Arhiva pentru ziua noiembrie 8th, 2019

08.11.2019 – Înţelepciunea rabinică – despre Căsătorie

vineri, noiembrie 8th, 2019

În capitolul 27.15-26 al cărții Deuteronom sunt cuprinse o serie de blesteme, mai exact se cuprind patru moduri în care legile cu privire la buna conduită dintre membrii familiei sunt călcate aspru. Sunt blestemate aspru următoarele aspecte cu privire la familie : cel ce se va culca cu femeia tatălui său, cel ce se va culca cu vreun dobitoc, cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său sau fiica mamei sale, cel ce se va culca cu soacra sa, cu sora femeii sale. Aceste blesteme sunt similare cu cele din Levitic 18 dar nu se prezintă în niciunul dintre cele două texte semne de interdependență.

Textele amintite mai sus cuprind mai multe adevăruri cu privire la căsătorie şi familie: mai întâi constatarea că singurătatea nu este bună; în al doilea rând că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru altul ca să se întregească, amândoi având aceeaşi origine şi alcătuind aceeaşi fiinţă. Dragostea dintre bărbat şi femeie nu-şi are izvorul numai în unitatea sufletească ci şi în cea trupească.

Pentru israeliţi, căsătoria monogamă a fost instituţia ideală rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintrepreoţi, Arhiereului, i se permitea numai căsătoria cu o singură fecioară (Levitic 21.13-14). În scrierile profetice idealul căsătoriei monogame este prezentată ca simbol al unirii dintre Dumnezeu şi poporul său (Ieremia 2, 2; Iezechiel 16, 8). În cartea Tobit, monogamia apare nu numai ca ceva firesc ci şi uzual. O familie numeroasă era considerată în Vechiul Testament ca un dar divin, iar cea fără urmași ca o pedeapsă dumnezeiască. Pentru a prevenii cazul lipsei de urmași, soţia stearpă da pe sclava sa soţului ei și aceasta devenea concubină ai cărei copii erau consideraţi legitimi. Evreii se căsătoreau când erau încă foarte tineri, „în general rabinii socotesc vârsta de 18 ani a bărbatului potrivită pentru încheierea unei căsătorii. Fetele erau căsătorite chiar la 12-13 ani”.

Pentru combaterea idolatriei, Legea interzicea israeliţilor să-şi ia soţii dintre neamurile păgâne (Iesirea 34.15-16). În Sfânta Scriptură găsim numeroase mărturii despre acest lucru. Astfel, Avraam trimite să se aducă fiului său Isaac o soţie din neamul său. (Facerea 28), iar Iacov este trimis să-şi găsească soţie între rudele sale din Mesopotamia (Facerea 28).

Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratele lui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să poarte numele fratelui celui mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel (Deuteronom 25.5-6). Aceasta era căsătoria de levirat, care era în uz şi pe vremea Mântuitorului, fiind pe larg expusă în Talmud.

Familia iudaică era bine organizată, fiecare membru al ei avându-şi locul şi rolul bine precizat. Femeia se adresa uneori bărbatului ei, numindu-l domn sau stăpân. Soţia era considerată oarecum un bun al soţului, ea era datoare soţului cu fidelitate absolută, dar nu putea pretinde acelaşi lucru de la soţul ei, cu toate ca Legea lui Moise cuprinde unele prescripţii care au rolul de a proteja soţia de abuzurile soţului (Deuteronom 21.11-17; 22.13-19), întreţinerea materială a soţiei era de datoria soţului care trebuia să-i asigure locuinţă hrană şi îmbrăcăminte, după posibilităţi (Iesire 21.10).

Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii familiei (Eclesiastul 7.27). Dintre toate abaterile soţiei, cea mai gravă era infidelitatea conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu pietre (Levitic 20). În principiu, prin a VII-a poruncă din Decalog este interzis desfrâul atât al femeii cât şi al bărbatului (Iesire 20, 14). Dar femeia care comitea adulter era mai aspru pedepsită pentru că ea face moştenitori din străini.

În cazul unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetăţii (Deuteronom 21 19-23).

