Arhiva pentru ziua noiembrie 13th, 2019

13.11.2019 – Despre instituirea preoţiei creştine

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Între toate ϲelelalte sfinte taine, Hirotonia oϲuрa un loϲ aрarte. Вenefiϲiarul aϲestei taine este nu atât рreotul, ϲit ϲomunitatea, harul revarsindu-se рrin intermediul aϲestuia asuрra ϲredinϲiosilor. Harul Hirotoniei рrimit de рreot nu se revarsa asuрra ϲredinϲiosilor numai рrin faрtul ϲa aϲesta este savirsitorul tainelor, ϲare le ϲomuniϲa aϲeasta energie divina, ϲi si рrin aϲeea ϲa рroрovaduirea lui, a ϲuvintului Evangheliei vestit de el, are рuterea aϲestui har ϲare рoate naste ϲredinta in asϲultator; iar mai aрoi, el рoate transfigura viata ϲredinϲiosilor рrin indemnurile sale, ϲa рastor si duhovniϲ al ϲredinϲiosilor. Аϲest loϲ deosebit este dat de ϲaraϲterul dominant eϲlesiologiϲ al aϲestei taine, ϲa taina, рrin eхϲelenta, рrimita рentru ϲomunitate. Folosul ei deрaseste рe ϲel striϲt рersonal si se eхtinde asuрra ϲomunitatii. Ea este taina ϲoeziunii Вiseriϲii, de ea atirnind tainele ϲare рromoveaza si ele ϲomuniunea.

Dar daϲa taina Hirotoniei este рrin eхϲelenta in folosul ϲomunitatii, nu se рoate ignora niϲi aϲtiunea ei sfintitoare, de ajutor hariϲ, dat рreotului рentru imрlinirea misiunii sale: invatatoresti, sfintitoare si рastorale. Ρreotul este рurtatorul ϲruϲii lui Hristos, ϲare mintuieşte si рe altii – duрa ϲuvântul Feriϲitului Аugustin, si totdata benefiϲiarul рuterii hariϲe de a duϲe la bun sfirsit stradaniile sale рentru mintuirea ϲelor inϲredintati lui. Аdevaratul рreot este ϲel ϲare faϲindu-se tuturor toateș рlamadeste si ingrijeste de ϲresterea duhovniϲeasϲa a ϲomunitatii in viata lui intelesul real al ϲuvintelor lui Hristos: Foϲ am venit sa arunϲ рe рamint si ϲit as vrea sa fie aϲum aрrins!.

Ρreotul reрrezinta intr-un mod real рe insusi Hristos, grija Lui, dragostea Lui, invatatura Lui; El este ϲel ϲare stind in ϲentrul tuturor ziϲe: Sa fim toti una in Hristos, ϲare Însusi ϲonstituie ϲentrul Вiseriϲii ϲa unitate, si ϲare a avut рuterea sa transforme un gruр de ϲredinϲiosi in Вiseriϲa, ϲina in saϲrament, ritul sau simbolul in realitate. De aϲeea, saϲramentul Hirotoniei nu рriveste singur рe ϲel ϲare este hirotonit, ϲi intreaga Вiseriϲa. Dar insasi aϲeasta aϲtivitate de aрostol al Mintuitorului рe ϲare o savirseste рreotul рrovoaϲa un рroϲes de induhovniϲire a рreotului asa рreϲum oрera sau luϲrarea ϲuiva isi revarsa binefaϲerile asuрra altora, dar si asuрra subieϲtului luϲrator. Аsa inϲit starea de resрonsabilitate ϲu ϲare si inϲarϲa рrimitorul Hirotoniei, ϲreeaza in aϲelasi timр o tensiune de ϲontinua рreoϲuрare рentru рersoana рroрrie, рentru ϲresterea sa duhovniϲeasϲa in Hristos, рentru ϲa nu ϲumva, duрa ϲe a рroрovaduit altora, el isusi sa fie leрadat.

