelor din 1925.

Ţara noastră a manifestat, prin legile date, o toleranţă şi o înţelegere deosebită faţă de diferitele culte religioase care au activat pe teritoriul românesc.

Evident, Biserica Romano-Catolică din România ar fi urmat ca, din punct de vedere juridic-administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statu­lui în toate problemele ei de organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin Codex juris canonici[2].

 Ca urmare, Roma ia iniţiativa unor tratative cu guvernanţii români în vederea încheierii unui concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano-catolic din România se vor stabili nu prin lege, ci prin acest act diplomatic, pentru că, în virtutea canoanelor şi învăţăturilor catolice, centralismul papal este mai presus de centralismul state­lor laice. De aceea, Bise­rica Romano-Catolică nu se poate supune aceluiaşi tratament căruia i se supun celelalte culte din ţară, ci ea reclamă un statut deosebit, privilegiat.

Tratativele încep îndată după terminarea războiului, în anul 1920, în timpul guvernării Averescu, având ca ministru al cultelor pe Octavian Goga, iar ca mi­nistru al României la Vatican pe D. Pennescu.

Vaticanul trimite guvernului român un anteproiect de concordat în care, printre altele, pretinde dependenţa directă a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi titlul de „Biserică apostolică romană”.

Guvernul român îşi dă acordul de principiu pentru încheierea unui concordat dar respinge anteproiectul şi trimite Romei un alt proiect, redactat în aşa fel încât „interesele ţării” să fie apărate.

În comentariul pe care-l alătură proiectului, Octavian Goga cere ca „organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, in­dependenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui, deoarece une­ori biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profan”[3].

Proiectul cere ca numirea ierarhilor să se facă în funcţie de prerogativele regelui, să i se recunoască acestuia dreptul de patronat pe care l-au avut şi regii Ungariei, şi respinge titlul de „Biserică apostolică romană”. De fapt, regele nu dorea decât prezervarea caracterului statal al României şi a prerogativelor sale de suveran asupra teritoriului românesc, aşa cum odinioară vechii împăraţi germani, ca şi regii englezi sau francezi, se revoltaseră împotriva pretenţiilor de suzeranita­te ale papei.

Din actele vremii rezultă că, în primul rând, Octavian Goga sesizează caracterul cel puţin dubios al anteproiectului Romei şi împuterniceşte pe ministrul Pennescu să comunice Vaticanului observaţiile făcute pe marginea documentului.

Cu toate acestea, Sfântul Scaun sfidează statul român. Papa nu numai că nu ţine seama de aceste observaţii, dar trimite la Bucureşti un al doilea proiect de con­cordat, al cărui conţinut e mult mai restrictiv la adresa Statului român decât primul.

Guvernul însă îl respinge, pentru motivul că acest proiect „cuprinde abateri esenţiale de la punctul nostru de vedere, iar de altă parte nu ni se oferă garanţiile de cari, credem că, în interesul Statului, avem neapărată nevoie”[4].

După căderea de la putere a guvernului Averescu în decembrie 1921, proble­ma este lăsată pe seama guvernului liberal al lui Ion I.C. Brătianu, care conduce des­tinele ţării până în 1926. În ciuda numeroaselor merite politice de netăgăduit, lui îi revine răspunderea pentru continuarea şi încheierea tratativelor asupra Concorda­tului, în condiţii extrem de umilitoare şi păgubitoare pentru prestigiul şi interesele Statului român.

După trei ani de tăcere, în spatele căreia, în lipsă de informaţii mai amănunţite, se pot prezuma tatonări şi speculaţii subterane, Vaticanul trimite la Bucureşti un nou proiect de concordat, sensibil diferit de cele din 1920 şi 1921, în spiritul unei autonomii aproape totale a Bisericii Catolice din România şi, mai mult, al unor tendinţe universaliste catolice[5].

Acest proiect de concordat pretinde ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, ca Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-Catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, el cere ca Fondul de studii şi Fondul religios, adminis­trate până aici de Stat, să fie predate Bisericii Romano-Catolice.

La acest punct trebuie reţinut că, prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al noului proiect de concordat este acela prin care se prevede că episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului român pot comunica direct cu Vaticanul, fără niciun fel de control din partea autorităţii civile, şi aceasta nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formulă extrem de elastică şi care deschide drum liber şi oricărei acţiuni extra-bisericeşti.[6]

Niciun concordat încheiat până atunci cu vreun alt stat nu impunea statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe. Începând cu anul 1924, guver­nul liberal acceptă negocierile asupra acestui ultim proiect de concordat şi, în faţa rigidităţii Vaticanului, face concesii treptate pentru ca, în cele din urmă, să cadă de acord. Nu ajunge însă să şi semneze Concordatul, deoarece cade de la putere. Opera va fi desăvârşită de guvernul Averescu, revenit în fruntea ţării îndată după cel liberal, adică în 1926.