Pr. Laurenţiun Nicolae Ceauşu

08.11.2019 – Căsătoria după înţelepciunea Vechiului Testament

vineri, noiembrie 8th, 2019

Vechii evrei disociau căsătoria în două acte distincte: logodna și cununia. Actul logodnei aducea față în față cele două părți: părinții sau fratele mai mare al logodnicei și părintele logodnicului. Discuțiile se purtau în prezența unor martori și se întărea printr-un legământ, așa cum se precizează la Maleahi 2.14: „Și de ce ziceți: De ce? Din pricină că Domnul a fost martor între tine și femeia tinereților tale, față de care tu ai fost viclean, deși ea era tovarășa ta și femeia legământului tău. De aceea se numea și legământul lui Dumnezeu, întrucât se invoca numele lui Dumnezeu. În vechime, contractul făcut prin jurământ era oral, după aceea se redacta, devenind un act formal. După ce contractul era întărit prin jurământ, viitorul soţ plătea preţul de cumpărare de 50 de sicli părinţilor logodnicei. Preul de cumpărare putea să fie înlocuit, în cazuri rare prin muncă sau acte de eroism. Contractul dintre cei doi logodnici era întărit printr-un legământ în fața lui Dumnezeu.(exemplul lui Iacov care s-a învoit să slujească pentru Rahila șapte ani, a luat-o pe Lia împotriva voinței sale slujind încă șapte ani pentru Rahila). După încheierea logodnei, viitorii soţi purtau numele de mire și mireasă, ca să nu părăsească casa părintească până la căsătorie și era îndatorată să păstreze castitatea. Deși era numai logodită, era socotită ca fiind soţia logodnicului și în caz că încălca contractul încheiat era ucisă cu pietre. Logodnicul avea dreptul să desfacă contractul încheiat și pentru aceasta trebuia să dea carte de despărţire. După un interval de timp de la logodnă, urma căsătoria, când mireasa se împodobea cu vălul de nuntă, de aceea se numea și cea încununată și aștepta sosirea mirelui însoţit de prietenii săi. La despărţire părinţii miresei o binecuvântau și aceasta era condusă de mire la casa sa, cu cântece, jocuri și muzică, unde avea loc ospăţul de șapte zile[1]. Persoanele bogate, regii, în general, aveau multe soţii şi concubine, ca simbol al bunăstării, prestigiului şi puterii[2]. Totuşi, nu erau mulţi bărbaţi care puteau întreţine mai multe soţii. Astfel, deseori întâlnim bigamia în Vechiul Testament.

Pr. Laurenţiu Nicolae Ceauşu

 

[1] Facerea 29,27: Împlineşte această săptămână de nuntă şi-ţi voi da-o şi pe aceea, pentru slujba ce-mi vei mai face alţi şapte ani!”.

[2] Judecători 8,30; II Regi 5,13; I Paralipomena 14,3; III Regi 11, 1,3.

08.11.2019 – CĂSĂTORIA ÎN VECHIUL TESTAMENT

vineri, noiembrie 8th, 2019

Istoria multimilenară a omenirii atestă, prin documente istorice, prin coduri juridice şi prin descoperiri arheologice, că aşezămintele omeneşti mai mici sau mai mari au fost constituite treptat din grupări mai restrânse, corespunzătoare ca număr al membrilor şi ca spaţiu de locuit potrivit unei familii. Familia este deci o formă de organizare în comun a oamenilor, începând cu Taina Nunții. La realizarea acestei uniri, bărbatul şi femeia sesimt îndemnaţi de simţirile omeneşti fireşti, dar şi de o afecţiune spirituală, care va constitui cea mai puternică legătură a lor pentru tot restul vieţii.

Problema originii, fiinţei şi rolului familiei a preocupat întotdeauna pe oameni. Gândirea omenească asupra acestei teme a fost însă schimbătoare. Aşa s-a crezut şi s-a afirmat, mai întâi că imboldul pentru alcătuirea familiei ar fi fost dat de nevoia satisfacerii plăcerilor iubirii trupeşti. Mai apoi, plecându-se de la observarea perpetuării cultului strămoşilor şi al zeilor, s-a zis că familia a fost chemată să nască şi să crească, rând pe rând şi neîntrerupt, slujitori pentru întreţinerea acestui cult. S-a formulat după aceea, o fundamentare sociologică a familiei, şi anume, s-a zis că ea a ieşit din nevoia, de a se da patriei cât mai mulţi membri, care s-o slujească şi s-o apere. În sfârşit, s-a atribuit familiei chiar un temei mai înalt de instituire şi înfiinţare: nevoia unui sprijin moral pe care soţii îl pot avea unul faţă de la altul şi amândoi de la copii.

Căsătoria şi familia sunt obiect al preocupării profeţilor şi drepţilor din Vechiul Testament, ca şi al Sfinţilor Părinţi de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie şi astăzi şi întotdeauna, obiect de serioasă preocupare din partea tuturor celor rânduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra bunului mers al ei, adică a factorilor responsabili ai Bisericii şi ai comunităţilor umane, în general. Căsătoria şi familia se constituie ca aşezăminte şi structuri majore ale existenţei. Familia, instuţie global pusă în slujba vieţii este cel dintâi laborator al elaborării personalităţii umane, loc în care se naşte pentru prima dată ideea de aproapele. Ea stă ca „celulă de bază la temelia organismului social”. Transformarea unui individ în persoană este cea dintâi operă a familiei. În familie se întruchipează chipul miniatural şi desăvârşit al societăţii.

Potrivit textului vechitestamentar, omul a fost făcut de Dumnezeu după crearea tuturor celorlalte făpturi, ca o încoronare a lucrării Lui din cele şase zile ale facerii lumii. Bărbatul şi femeia exprimă două modalităţi de existenţă ale omului. Omul a fost creat ca dualitate pentru a exista în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie.