Desigur ϲa taina Hirotoniei рune o sarϲina grea рe umerii рrimitorului, dar ii da si ajutorul hariϲ neϲesar рurtarii ei. Resрonsabilitatii mari ii da jutor рe masura ei, dar si рe masura stradaniilor рrimitorului aϲestei taine. Harul рrimit рrin рunerea miinilor, da ϲelui ϲe se imрartaseste de el рuterea de a fugi de toate рaϲatele, de a рastra nealterata ϲredinta, nadejdea si dragostea sa de a рroрovadui adevarul, de a mustra ϲu blindete, de a fi smerit, ϲunosϲind nevredniϲia рroрrie si slabiϲiunile si isрitele.

Ρreotul are misiunea de a naste in Iisus Hristos рrin Evanghelie si de a ϲreste рe toti membrii ϲomunitatii рe ϲare ii are in grija. Dar aϲeasta luϲrare se va refleϲta si asuрra lui, transfigurindu-l, modelindu-l duрa ϲhiрul Сelui рe ϲare-l рreinϲhiрuie, duрa ϲhiрul Ρastorului ϲel bun, Iisus Hristos.

Duрa ϲum ne-am рutut da seama sfintele taine sint eхрresia marii iubiri a Mintuitorului, ϲare ne-a lasat, duрa inaltarea Sa, рe Mingiietorul, ϲa sa ne ajute in luрta noastra ϲu ϲel rau, ϲare, рrofitind de slabiϲiunea noastra, ne рeriϲliteaza nu numai mintuirea noastra, ϲi ϲhiar si ϲonditia noastra de fiinte sрirituale. Sfintele taine sint tot atitea miini ale dragostei dumnezeiesti intinse noua рentru a рutea birui obstaϲolele ϲe stau in fata urϲusului nostru duhovniϲesϲ, a ϲresterii noastre in viata in Hristos. Denumirile multiрle, рe ϲare le рoarta, indiϲa tot atitea luϲrari, рe ϲare harul Duhului Sfint le oрereaza asuрra fiintei noastre sufletesti.

 

Pr. Iulian Lixandra

13.11.2019 – Chemarea profetică în Vechiul Testament

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Profeţii au avut un rol deosebit în viaţa poporului evreu. Din denumirea ce li s-a dat, aceştia au fost persoane cărora Dumnezeu le-a acoperit în chip tainic cursul evenimentelor de mai târziu. Ei au fost solii Lui şi au grăit în numele Său. Chemarea lor la misiune a fost făcută direct de Dumnezeu, din raţiuni pe care numai El le cunoştea, independente de viaţa şi voinţa lor. Acestei chemări însă, ei i-au răspuns prompt şi i-au slujit cu mult devotament. Sugestive în acest sens sunt cuvintele profetului Amos, care zice: „Dacă leul mugeşte, cine nu se va înspăimânta şi dacă Domnul grăieşte cine nu va profeţi?”. Prin intermediul lor, Dumnezeu şi-a exprimat atât mul­ţumirea, când poporul Său îi îndeplinea voia, cât şi nemulţumirea, când poporul se orienta pe căi greşite. Astfel, prin intermediul lor a fost condamnată idolatria, încrederea neîntemeiată în jertfe atunci când nu erau însoţite de o stare spirituală corespunzătoare, trufia, şi nedrep­tăţile sociale. Prin intermediul lor au fost anunţate pedepse şi tot prin intermediul lor au fost asiguraţi cei ce aveau să se pocăiască, că vor avea parte de iertare. Se poate spune deci, că, îndeplinind această complexă misiune, profeţii au contribuit, într-o mare măsură, pe de o parte la promovarea monoteismului şi a cultului celui adevărat, pe de altă parte au contribuit la modelarea sufletelor prin aspru rechizitoriu făcut la adresa abaterilor de tot felul.

Psalmii biblici relatează trăiri sufleteşti de o mare frumuseţe şi o înălţătoare intensitate. Bucuria, durerea, admiraţia, speranţa şi dragostea sunt exprimate atât de plastic, încât mişcă adânc pe cititor. Cum profeţeau sufletele curate şi luminoase? Făcându‐se ca nişte oglinzi ale lucrării dumnezeieşti, arătau reflecţia clară şi de neconfundat şi deloc murdărită de patimile trupului. Căci Duhul Sfânt le stă alături tuturor, celor curăţiţi de patimi le imprimă puterea Sa proprie, dar celor care au mintea amestecată de petele păcatului, deloc. Este nevoie ca, pe lângă curăţie, să fie arătată şi o ordine statornică şi bine pusă la punct. Căci nu cel care este instabil în cumpătate este curat, ci cel care îşi supune Duhului dorinţa trupului. Din trăirea proorocilor învăţăm că viaţa nedeterminată de porunci este viaţa nedeterminată de Duhul Sfânt.