În cadrul noii guvernări, Portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor e deţinut de V. Goldiş. Acesta îşi schimbă atitudinea faţă de Concordat: dacă la început el se prezintă ca un adversar înflăcărat al Concordatului, atitudinea lui se schimbă brusc şi tocmai el este cel care, la 10 mai 1927, merge la Roma şi semnează, în numele regelui României şi al Statului român, actul prin care Vaticanul repurta o victorie netăgăduită asupra demnităţii şi intereselor româneşti.

Autorităţile s-au ferit să anunţe opiniei publice semnarea Concordatului pen­tru că doreau să ascundă pe cât posibil prevederile sale ostile şi anti-suverane la adresa Statului român, care ar fi dus la declanşarea unui val de proteste în întreaga ţară, împotriva semnării Concordatului.

Un fapt demn de menţionat că până la această dată, şi încă opt luni după ea, întreaga problemă a Concordatului se consumă în mod secret. Opinia publică ro­mânească ia cunoştinţă de semnarea lui de abia în februarie 1928, când existenţa Concordatului e denunţată în coloanele ziarului Telegraful Român din Sibiu. Se produc discuţii agitate, proteste, interpelări, explicaţii penibile, semne de întreba­re.

Nicolae Titulescu îşi dă seama că, aşa cum s-a făcut, Concordatul reprezintă o mare greşeală politică a României şi, în 1928, cere Vaticanului un număr de „declaraţii interpretative”, menite să atenueze gravitatea documentului, declaraţii fără de care, spune omul nostru politic, ratificarea e imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu continuă să insiste, dar monseniorul Doici, demnitar al cancelariei papa­le, îi spune confidenţial „că este vorba de rezistenţa personală a papei”.

În 1929 guvernează Partidul Naţional-Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care de­săvârşeşte opera începută de Averescu şi continuată de Brătianu. Ignorând pro­testele ierarhilor ortodocşi, ale intelectualităţii conştiente şi ale opiniei publice, şi fără niciun studiu prealabil, în mai 1929, guvernul supune Corpurilor legiuitoare, proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului. Clerul şi episcopatul ortodox român protestează şi intervin în Parlament printr-o declaraţie comună, exprimată într-un discurs foarte documentat al mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan.

Cu toate acestea, Corpurile legiuitoare votează ratificarea, în urma unui cu­vânt de ordine al lui Iuliu Maniu, transmis prin raportorul parlamentar al Concor­datului. Textul documentului e publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929, adică mai înainte de ratificarea lui, care a avut loc la Roma în ziua de 7 iulie a aceluiaşi an.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

 

[1] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928 – ediție electronică, p. 98.

[2] Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului, Sibiu, 1929, p. 27.

 

[3] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul… p. 108.

[4] Ibidem, p. 109.

[5] Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. III,  ediția a II-a, Editura I.B.M.B.O.R.,  București, 1992, p. 462.

[6] Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului…, p. 30.

26.11.2019 – CINE SUNT TRADUCĂTORII BIBLIEI DE LA BUCUREȘTI (1688)?

marți, noiembrie 26th, 2019

Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură demonstrează că traducerea Bibliei a fost făcută de fraţii Greceanu pentru că aceasta se asemănă cu celelalte traduceri pe care le-au mai făcut aceştia[1]. Fraţii Greceanu erau originari din satul Greci, de lângă Găieşti. Fiind amândoi buni cunoscători de limbă greacă, au tradus multe opere în limba română, Radu Greceanu fiind cel care a introdus în limbă un gen literar nou, cronica ritmată[2].

Traducerea Bibliei de la Bucureşti s-a făcut în exclusivitate după textul grecesc al Bibliei, fapt confirmat şi de afirmaţiile Mitropolitului Dosoftei al Moldovei, dar și de Antim Ivireanul şi fraţii Greceanu „în predosloviile cărţilor tipărite de ei înainte şi după apariţia Bibliei de la 1688”[3].

