Arhiva pentru ziua noiembrie 18th, 2019

18.11.2019 – Epitaf pentru tatăl meu

luni, noiembrie 18th, 2019

Din sărutarea dulce și caldă a tinereții,
Trecem prea lesne, iată, spre apusul bătrâneții.
Aicea cu durere, cu multă pătimire,
Primim cu toții darul, a cerului suire.
Veniți acum cu lacrimi, soție, fiu și fiică,
Să dați și pentru mine pomană în ulcică!
Hristos îmi e de astazi Lumina, căpătâi,
Căci eu acum cu duhul, la Maica Sa mă sui.

Pr. Ioniţă Apostolache

18.11.2019 – „Dumnezeu a creat pe om spre nestricăciune”

luni, noiembrie 18th, 2019

Protopărinții neamului omenesc nu se aflau într-o stare cu totul perfectă, perfecțiunea aparținând numai lui Dumnezeu. Omul se găsea într-o armonie deplină cu sine, cu Dumnezeu și natura externă. Sfinții părinți observă perfecțiunea primului om ca fiind una relativă, conținând tot ce era necesar, fizic și spiritual pentru îndeplinirea misiunii, care v-a fi nefinalizată. Sfințenia și dreptatea desăvârșită, ca orice virtute, trebuia desăvârșită de către protopărinți prin exercițiu și încercare. Aceștia încă nu trecuseră, se aflau numai pe calea desăvârșirii. Totuși, Adam nu ajunsese la asemănarea cu Dumnezeu.

Relativitatea perfecțiunii paradisiace rezultă, conform sfinților părinți din comparația între creație și mântuire. Mântuirea reprezintă restabilirea stării originare și refacerea chipului lui Dumnezeu în om, înălțându-se mult peste darurile anterioare. „Învierea în Iisus Hristos și viața duhovnicească în El” ( I Cor. 15,45-49), harul lui Hristos care se revarsă în plinătate lui reprezintă daruri pe care Adam nu le avea. Omul fiind o finta libera, a avut stabilit de catre Dumnezeu conditii de viata fericite, menirea putand fi realizata fara greutate. Munca si paza paradisului (Fc. 2, 15) aveau scopul dezvoltarii puterilor fizice ale omului, viata sociala, adica casatoria si inmultirea aveau scopul dezvoltarii puterilor spirituale si limbajului, stiinta si pregresul dorind sa intareasca in bine puterea morala a omului. 

Creația primilor oameni de către Dumnezeu este amintită în multe locuri ale Sfintei Scripturi (Iov 10, 8; Lc 3, 8; Eccl. 12, 7; I Tim 2, 13), de însuși Mântuitorul și de Sfânta Tradiție, rezumată în spusele Sfântului Ioan Damaschin:  „Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale din natura văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar suflet rațional și gânditor îi dădu prin suflarea Sa propie”,

Cu privire la trup, nemurirea și nestricăciunea nu semnifică nemurirea din fire, fiind doar posibilitatea condiționată de atingerea perfecțiunii și de primirea harului vieții. După cădere, omul a fost îndepărtat pierzând harul vieții reprezentat de pomul vieții. Condițiile de viață, în starea paradisiacă erau foarte bune, i se oferea omului totul și nimic nu se opunea stăpânirii lui, munca fiind un exercițiu al puterilor spirituale și fizice. Trupul era perfect sănătos, lipsit de dureri, suferințe și boli. Cele din urmă au fost urmări ale păcatului, moartea fiind de asemenea o urmare a acestuia.

„Căci Dumnezeu n-a făcut moartea… Dumnezeu a creat pe om spre nestricăciune… iar moartea a intrat în lume prin pizma diavolului.”( Înț. Sol. 1, 13; 2, 23-24)

Omul are nevoie de Duhul Sfânt pentru a se desăvârși în iubirea după Hristos, care este liberă de orice constrângere și interes personal. Omul duhovnicesc după chipul și asemănarea lui Dumnezeu este cel ce trăiește în acord cu Duhul libertății de viață, dătător de nestricăciune și care este părtași nemuririi dumnezeiești.

„<<Omul reprezentând încununarea creaturilor și punctul de întâlnire a celor două lumi, spirituală și materială, era potrivit să fie adus la existență în urma acestora; și, în al doilea rând, omul fiind așezat ca stăpân al pământului>>(Fc 1, 28), ca locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ, era bine chibzuit ca să se organizeze mai întâi pământul ca loc de desfășurare a vieții omenești” (Pr. Prof. Dr. I. TODORAN,  Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGRAN, Teologia dogmatică, p.162).

Omul, ca stăpân peste toate creaturile pământului este o consecință și o manifestare a chipului lui Dumnezeu, aceasta aflându-se în sufletul omului și ridicându-l peste toate celelalte creaturi ale pământului. Acesta își manifestă puterea spre a atinge desăvârșirea, deoarece puterile lui spirituale năzuiesc spre a atinge adevărul cel mai înalt, binele infinit, fericirea cea adevărată, adică Dumnezeu. Astfel, deși omul reprezintă „cununa creației lui Dumnezeu, creea pământului a trebuit realizată înaintea creării propriu-zise a omului, deoarece prin crearea pământul s-a putut realiza locul de desfășurare și crearea ambientului favorabil evoluții ulterioare a omului pe pământ.