Misiunea şi slujirea profetică nu se rezumă numai la o prevedere şi prevestire a evenimentelor viitoare din istoria iudaică. În general profeţii au fost mesagerii împuterniciţi de Dumnezeu care să descopere oamenilor voia divină, în scopul educării lor religios-morale, indiferent dacă acea voie avea să se împlinească în prezent sau în viitor. În viziunea profeţilor, adevărul poate fi întrevăzut ca o consecinţă firească a prezentului care poate fi modificat în bine sau în rău. Cu toate că sunt numiţi pe drept cuvânt „prevestitori ai viitorului”; viitorul prezis de ei nu trebuie înţeles ca un destin implacabil, ci mai curând ca o urmare a faptelor morale săvârşite de fiii lui Israel în prezent.                

Pr. Iulian Lixandra

13.11.2019 – Jertfa lui Avraam

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Din lecturarea cărţilor profetice ca de altfel, din lecturarea întregii Scripturi, constatăm că învăţătura despre Dumnezeu nu este formulată în mod sistematic cu argumente şi formule dogmatice, ci în cuprinsul acestor cărţi găsim primele mărturisiri despre Dumnezeu, în stare de germene, aşa cum El, le descoperă profeţilor, pe care El îi alege. Credinţa poporului evreu este una monoteistă prin excelenţă, având la bază credinţa într-un singur Dumnezeu.

Preotia, asa cum aceasta este inteleasa astazi, nu a fost cunoscuta in epoca patriarhala. Astfel, jertfele si toate actele de cult erau savarsite de catre capul familiei. Acest lucru se vede in episodul vechi-testamentar numit Jertfa lui Avraam, cand Dumnezeu ii incearca lui Avraam credinta, cerandu-i sa-si jertfeasca singurul sau fiu, anume pe Isaac. „Dumnezeu a incercat pe Avraam si i-a zis: „Avraame, Avraame!” Iar el a raspuns: „Iata-ma!” Si Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tau, pe Isaac, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, si du-te in pamantul Moria si adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ti-l voi arata Eu![1]. Capul familiei era acela care savarsea toate actele de cult, precum vedem si din alte locuri biblice. A junghiat Iacov ardere de tot pe munte si a chemat pe rudele sale sa manance paine[2]. Dupa cum vedem, patriarhii erau aceia care aduceau jertfe, pe altare inaltate de ei in locuri speciale. Prima referinta biblica la slujirea preoteasca este aceea in care se aminteste de Melchisedec, la intalnirea acestuia cu patriarhul Avraam. Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus paine si vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preainalt. Si a binecuvantat Melhisedec pe Avram[3]. Urmatoarele mentiuni biblice referitoare la preoti sunt acelea care vorbesc de preotii egipteni. Numai pamanturile preotilor nu le-a cumparat Iosif, caci preotilor le era randuita de la Faraon portie si se hraneau din portia lor, pe care le-o da Faraon; de aceea nu si-au vandut ei pamantul[4]. Datorita dreptului special de intai-nascut, intalnit la poporul evreu, drept care se mostenea de primul copil de parte barbateasca nascut in fiecare familie, s-a impamantenit traditia ca intaii-nascuti ar fi indeplinit functia sacerdotala, pana la Moise.

Aceasta traditie referitoare la functia sacerdotala a celor intai-nascuti ai lui Israel s-ar baza, in mare parte, pe o porunca data de Dumnezeu lui Moise: In vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise si i-a zis: Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai la fiii lui Israel, de la om pana la dobitoc, ca este al Meu![5]. Aceasta parere este insa neintemeiata, caci sfintirea celor intai-nascuti nu insemna investirea lor cu putere sacramentala, ci inchinarea lor Domnului, in vederea rascumpararii acestora: Pe tot intai-nascutul de la asina sa-l rascumperi cu un miel; iar de nu-l vei rascumpara, ii vei frange gatul; sa rascumperi si pe tot intai-nascutul din oameni in neamul tau[6].