Istoricul Ioan Lupaş spunea că „la traducerea Bibliei de la Bucureşti au colaborat mai mulţi inşi, ca arhiereul grec Gherman de Nisa, care ştia bine româneşte, episcopul Mitrofan, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, vestiţi cărturari ai timpului şi învăţatul cronicar Constantin Stolnicul Cantacuzino, care studiase în Italia, la Padova”[4].

Mulţi cercetători încearcă sa facă asocierea acestei traduceri a Bibliei cu alte traduceri anterioare, traduceri pe care autorii le-au folosit, dar prin care nu se înţege că aceştia au copiat cuvânt cu cuvânt, ci că au verificat și au corectat acolo unde au existat greşeli sau forme învechite ale limbii, astfel încât traducerea să corespundă noilor norme literare. Părintele profesor Mircea Păcurariu afirmă că „la baza textului Noului Testament a stat ediţia de la Alba Iulia din 1648. O simplă comparare a textelor ne încredinţează că de multe ori este vorba numai de schimbări neînsemnate de limbă, cerute de însăşi evoluţia ei”[5].

Faptul că atunci când s-au apucat de traducerea Bibliei, traducătorii au avut şi alte traduceri este afirmat chiar din prefaţa cărţii, acolo unde se aminteşte că „traducerea s-a făcut folosindu-se şi alte izvoade vechi şi alăturându-le cu cel elinesc al celor 70 de dascăli”[6]. Cercetările au dovedit că traducătorii Bibliei de la 1848 au folosit aproape toate traducerile parţiale care existau până la momentul acela în limba română. Sunt menţionate în special Noul Testament de la Bălgrad, care după părerea unor cercetători a fost inclus aproape în întregime în Biblia de la 1688, apoi Psaltirea de la Bălgrad (1652), Psaltirea şi Paremiile mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Evanghelia şi Apostolul, tipărite cu ceva timp mai înainte – 1682 şi 1683 – şi chiar Cazania mitropolitului Varlaam[7].

Persoana lui Nicolae Milescu ridică cele mai mari probleme referitoare la traducerea Bibliei de la 1688. Acesta era un „aventurier de geniu, fost pe rând în slujba Moldovei, a Munteniei şi a Rusiei, autor al unor cărţi variate, originale şi mai puţin originale, dar oricum mare om de cultură, poliglot, scriitor şi diplomat”[8]. Acesta a început traducerea Vechiului Testament la Constantinopol în 1662, şi a terminat-o la Stettin (lângă Marea Baltică) în 1668. Nu este exclus ca ms. 4389, poate chiar originalul lui Milescu, care azi nu mai există din cauză că a fost pierdut, să fi ajuns de la Stettin la mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care din 1686 și până la moartea lui (13 decembrie 1696) se instalase în Polonia. Despre acest lucru se crede ca manuscrisul chiar a ajuns pe mâna mitropolitului Dosoftei, care i-a făcut corecturile de rigoare[9].

Faptul că Nicolae Milescu a avut o contribuţie la traducerea Bibliei de la 1688 rezultă şi din articolele revistelor vremii. Astfel, vedem că: „petrecerea eroului nostru (Milescu) la Constantinopole înzestră literatura românească cu un op de cea mai mare importanţă… Milescu, cel dintâi, şezînd fără mult lucru la Constantinopol, execută o traducţie totală, completă, de 1.000 de pagine de tipar in-folio mare… Această traducţie fu publicată mai în urmă la Bucureşti, sub domnia lui Şerban Cantacuzino, fără să se menţioneze măcar numele lui Milescu, pe titlu sau în prefaţă”[10].

În articolul său, Petre V. Haneş se întreabă dacă textul Bibliei de la 1688 stătuse timp de patruzeci de ani la păstrare în mâinile lui Şerban Cantacuzino, iar atunci când acesta s-a hotărât să o publice şi a dat-o la tipar, editorii Bibliei se temeau ca nu cumva numele unui profan, cum era Nicolae Milescu, să ajungă pe o asemenea carte sfântă[11]. Se pare că această ipoteză autorul a luat-o din acelaşi ziar „Satyrul”[12], întrebare pe care şi-o pune şi cartea „Schiţe de Istoria Literaturii”: „Noi nu negăm că Milescu va fi tradus Biblia, dar de ce să susţinem că fraţii Greceni au dat sub numele lor o lucrare a lui Milescu, fără măcar a-l cita?”[13]. Pentru a explica cele spuse, Petre V. Haneş dă un citat al Mitropolitului Teofil care în „Predoslovia” Pravilei de la Govora (1640) interzice să se dea unui mirean o carte bisericească sau să i se pomenească numele în tot cuprinsul ei. El spune către arhiepiscopi, mitropoliţi şi iubitori de Dumnezeu episcopi şi preoţi şi către toţi duhovnicii pe care-i socoteşte, că: „cu putere preoţească de la Dumnezeu sunt sfinţiţi”[14] şi le recomandă să nu dea cartea din mână mirenilor: „iară întru mână de mirean să nu se dea, nice la măscărici”[15].

