Arhiva pentru ziua noiembrie 9th, 2019

09.11.2019 – EDUCAŢIA TINERILOR ŞI VALORILE MORAL-RELIGIOASE ÎN VECHIUL TESTAMENT

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

Cărţile Vechiului Testament conţin sfaturi şi îndemnuri legate de viaţa de familie, adevărate principii care stau la baza temelia dezvoltării şi desăvârşirii vieţii familiale sub toate aspectele ei. Aceste principii se întâlnesc destul de sporadic în scrierile sfinte deoarece autorii n-au urmărit să exprime în mod expres şi sistematic norme cu caracter educativ privind viaţa de familie sau relaţiile dintre părinţi şi copii. Aceşti autori ai cărţilor Vechiului Testament nu au urmărit să ofere în cărţile didactice, tratate sistematice de morală sau de pedagogie, însă, pe lângă maxime cu scop moralizator se întâlnesc şi maxime cu un pronunţat caracter pedagogic. Din bogata înţelepciune a cărţilor didactice se desprind principiile educative, care se referă la raportul dintre părinţi şi copii. Valoarea acestor principii este cu atât mai mare cu cât cărţile didactice au un caracter inspirat, ceea ce le imprimă o permanentă valabilitate.

Între cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament, pe lângă cele istorice şi profetice, există şi cărţile eminamente didactice care prin forma lor, prin abundenţi învăţăturilor ce le cuprind, şi, în special, prin frumuseţea literară, s-au impus literaturii universale. Poezia ebraică se deosebeşte de proză prin trei momente: ritm, fel,dicţiune. Ritmul ideilor sau paralelismul membrelor. Poezia nu se deosebeşte de proză numai prin fraze frumoase şi expresii alese, ci ea îmbracă şi o formă exterioară specifică. Vorbirea se mişcă într-un anumit ritm, care leagă, după reguli determinate, silabe cu silabe, cuvinte cu cuvinte, fraze cu fraze, încât se poate vorbi despre o artă poetică. Din acest punct de vedere, poeţii evrei au un gen special. Ei nu s-au gândit mai întâi să potrivească silabele şi cuvintele, ci să aşeze ideile şi frazele: tehnica lor constă, de obicei, în dedublarea expresiei aceleiaşi idei. S-ar putea spune că lor le-a plăcut să asculte ecoul propoziţiei formate de ei, astfel că ei puneau în ritm cugetările. Rima cuvintelor este aproape necunoscută. Aşadar, caracteristic pentru poezia ebraică este ritmul ideilor, al sentinţelor, care se numeşte paralelismul membrelor, adică dezvoltarea cugetărilor se mişcă, totdeauna, în două stihuri paralele. Paralelismul este socotit ca o lege fundamentală a poeziei ebraice.

Paralelismul se naşte din egalitatea sau asemănarea sentinţelor, astfel că o idee sau o sentinţă se exprimă mai ales prin două, mai rar prin trei sau patru stihuri, aproape de aceeaşi lungime, aşa că al doilea stih repetă aceeaşi idee, însă cu alte cuvinte. Vorbind altfel, prin paralelismul membrelor înţelegem reproducerea ritmică, în mai multe stihuri, a unei cugetări determinate.

Poporul Israel a produs admirabile bucăţi literare care ocupă, din punct de vedere poetic, un loc specific. Aceasta o vedem din genurile literare pe care le-a cultivat. Evreii au practicat numai două genuri: genul liric şi genul didactic

În poezia lirică poetul dă libertate imaginaţiei sale, să vorbească inima sa, indeosebi pentru a-L lăuda pe Dumnezeu, a-I lăuda bunătatea Sa, a-I mulţumi pentru binefacerile Sale şi a-I exprima ataşamentul şi fericirea pe care o află în El.

Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu

09.11.2019 – Familia în Vechiul Testament (1)

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

În Vechiul Testament nu a existat nicodată o relaţie perfectă între bărbat și femeie. Vechiul Testament nu a încercat niciodată să prezinte într-o imagine prea idealizată, familia. El vine cu exemple relevante în acest sens. Între ărbaţii și femeile Vechiului Testament au existat tensiuni, agitații multe, și de multe ori s-a întâmplat nenorociri în jurul vieții de familie. De multe ori cauzele evenimentelor neplăcute și a tragediilor care se petreceau în cadrul unei familii erau chiar membrii acelei familii. Cele mai multe tensiuni au existat în familiile poligamice. Avraam a avut două soții, pe Sara și pe Agar. După ce Agar a rămas însărcinată apar tensiunile în familia lui Avraam.

Ca în orice societate, familia are la bază unirea bărbatului cu femeia prin actul căsătoriei. În cele două relatări despre crearea omului, femeia apare egală cu bărbatul chiar dacă este numită după bărbat și chiar dacă se menționează că a fost creată ca să-i fie acestuia ajutor pe măsură. Dacă însă în prima relatare a creației femeia nu apare pe un plan inferior, în cea de-a doua relatare ea este menționată la urmă spre a-i fi de ajutor bărbatului. Cartea Facerea vorbește depre fameie însă ca un partener pe măsura bărbatului, de care acesta este atras și pentru care își părăsește chiar propria familie. Cu toate acestea bărbatul o va stăpâni, iar ea va apărea adesea ca numărându-se printre bunurile lui.

Trăind într-o societate eminamente patriarhală, femeia a avut un rol neînsemnat, rolul acesteia se limita doar la sfera casei și a familiei, exceptie făcând doar câteva femei care s-au impus în viața publică. Încă de la început voia lui Dumnezeu a fost ca unirea între bărbat și femeie în vederea procreării să aibă loc exclusiv în cadrul căsătoriei monogame, relatarea creării menționând căsătoria monogamă ca fiind singura care corespunde pe deplin voii lui Dumnezeu.

Faţă de celelate popoare din antichitate, la poporul evreu starea socială a femeii, cu toate că nu era egală cu bărbatul, era cu mult superioar în această privinţă. Ea se numea stăpâna (Baal) ca și soţul său, deoarece sub autoritatea sa erau sclavele. Se bucura ca și bărbatul său de aceeași cinstire din partea copiilor era elogiată pentru calităţile sale și avea dreptul la averea moștenită de la parinţii ei. Onoarea ei era apărată de legea castităţii care o ferea de adulter. În caz că era dezonorată, Legea pedepsea cu uciderea cu pietre pe cel ce săvârșea acest act, sau cu plata a 50 de sicli de argint tatălui său, iar făptașul fiind obligat să o ia de soţie și niciodată să nu dea divorţ de ea. Faptul că mama creștea copiii până la cinci ani și își educa după acea fiicele reprezintă o altă dovadă a poziţiei sale speciale în societatea israelită, rol care confirmă învăţătura superioară a Vechiului Testament. La fel ca bărbatul, femeia afost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu ca să fie de ajutor acestuia și să formeze amândoi un trup. O consideraţie deosebită acordă profeţii femeii căsătorite care exprimă raportul dintre Iahve și Israel prin imaginea căsătoriei dintre bărbat și femeie. Încălcarea legământului dintre Iahve și poporul său este asemănată cu cel dintre bărbat și femeie.

Statutul şi rolul femeilor în diferite civilizaţii antice, deşi analizate într-un spectru mai larg al lumii, se pare că aveau mai multe asemănări în comparaţie cu diferenţele. Femeia în Egiptul antic se bucura de mai multă independenţă şi drepturi decât femeia israelită sau a altor civilizaţii ale epocii. Cu toate acestea, originalitatea şi superioritatea legislaţiei biblice, uneori sublimă, putem spune fără exagerare constă şi în scopul cu care a fost dată, nu ca în cele mai multe legislaţii vechi, pentru a proteja instituţiile sociale fundamentale, pe cei puternici, ci pentru a proteja drepturile individuale, dreptul persoanei umane şi, implicit ale femeii. Spre deosebire de popoarele din jur, poporul evreu considera că Dumnezeu, în marea Lui înțelepciune, a creat-o pe Eva din coasta lui Adam; a creat-o ființă cugetătoare, făcând-o desăvârșită și întreagă, asemenea bărbatului, adică rațională, capabilă să fie alături de om în toate împrejurările vieții.

Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu

09.11.2019 – ROLUL MORAL ŞI SOCIAL AL FAMILIEI ÎN CULTURA EBRAICĂ

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

Perioada Vechiului Testament, familia își împlinea rostul crescând copii cât mai numeroși. Copiii erau, conform Psalmistului dar și întregii societăți a vremii, o dovadă evidentă a iubirii lui Dumnezeu: ,,Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin împrejurul mesei tale. Iată, așa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul”. Nașterea este răspuns al rugăciunii și este un semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Ascultarea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu aduce binecuvântarea rodului pânteceluis au, în caz contrar, blestemul. Totodată, ideea de binecuvântare a lui Dumnezeu pricinuită de nașterea unui copil este arătată și prin acele texte care prezintă anunțarea fericitului moment printr-o persoană specială, de cele mai multe ori un înger.

Familia antică abraică includea soţul şi soţia, copiii lor (iar dacă aceştia erau căsătoriţi, soţiile şi copiii acestora), părinţii soţului, fraţii soţului şi familiile lor, surorile necăsătorite ale soţului şi alte rude. Poate include, de asemenea, concubinele, cu copiii şi familiile copiilor lor. Pe lângă legăturile de sânge sau legăturile stabilite în urma mariajelor, familia include şi slujitorii sau sclavii, oaspeţii şi străinii legaţi în vreun fel de familia respectivă. Din această cauză familiile Vechiului Testament au dimensiuni considerabile; de exemplu familia lui Iacob este compusă din aproape şaptezeci de persoane. Vechiul Testament afirmă că familia biologică este unitatea de bază a societăţii. Societate israelită care este structurată pe liniile de rudenie. Astfel, o mare parte din legea Vechiului Testament reglementează şi protejează viaţa familiei. Mai mult decât atât, familia este considerată ca fiind o sursă binecuvântată divin. Această perspectivă începe încă de la Cartea Facerea, când Dumnezeu creează şi binecuvintează prima familie, dându-le poruncă să fie roditoare şi să se înmulţească. Copiii sunt o binecuvântare din partea Domnului. Darul naşterii de prunci pentru femeile sterile este o binecuvântare cu totul specială a lui Dumnezeu deoarece sunt depăşite limitele naturii umane.

Pr.Laurenţiu Nicolae Ceauşu

09.11.2019 – Naşterea şi creşterea copiilor în familia iudaică

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

În perioada patriarhală, femeile năşteau în prezenţa moaşelor (Facere 25.17) sau fără a fi asistate de acestea, aşa cum se întâmpla mai târziu în Egipt. Copilul era luat în braţe de tată şi acesta era semnul paternităţii (Facere 50.23). Acelaşi lucru se petrecea în cazul când femeile sterpe adoptau copiii sclavelor (Facere 30. 3). Copilul este alăptat 2-3 ani de mama sa sau de doică în familiile bogate. Momentul înţărcării lui era prilej de bucurie ca şi cel al naşterii (Facere 40. 20). Potrivit legii mozaice, lăuza era necurată 7 zile după naşterea unui fiu şi 14 zile în caz că era fiică, iar pentru străini ea nu putea părăsi locul 33 de zile în primul caz şi 66 de zile în cel de-al doilea caz. După trecerea acestor zile era îndatorat să se prezinte la locaşul sfânt, ca să aducă jertfă un miel ca ardere de tot şi un pui de porumbel sau turturea pentru păcat (Levitic 12 2-6).