 

Pr. Iulian Lixandra

 

[1] Facerea 22.1-2;

[2] Facerea 31, 54;

[3] Facerea 14.18;

[4] Facerea 47.22;

[5] Iesirea 13.1-2;

[6] Iesirea 13.13;

13.11.2019 – SLUJIREA LUI DUMNEZEU LA EVREI

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Preoţia în Vechiul Testament era de origine dumnezeiască şi prezenta o cinste excepţională care nu egala decât covârşitoarea răspundere pe care o aveau preoţii atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa oamenilor. Evlavia omenească a căutat întotdeauna pe preot, mai ales pe cel care era înţelept şi nu se abătea de la misiunea sa. Toţi cei din rangurile preoţeşti au fost învăluiţi cu multă dragoste şi consideraţie de popor. Dragostea aceasta se explică prin convingerea că preoţii nu au numai rolul de a prezenta lui Dumnezeu ofrandele, ci şi de a aduce binecuvântări de sus către oameni; mai mult, preotul este acela prin care Dumnezeu transmite credincioşilor binefacerile Sale materiale şi spirituale, poveţele Sale particulare sau generale. Preoţia biblică din Sfintele Evanghelii şi din cartea Faptele Apostolilor presupune o continuitate istorică şi religioasă între Vechiul şi Noul Testament.

Preoţia constituia cea de a doua treaptă a slujirii la locaşul sfânt în perioada Vechiului Testament. Termenul ebraic kohen  – este tradus de majoritatea exegeţilor biblici cu sensul de: cel ce aduce omagii, cel ce se roagă, cel ce stă în picioare, cel ce se închină în faţa cuiva, cel ce slujeşte.

Misiunea de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, de intermediar între împărăţia cerească şi cea pământească, îmbrăca pe preot cu o aureolă excepţională, pe care nu o concura decât aureola profeţilor. Această aureolă deosebită trebuia susţinută şi printr-o viaţă exemplară a preotului şi cu zel în desfăşurarea misiunii sale. Funcţiunile preotului trebuiau reliefate şi împodobite cu însuşiri şi atitudini superioare faţă de ale celorlalţi oameni. Ca mijlocitor între Dumnezeu şi om aceştia trebuiau să aibă în ei pe lângă elemente omeneşti şi elemente dumnezeieşti.  Preoţii, deşi cu credinţa şi mintea arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătăţirea stării sociale şi materiale a contemporanilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii lor pentru realizarea idealurilor mari ale credinţei[1].

Revelaţia în Vechiul Testament a fost una progresivă pentru că adevărurile sale nu au fost date o singură dată toate, ci prin prooroci de-a lungul istoriei. Îmbogăţirile succesive de cunoştinţe nu au fost simple explicări ale unor idei deja revelate, ci au fost adaugiri cu totul noi. A fost imperfectă Revelaţia din Vechiul Testament deoarece în comparaţie cu cea a Noului Testament, gradul de cunoaştere este mult inferior.

Pr. Iulian Lixandra

[1] Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în Studii Teologice, nr. 9-10, Bucureşti, 1949, p. 739;

13.11.2019 – Demnitatea preoţească după Vechiul Testament

miercuri, noiembrie 13th, 2019

Preoţia, încă din cele, mai îndepărtate timpuri este prezentă la toate popoarele de pe întreg cuprinsul pământului. Fără preoţie nu se poate concepe religia. Preotul a fost factorul de bază în cadrul cultului tuturor religiilor de la cele mai inferioare, la cele mai impozante. Desigur la început şi mai ales la popoarele idolatre, preoţia apare ca ceva foarte departe de sensul ei adevărat şi aceasta se explică datorită alterării chipului lui Dumnezeu în om odată cu căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva.

Preoţia Vechiului Testament a fost instituită de Dumnezeu şi ea a ocupat un loc distinct şi s-a deosebit total de preoţia altor popoare din acele timpuri. Ea s-a diferenţiat de toate slujirile idolilor, întâlnite la popoarele antice şi a avut un rol foarte important în pregătirea omenirii pentru primirea Legii Noi, care a fost adusă de Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos.