Rolul lui Constantin Cantacuzino, în opinia lui Haneş este şi el unul foarte important, dacă nu cel mai important. Acesta afirmă că: „…adevăratul autor este şi acum acela care a fost în rândul întâi directorul, ca să zicem aşa, al marei întreprinderi, Constantin stolnicul Cantacuzino. În adevăr, stilul lui e acolo, sigur, cu largi perioade, în care se înfăţişează frumoasele pagini, în care se întâlnesc italienisme, cum e «necunoscându-şi», «cărbune» care nu are de a face cu obişnuitul cărbune, ci e piatra miraculoasă a evului mediu, «carbunculul». Odată scapă forma: «limba românească». «Cereasca filosofie», de care se vorbeşte, arată a fi în legătură cu studiile filosofice de la Padova şi se face apel la mărturia «filosofilor Elinilor»… Constantin stolnicul şi tânărul Radu Greceanu sunt cuprinşi, şi cu unii clerici, credem, în modesta formulă: «ai noştri oameni ai locului, nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de limba elinească având ştiinţă»”[16].

În general însă, aşa cum se afirmă şi în Istoria Bisericii Ortodoxe Române a părintelui profesor Mircea Păcurariu, cei care au tradus Biblia au fost în primul rând fraţii Greceanu, dar care au „stilizat” traducerea lui Milescu, după ce acelaşi lucru îl făcuse şi mitropolitul Dosoftei al Moldovei pe când era episcop la Roman[17], lucru la care se pare că i-a ajutat şi Constantin Cantacuzino, mai ales că acesta îi mai ajutase şi la tarducerea „Mărgăritarelor Sfântului Ioan Gură de Aur”[18].

 

Pr. Dragomir Constantin Gabriel

[1] Nicolae V. Dură, Biblia de la Bucureşti(1688). 300 de ani de la prima tipărire integrală a Bibliei în versiune românească, în „Studii teologice”, seria a II-a, anul XL, 1988, nr. 6, p. 18.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 19.

[4] I. Lupaş, Istoria Bisericii Române, ediţia a VIII-a, Craiova, 1930.

[5] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994, p. 134.

[6] Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc şi Biblia de la Bucureşti, în „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLI, 1989, nr. 2, p. 27.

[7] Ibidem.

[8] Antonie Plămădeală, Biblia de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea?, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1007.

[9] Dan Simonescu, Tipografia Mitropoliei Bucureştilor (1678 – 1978), în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1022.

[10] Satirul, I, 13 din 1 Mai 1866, p. 1, col. II, apud Petre V. Haneş, Nicolae Milescu, traducătorul Bibliei de la 1688, în „Glasul Bisericii”, 1962, nr. 9-10, p. 952.

[11] Petre V. Haneş, Nicolae Milescu, traducătorul Bibliei de la 1688, în „Glasul Bisericii”, 1962, nr. 9-10,  p. 960.

[12] Ziarul „Satyrul”, I, 13 din 1 mai 1866, p. 1, col. II.

[13] V. A. Urechia, Schiţe de istorie literară, București, 1885, p. 201.

[14] Nerva Hodoș și Ioan Bianu, Bibliografia românească veche, vol. I, București, 1904, p. 109-110.

[15] Ibidem.

[16] Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol VI (Monarhii), Editura enciclopedică, București, p. 366-367.

[17] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p. 135.

[18] Ibidem, p. 136.

26.11.2019 – BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688)

marți, noiembrie 26th, 2019

Traducerea cărţilor Sfintele Scripturi în limba română a atins apogeul în anul 1688, prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti, numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, fapt ce încununează arta tipografică de până atunci. Tipărirea acesteia a început la 5 noiembrie 1687 şi s-a încheiat în septembrie 1688[1]. După numai o lună de la tipărirea Bibliei, domnitorul Şerban Cantacuzino a murit, iar succesorul său la tron, Constantin Brâncoveanu, a rupt pagina de titlu din exemplarele rămase nedifuzate, înlocuindu-o cu o alta în care menţiona că tipărirea s-a terminat sub el. Părintele Constantin Coman, afirma într-un studiu că succesorul la tron al lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, se afla la domnie atunci când s-a încheiat tipărirea Bibliei şi că acesta a făcut modificări în foaia de titlu pentru a scoate în evidenţă şi contribuţia sa la această lucrare[2].