 

Pr. Laurenţiu Nicolae Ceauşu

08.11.2019 – Argumente scripturistice pentru Taina Căsătoriei (2)

vineri, noiembrie 8th, 2019

Nucleul societății îl formează familia care se naște din căsătorie. După Sfânta Scriptură, familia este un asezământ rânduit de Dumnezeu și care datează de la facerea primilor oameni creați în mod special și binecuvântați ca să fie rodnici, să se înmulțească, să umple pământul și să-l stăpânească (Facerea 1.28). Ea s-a bucurat de mare respect la poporul evreu care în mod figurat a considerat că stă la temelia oricărei organizații politico-sociale și religioase. Familia este unitatea de bază a societații în Vechiul Testament și practic familie înseamnă familie extinsă. Unitatea principală a societații în conformitate cu Vechiul Testament este familia.

Prima familie a fost întemeiată în Rai având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu „Cresteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere 1, 28). În starea paradisiacă, familia a cunoscut desigur, cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei. Colaborarea, respectul şi înţelegerea, caracterizau cea dintâi familie, însă odată cu căderea în păcat, echilibrul sufletesc se zdruncină, având repercursiuni şi asupra vieţii familiale. Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau într-o armonie deplină, după aceea situaţia se schimbă. Cea dintâi repercursiune reiese din cuvinte lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facere 3, 16). Din aceste cuvinte rezultă că femeia este pusă deja într-o stare de oarecare dependenţă de bărbat, situaţie de care el va abuza, dând naştere la ceea ce în istoria familială se numeşte poligamie. Cu toate acestea la evrei căsătoria era de mare cinste, celibatul fiind puţin răspândit.

Omul, ca fiinţă socială, prin însăşi natura sa, nu se poate dezvolta ca personalitate decât într-o societate organizată. Creatorul a avut în vedere atât creatura şi scopul ei special, cât şi ansamblul creaţiei. Nimic nu există numai pentru sine şi nu trăieşte numai pentru sine, căci fiecare din noi există şi pentru comunitate. De aici şi datoria creştinului de a lucra cu toţi şi pentru toţi. Numai prin încadrarea în cursul de viaţă al societăţii şi prin participarea la forţele creatoare ale acestuia, umanul poate ajunge să se realizeze şi să se dezvolte în individ. În comuniune cu ceilalţi oameni, individul îşi dobândeşte deplin realizarea, întregindu-se. Separarea şi izolarea de societate este de altfel o imposibilitate fizică, pentru că tot cuprinsul vieţii comunităţii afectează într-un chip sau altul persoana particulară. Având în vedere că familia rezultată în urma căsătoriei este mediul în care pruncii se nasc şi se dezvoltă, este firesc că acest loc este mediul unde se deprind valorile moral-religioase care urmează să-i modeleze caracterul viitorului cetăţean al comunităţii.

Pr. Nicolae Laurenţiu Ceauşu

 

08.11.2019 – Argumente pentru scripturistice pentru Taina Căsătoriei (1)

vineri, noiembrie 8th, 2019

Căsătoria şi familia exista de la început, de când a creat Dumnezeu omul ca bărbat şi femeie. El a creat de fapt, familia. Familia reprezintă, deci, una din coordonatele esenţiale ale umanităţii. Familia, este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare.                                                                                                                          

Familiei îi revine rolul important de creştere şi educare a copiilor, rol pe care părinţii au datoria sfântă să-i ducă la îndeplinire. Datoria părinţilor de a face educaţie copiilor rezultă în mod direct din necesitatea educaţiei. Se ştie că fiecare copil se naşte cu un bogat complex de predispoziţii, care datorită influenţelor bune sau rele ale mediului exterior se pot dezvolta în favoarea şi spre formarea unei personalităţi sau în detrimentul acesteia.

Căsătoria şi familia sunt obiect al purtării de grijă al lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura – prin naşterea şi creşterea pruncilor după voia dumnezeiască – cetăţeni ai cerului. La originea vieţii se află familia ca şi nucleu al societăţii, iar la temelia familiei stă căsătoria. Primul act şi de altfel cel mai important în procesul întemeierii unei familii este asocierea a două fiinţe libere pentru a convieţui şi pentru a fi părtaşi la toate.

Familia a ocupat neîncetat un loc central în învăţătura noastră creştină despre viaţă, fiind înţeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri. Dar, dacă familia a avut întotdeauna acest rol fundamental în viaţa omenirii şi în societate în general, drept celulă de bază a acesteia şi mediu în care s-au format adevăratele caractere şi perso­nalităţi, care au marcat dezvoltarea ştiinţei, artei, culturii şi civilizaţiei, astăzi ea este confruntată cu noi realităţi şi situaţii, care, pe de o parte, duc la şubrezirea sau destrămarea ei, iar, pe de altă parte, ridică semne de întrebare şi îngrijorare pentru factorii responsabili de bunul mers al familiei, încercând să găsească şi soluţii pentru păstrarea ei în făgaşul tradiţiilor sănătoase, pen­tru a fi salvată de la ameninţarea cu dispariţia şi pentru a-şi îndeplini în con­tinuare rolul major pe care l-a avut în viaţa societăţii şi a omenirii.

 

Pr. Nicolae Laurenţiu Ceauşu