„Paradoxal, omul urcă astfel la suprema treaptă. El este creatură, dar o creatură făcută subiectul vieții dumnezeiești, creatură îndumnezeită. Adîncimea persoanei umane se află în infinitatea lui Dumnezeu. Din ea soarbe bogăția infinității” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990).

Mental, omul a fost creat ca o ființă rațională, capabil să gândească și să aleagă, o reflectare a libertății lui Dumnezeu. Totuși, omul nu este și nu dorește a fi purtător al tuturor sensurilor, ci este un căutător de viață deplină pentru sine și al vieții veșnice, pe care o poate avea decât prin primirea „suflării” Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, suflarea lui Dumnezeu, reprezintă „libertatea noastră”, lucrarea lui Dumnezeu prin care suntem mișcați de o forță care vine din cel mai adânc cătun al sufletul nostru, existența noastră însăși.

Pr. Ştefan Anton

 

18.11.2019 – Chip şi asemănare

luni, noiembrie 18th, 2019

„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul Său i-a făcut Dumnezeu; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i- binecuvîntat zicînd: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pămînt, și peste tot pămîntul” ( Fc 1, 27-28)

Libertatea fără margini și haotică nu își are rost în discuția privind puterea de a stăpâni, deoarece această putere implică voința și libertatea aceste voințe, care încă din paradis a fost limitată și dirijată în funcție de natura sa.  Omul nu a fost creat sub puterea morții, de asemenea nici pentru a fi nemuritor prin fire si după asemănare, deoarece cele două sunt legate de desăvârșirea morală.

Chipul este un dar neschimbat, în vreme ce asemănarea reprezintă starea finală la care omul ar fi putut ajunge prin libera sa strădanie, deoarece aceasta privește desăvârșirea și îndumnezeirea sa. „La zidirea lui, omul a fost înzestrat cu putere înțelegătoare și cu liber arbitru; trebuia să dobândească însăși îndumnezeirea” (Mitrop. Ierotheos Vlahos, Isihie și teologie. Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă, trad. Protosinghel Teofan Munteanu, Sophia, 2016).

Starea primordială a omului cuprinde părtășia Sfântului Duh, deoarece fără Duhul dătător de viață, primii oameni nu ar fi putut să sălășluiască în Rai. „Că Raiul a fost pregătit oamenilor drepți și purtători de Duh Sfânt”. Astfel, în starea primordială, paradisiacă chipul lui Dumnezeu în om era perfect, cunoașterea omului era luminată fără prejudecăți. Puterea morală era deplină, ceea ce înseamnă că voința era curată și dreaptă supusă rațiunii, dar în special lui Dumnezeu, fără piedici și lupte lăuntrice. Sfânta Scriptură exprimă sentimentul de bine și frumos care încălzea existența umană de până atunci: „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau”( Fc. 2, 25); „Dumnezeu a făcut pe om drept.” ( Eccl. 7, 29)

„Creat după chipul lui Dumnezeu și fiind din fire bun, omul era menit să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, prin rămânerea și persistența conștientă și voluntară în bine, prin dezvoltarea și întărirea virtuții, adică prin ducerea la desăvârșirea morală a curăției și nevinovăției sale naturale. Aceasta, firește, prin libera conlucrare cu harul divin. Desăvârșirea morală nu se poate atinge fără contribuție personală, fără hotărâre în deplină conștiință și libertate pentru bine și fără activitate în acest sens” (Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. I. Petreuță, Pr. Prof. Isidor Todoran, Teologia dogmatică și simbolică, vol I., Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2008).

Chipul lui Dumnezeu nu se referă la trup, în starea fizică a cuvântului, deoarece Dumnezeu nu are trup. Însă chipul nu poate fi înstrăinat de trup, acesta participând într-o oarecare măsură la puterea sufletului, prin formă, poziție și posibilitate de exprimare a stărilor lăuntrice. Chipul Lui prezintă natura spirituală a omului, rațiunea, voința, sentimentele, înclinația omului spre Dumnezeu, dar și consecința înclinării, și anume stăpânirea lumii materiale. Asemănarea exprimă scopul către care omul tinde în dezvoltarea și perfecționarea lui morală, starea de sfințenie și dreptate, cele din urmă fiind însușite prin practica virtuții și ajutorul haric.

Pr. Ştefan Anton

 

 

18.11.2019 – „Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră”

luni, noiembrie 18th, 2019

Caracteristica comună a Sfintei Scripturi, Bisericii Ortodoxe, dar și a tuturor Părinților tradiției ortodoxe, fiind un temei de bază al practicii liturgice este reprezentată de mântuirea omului prin lucrarea de viață făcătoare a Sfântului Duh. Această caracteristică reprezintă semnificația conceptului „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. ( Fc 1, 26)

Concepția conform căreia, „Chipul și asemănarea lui Dumnezeu este Duhul Sfânt” reprezintă pentru Tațian, primul care face uz de termenul acesta după Sfânta Scriptură, premisa de la care pornește dihotomia celor dintâi oameni, „sufletul și Duhul lui Dumnezeu”.  „La cei dintâi oameni a existat fiecare în parte dintre cele două, ca prin unul să fie materialnici, iar prin celălalt, deasupra materiei”.

„Omul a fost creat din suflet nematerial, rațional și din corp material”, aceasta arată cele două părți esențiale, dar totuși diferite, puse laolaltă. Corpul luat din pământ reprezintă elementul pământesc, principiul comun care îl leagă de celelalte creaturi pământești. Sufletul este creat de Dumnezeu, nu este format, asemenea corpului, dintr-o materie.

„Aşa cum trupul nu începe să se formeze de la sine sau printr-un proces anterior, ci are de la început în sine sufletul, ca factor deosebit de natura lui, tot aşa nici sufletul nu exista înainte de a începe să se formeze trupul său” ( Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1996, p. 259).

Această împărțire îl făcea pe om „părtaș nemuririi lui Dumnezeu”, tocmai această nemurire dumnezeiască îi atribuia omului „chipul lui Dumnezeu”. Despărțirea „de Însuși Duhul Cel mai Puternic” îl vor face pe om să devină muritor, să piardă nu doar nemurirea, dar și chipul și asemănarea lui Dumnezeu. „Sufletul este creat de Dumnezeu, nu emanat din El. Prin suflet, omul stă în legătură cu Dumnezeu și cu lumea spirituală” (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran,  Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgran, Teologia dogmatică, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p.162).

Nevoința omului spre desăvârșire reprezintă lucrarea dătătoare de nemurire a Sfântului Duh. Lipsa asemănării lui Dumnezeu, nu îl diferențiază pe om de trupul animalelor decât prin vorbirea articulată, modurile de viață a celor două ființe sunt asemănătoare. Cei dintâi oameni au fost înzestrați cu Duhul Sfânt pentru a ajunge „deasupra materiei” și ajungând într-un final la Dumnezeu Însuși.

            Firea omului a fost creată liberă nedesăvârșită, dar fără lipsuri spre a ajunge la desăvârșire și nemurire. Deși a pierdut conlucrarea cu Duhul Sfânt și nemurirea, prin urmare chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul și-a păstrat liberul arbitru, voința, motivația și capacitatea rațională. Se poate afirma că chipul dumnezeiesc, care reprezintă imperfectibilitatea omului este chiar sufletul rațional și libera voință, iar asemănarea este atribuită desăvârșirii morale ale omului.

Pr. Ştefan Anton

 

18.11.2019 – CONDIȚIA PARADISIACĂ A OMULUI

luni, noiembrie 18th, 2019

 

Starea primordială, căderea primilor oameni în păcat, urmările acesteia și eliberarea din robia lui sunt fundamentale în planul mântirii. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu , fiind în Rai, aproape de Dumnezeu, contempla pe Dumnezeu, fiind într-o bucurie şi o desfătare nematerială şi cerească. Primise de la Dumnezeu o fire bună şi fusese înzestrat cu toate darurile spirituale şi materiale necesare ajungerii la menirea sa. Starea originală a omului a fost o stare de perfecțiune și fericire, iar demnitatea deosebită a omului constă în faptul că a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

La începutul Facerii este, de asemenea și descrisă creația lumii vegetale: „Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului”. Divinității îi aparține cunoașterea, însă omul, din lipsă de discernământ încalcă interdicția divină.

Dumnezeu a dat o poruncă de a nu gusta din pomul cunoștinței binelui și răului pentru a-i feri pe protopărinți de întrebuințarea primejdioasa și prematură a acestuia până la maturitatea în urma nevoinței spre desăvârșire. Îndrumarea diavolului de a nu da ascultare acestei porunci i-a abătut pe protopărinți de la calea desăvârșirii, ca într-un final să nu atingă nemurirea și îndumnezeirea. Prin păcat, moartea a intrat în lume și și-a impus autoritatea, Dumnezeu îngăduind descompunerea omului pentru a-i da omului, prin vederea morții, șansa de a se pocăi și pentru a-l încerca prin intermediul ispitelor.

Deși, menirea omului era aceea de a-L iubi fără vreun interes personal pe Dumnezeu și aproapele său, fiind atras în păcat de duhurile viclene și, de asemenea, cu consimțământul său și-a preschimbat iubirea dezinteresată într-una interesată, sub imperiul fricii, devenind, într-un final, egoist și individualist. Absența desăvârșirii morale prin lipsa părtășiei iubirii dezinteresate cu Dumnezeu și cu aproapele reprezintă pierderea adevăratei nemuriri a sufletului și prin urmare,  stricăciunea și moartea trupului .

 Astfel, acesta cunoaște o nouă condiție, total opusă de cea anterioară, și anume: este vulnerabil, gol, sortit suferinței și morții. Este alungat din Rai, luat de lângă pomul vieții, care este copacul nemuririi. Legătura cu veșnicia v-a fi restabilită odată cu venirea Fiului în lume, a Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, pentru a elibera omul de păcat.

 

Pr. Ştefan Anton,

Parohia Launele de Jos, Vâlcea