Această Biblie marchează „momentul definitiv de cotitură de la folosirea limbii slavone în Biserică, la folosirea celei româneşti”[3]. Ea reprezintă o operă de mari întinderi pentru vremea la care a apărut, având nu mai puţin de 944 de pagini, format mare, iar textul era scris cu litere mici pe două coloane[4]. Textul are două prefeţe, una atribuită domnitorului Şerban Cantacuzino, adresată clerului şi credincioşilor[5], iar a doua este pusă sub numele patriarhului Dositei al Ierusalimului, unul dintre apărătorii cei mai de seamă ai Ortodoxiei din secolul al XVII-lea, care se afla în Ţara Românească, acolo unde coordona o intensă activitate tipografică împotrva prozelitismului occidental[6].

În foaia de titlu se arată că tipărirea s-a făcut în vremea Prea Sfinţitului Teodosie, mitropolitul ţării şi exarh al laturilor. Acesta a dat binecuvântarea pentru traducerea cărţilor de cult în limba română din cauză că mulţi preoţi şi monahi nu ştiu nici rânduielile, nici cum să slujească, din cauză că nu cunoşteau limba slavonă[7].

La traducerea acestei prime ediţii a Sfintei Scripturi în limba română şi-au adus contribuţia cărturari din secolul al XVII-lea din toate colţurile pământului locuit de români. În privinţa aceasta însă, părerile sunt împărţite, iar părerile contradictorii se află în special în legătură cu Nicolae Milescu, despre care unii cercetători spun că a participat la traducere, atribuindu-i o mare parte din ea, iar alţii spun că nu. Din prefaţa domnitorului aflăm că această traducere a necesitat o cheltuială destul de mare şi că la traducerea ei a participat şi înţeleptul cel întru dascăli ales Gherman, iar după moartea lui, alţi cunoscători de limbă greacă[8].

Lăsându-i la o parte pe traducători, pentru limba literară română, Biblia din 1688, are „o importanţă deosebită atât prin unitatea lingvistică rezultată din prelucrarea celor trei graiuri româneşti, cel moldovenesc în traducerea Milescu, ardelenesc în Noul Testament al lui Simion Ştefan (1648), cel muntean în intervenţiile fraţilor Greceni şi controlul lingvistic ce-l va fi făcut stolnicul Constantin Cantacuzino”[9], Mitropolia Bucureştilor având un rol pozitiv la această unitate lingvistică.

Istoricul Nicolae Iorga, în Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, spunea că Biblia de la 1688 „e cel d’intâiu document sigur de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor Românilor şi la înălţimea oricăror concepţii generale omeneşti”[10].

Limba care a rezultat din această unitate lingvistică a reprezentat limba vie a poporului, stilizată şi modernizată. Calitatea sa excepţională este demonstrată prin faptul că ea este înţeleasă şi astăzi, fără nicio dificultate[11]. Tot marele istoric Nicolae Iorga afirma despre Biblia de la 1688 că este „un monument literar fără pereche”, „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor”, „o operă de unitate naţională…”[12].

În ediţia Bibliei editate în 2001, şi adnotată de mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, patriarhul Teoctist spunea în precuvântare că: „Biblia de la Bucureşti s-a aflat la temelia celorlalte ediţii care i-au urmat, răspunzând astfel setei de îndestulare din apa cea vie a Dumnezeiescului Cuvânt în limba vorbită a poporului român, din ce în ce mai bogată şi mai mlădioasă în dezvoltarea ei literară”[13]. 

Pr. Dragomir Constantin Gabriel

 

 

[1] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994, p. 133.

[2] Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc şi Biblia de la Bucureşti, în „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLI, 1989, nr. 2, p. 25.

[3] Antonie Plămădeală, Biblia de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea?, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1005.

[4] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p. 134.

[5] Ibidem.

[6] Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc…, p. 26.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Dan Simonescu, Dan Simonescu, Tipografia Mitropoliei Bucureştilor (1678 – 1978), în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1024.

[10] Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Vălenii de Munte, 1908.

[11] Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc şi Biblia de la Bucureşti, p. 28.

[12] Ibidem, p. 29.

[13] Teoctist Arăpașu, Precuvântare, Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti, 2001, p. 5.