De la instituirea ei, preoţia a fost împărţită în trei trepte: leviţii, preoţii şi arhiereii, fiecare cu misiuni distincte şi foarte bine stabilite în Legea mozaică. Consacrarea fiecărei trepte în parte avea un ritual anume, diferit, făcându-se astfel şi mai clară distincţia ce exista între ele.

Misiunea preoţilor Legii Vechi a avut un caracter de mijlocire, preotul fiind un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Preotul era, putem spune, firul de legătură între Dumnezeu şi poporul său. Păstrarea monoteismului şi menţinerea vie a conştiinţei păcatului şi a gravităţii sale a fost parte integrantă a misiunii preotului. Pe Dumnezeu nu-l putea nimeni împăca mai bine cu omul decât preotul prin rugăciune şi jertfă.

Datoriile şi drepturile preoţilor au fost foarte bine delimitate prntru fiecare treaptă în parte, şi ele asigurau menţinerea unei vieţi curate, exemplare şi demne de urmat de către ceilalţi oameni. Preoţii aveau datoria de a învăţa pe popor Legea, de a aduce jertfe şi de a se ocupa de menţinerea unor relaţii bune între membrii societăţii iudaice. Aceste datorii constituie tipul celor trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului: slujirea învăţătorească, arhierească şi împărătească. Curăţenia vieţii era o condiţie ce se punea din start tuturor slujitorilor. Nimeni nu poate să slujească lui Dumnezeu având o viaţă necurată, fiind lipsit de sfinţenie. Toate cele trei slujiri ale Mântuitorului: împărătească, învăţătorească şi arhierească sau preoţească, sunt reliefate simbolic în diferitele cărţi ale Vechiului  Testament. Slujirea care se evidenţiază mai pregnant, este slujirea preoţească, cea de arhiereu care jertfeşte.

 Faptul că nu erau simpli oameni, şi că erau aleşi şi aveau o misiune sfântă, o arată şi purtatul de veşminte distincte de către leviţi, preoţi şi arhierei când slujeau. Când aduceau laudă lui Dumnezeu, în cadrul serviciului divin public din fiecare zi, preoţii erau obligaţi să îmbrace veşmintele sfinte iar când părăseau locaşul sfânt trebuiau să le lase acolo. Iată deci că preoţii nu slujeau oricum ci numai în straiele sfinţeniei.

Ceea ce trebuie evidenţiat în legătură cu preoţia este că, pe tot parcursul istoriei sale, ea stă nedespărţită de jertfă. Jertfele la evrei au avut un loc aparte în cadrul slujirii preoţeşti, ele fiind dimensiunea centrală a acesteia. Totuşi, datorită decăderii misiunii preoţeşti, jertfele au căpătat un caracter formal, ele nemaivenind din inimă. Jertfa adevărată este cea a inimii înfrânte şi smerite, precum arată şi psalmistul David; jertfele primite sunt cele aduse în urma conştientizării stării de păcătoşenie.

Superioritatea preoţiei Noului Testament faţă de preoţia Vechiului Testament stă atât în unicitatea jertfei cât şi în calitatea ei. Jertfele Vechiului Testament pregăteau pe credincioşi pentru o viaţă curată, dar valoarea lor rămâne mai prejos şi este incomparabilă cu jertfa adusă de Iisus Hristos. Jertfele Legii Vechi erau nesfârşite ca număr şi aveau mai mult un aspect legalist, de a menţine poporul lui Israel în cadrul legământului şi al Legii, în timp ce jertfa lui Iisus Hristos se răsfrânge asupra întregii fiinţe a credinciosului pe care vrea să o mântuiască în totalitatea fiinţei sale.

Noua preoţie se instituie după o nouă rânduială, deoarece vechea preoţie levitică se dovedise neputincioasă de a aduce o îmbunătăţire în ceea ce priveşte viaţa spirituală a oamenilor. Tipul preoţiei lui Iisus Hristos este preoţia după rânduiala lui Melchisedec. Aşadar preoţia Vechiului Testament a fost preînchipuirea şi cea care a creat şi a marcat drumul spre preoţia harică a Noului Testament.

Pr. Iulian Lixandra