Copilul primea numele imediat după naştere (Facere 19. 37), iar mai târziu la 8 zile, se tăia împrejur şi devenea membru al comunităţii religioase (Facere 17. 12). Fiecare copil purta numele său fără prenume, iar ca să se deosebească  faţă   de ceilalţi   cu acelaşi   nume   propriu, la 8            zile când era tăiat împrejur se adăuga numele tatălui de către mamă, tată, rude sau chiar vecini (I Regi 22. 9).

Creşterea copiilor pînă la 5 ani era asigurată de mamă, după care băieţii erau instruiţi de tată sau de un educator. Instruirea constă din iniţierea copiilor în scriere şi citire, ca să poată citi Legea şi cărţile sfinte şi să cunoască adevărata înţelepciune care izvorăşte din frica de Dumnezeu (Pilde 1.7). Din Decalog copiii învăţau să-şi respecte părinţii (leşirea 20. 12; Deuteronomul 5.16), să nu-i blesteme, ca să nu fie blestemaţi (Deuteronomul 27.16) şi nici să-i lovească, ca să nu fie ucişi cu pietre (Ieşirea 21. 15). Educaţia mai implica şi cunoaşterea calcului matematic, însuşirea normelor de drept public şi particular. După Vechiul Testament, educaţia are un rol important în formarea copilului iar educatorul trebuia să fie aspru în această privinţă  (Pilde  13.  24).

Pentru copii avea o deosebită valoare binecuvântarea tatălui şi mai ales cea dinaintea morţii acestuia (Facere 27. 4; 43. 15-22). Părintele avea dreptul absolut în căsătoria fiicelor sale pe care le şi putea vinde ca sclave, însă numai la poporul evreu (Ieşirea 21. 7). Durata autorităţii sale ţinea până la căsătoria copiilor săi.

Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu

09.11.2019 – „Creșteți și vǎ ȋnmulțiți”

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin (Levitic 26,9; Deuteronom 7, 14), iar cea fără urmasi ca o pedeapsă dumnezeiască (Levitic 20,21). Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Facere 29, 31).

Educaţia profund religioasă a copiilor constituia o îndatorire permanentă şi de căpetenie a părinţilor, mai ales atatălui: „Cuvintele acestea să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când eşti pe cale, când te culci, şi când te scoli, să le legi ca semn la mână şi să le ai ca o tăbliţă pe fruntea ta” (Deuteronom 6, 6-7). Educaţia şi instrucţia religioasă trebuia săvârşită de timpuriu: „deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”(Pilde 22.6).

Familia era pentru evreii celula de bază a societatii, „membrii unei familii se simţeau întradevăr acelaşi <<os>> şi aceeaşi <<carne>>, iar a avea acelaşi sânge însemna a avea acelaşi suflet”. Pentru evrei familia nu avea doar un rol social ci şi unul religios. Astfel, unele sărbători se celebrau în familie, ele fiind prilej de comunicare pentru toţi membrii familiei iar capul familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare (Iesire 12, 3; 13, 8).

Prima poruncǎ datǎ de Dumnezeu protopǎrinților a fost „Creșteți și vǎ ȋnmulțiți” (Facerea 1, 28). De aceea, cǎsǎtoria era ȋn mare cinste la evrei. Dupǎ o zicere rabinicǎ, ,,un celibatar nu este cu adevǎrat om”. Celibatul era considerat o anomalie, ba chiar o rușine. Existau totuși, ȋn epoca Mântuitorului, oameni care alegeau celibatul din motive religioase. Este vorba, mai ales, de esenieni, aceasta comunitate cvasimonasticǎ stabilitǎ pe țǎrmul apusean al Mǎrii Moarte. De asemenea, nazireii practicau abstinența, cel puțin pentru o anumitǎ perioadǎ de timp.

De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea şi monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduinţa sa de a asigura căsătoriei insolubilitatea Moise nu a putut împiedica nici divorţul nici repudierea, încercând totuşi să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esenţial – naşterea de copii. În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin (Levitic 16.9; Deuteronom 7.14), iar cea fără urmaşi ca o pedeapsă dumnezeiască (Levitic 20. 21). Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Facere 29.31).

Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu