Arhiva pentru ziua noiembrie 20th, 2019

20.11.2019 – Căderea în păcat a lui Protopărinţilor (2)

miercuri, noiembrie 20th, 2019

Căderea a fost văzută de către Sfântul Maxim Mărturisitorul ca fiind o întoarcere a lui Adam împotriva propriei firi, el nesocotind atât porunca divină, cât și pe sine însuși. Își schimbă întreaga orientare spre altceva, iese din sfera divinului și a firescului, adâncind căderea lui în neant, toate acestea fiind cauzate de neascultarea glasului divin și neîncrederea în pornirile interioare spre bine.

„Omul, după ce a fost creat, nu s-a mișcat în chip natural în jurul Celui nemișcat, ca obârșie proprie (adică în jurul lui Dumnezeu), ci s-a miscat, de bunăvoie, contrar firii și fără de minte, în jurul celor de sub el, peste care a fost pus de Dumnezeu să stăpânească, abuzând de puterea naturală dată lui prin creație spre unirea celor despărțite, ca mai vârtos să despartă cele unite. Primejduindu-se astfel, puțin a lipsit ca să se strămute iarăși, în chip jalnic, în neexistență” (Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, 106a, PSB 80, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, p.263).

„Cauza căderii diavolului este mândria. Acesta a făcut ca starea înaltă a cinstei și măreția îngerească să fie inversată cu defăimarea și întunecimea diavolească” (Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, I, Filocalia 5, pp. 163-164).

Căderea are la bază două realități, și anume: omul și diavolul (Fc. 3, 1-5). Se știe că diavolul înainte de a cădea și el în păcat a fost un înger al luminii care avea în grije pământul și toate cele de pe el. Cum Dumnezeu nu a creat nimic rău, la fel și diavolul nu a fost de la început rău, el fiind creat bun și liber, sădit în firea sa principiul binelui. El a avut libertatea iubirii, voința de a alege să persiste în bine sau de a-L iubi în mod firesc, nu mecanic pe Dumnezeu. Deși diavolul și toți supușii lui au ales răul, lipsa binelui, împotrivindu-se, ceilalți îngeri au ales binele și s-au statornicit în el. Diavolul mai este numit și potrivnicul, deoarece „el este primul care în locul binelui a ales răul, iar în locul lui Dumnezeu a îmbrățișat moartea” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 30, p. 111).

Diavolul a căzut din mândrie, din nesocotirea dependenței față de Dumnezeu, el considerând că toată puterea și frumusețea sa nu este darul Ziditorul și nici el nu este o creatura a lui Dumnezeu, ci este doar meritul său. A respins ajutorul oferit de Dumnezeu și a renunțat pentru totdeauna la comuniunea cu El.

„Acesta (Lucifer), înveșmântat în lumină dumnezeiască[…]s-a încrezut că deține prin tăria propriei naturi, nu prin binefacerea acestei dărnicii, splendoarea înțelepciunii și frumusețea virtuților, cu care-l împodobise harul Creatorului.[…]s-a socotit asemenea lui dumnezeu, pretinzând că, întocmai ca și Dumnezeu, n-are nevoie de nimeni. Bizuindu-se desigur pe liberul său arbitru de care dispunea, crezu că prin acest fapt are din belșug toate câte îi sunt de trebuință pentru desăvârșirea virtuților și pentru deplina fericire veșnică. Numai această cugetare a devenit pentru el prima cădere. Din această pricină, părăsindu-l pe Dumnezeu, de care socotea că n-are nevoie, l-a părăsit și puterea și, clătinându-se, și-a dat seama de slăbiciunea propriei lui naturi: atunci a pierdut fericirea de care se bucura prin dărnicia lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Casian, Așezămintele Mănăstirești, Cartea a douăsprezece, Despre duhul trufiei, 4, Scrieri alese, PSB 57, trad. Prof. Vasile Cojocaru și Prof. David Popescu, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 250).

Alegând această stare , nu a mai vrut să știe de Dumnezeu și deși singur, și-a îndreptat ura față de Dumnezeu și față de creaturi, acesta fiind unicul său scop al existenței sale. Cei doi se află în contradicție de valori oferite oamenilor: Dumnezeu oferind iubire și viață, vrând ca toți să fie buni, iar diavolul oferind ură și moarte, atrăgându-i pe toți în ticăloșia sa, desfătarea și lauda lui găsindu-se în împlinirea răutăților.

Pr. Ştefan Anton

20.11.2019 – Căderea în păcat a lui Protopărinţilor (1)

miercuri, noiembrie 20th, 2019

La început, după zidire Adam avea mintea curată, neprihănită și putea comunica prin ea cu Dumnezeu, „petrecea în stadiul luminării minții” (Mitrop. Ierotheos Vlahos, Isihie și teologie. Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă).. Căzând în păcat, Adam și oamenii în general și-au pierdut puterea de a înainta spre îndumnezeire, iar pe de altă parte și-au câștigat întunecarea minții, au pierdut legătura cu Dumnezeu, harul său nezidit care nu mai luminează mintea omului, și, astfel rămâne în întuneric. Adam și Eva au fost creați prunci și așezați în rai, iar pentru a-i feri de întrebuințarea primejdioasă și prematură a pomului cunoștinței, Dumnezeu a dat porunca de a nu gusta până la maturitate când se vor putea folosi de el pentru desăvârșire. Se afirmă că protopărinții nu au trăit multă vreme în rai, implicit în starea primordială, deaorece dacă aceștia ar fi petrecut mai mult timp în comuniune cu Dumnezeu, aceștia nu ar mai fi avut tendința neascultării poruncii divine. Insă protopărinții, la îndemnul diavolului, au neascultat porunca lui Dumnezeu, abătându-se de la calea desăvârșirii, fiind „răniți de vrăjmaș” lor le va fi foarte greu să atingă nemurirea și îndumnezeirea. Porunca dată era o „lege a postului și a înfrânării” (Sf.Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, IX, 7, PSB 17, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 442).

„Aceasta este foarte ușoară. I-a dat toți pomii, întregul Rai, dar l-a oprit de la un singur pom. Ce era această poruncă în comparație cu ceea ce primise? Ceva foarte mic. Dar din pricina trândăviei și a neînfrânării, ceea ce era atât de simplu a fost încălcat” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), XIV, 3, PSB 21,trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 160).

Au pierdut harul de viață făcător al Sfântului Duh, ajungând morți cu sufletul, diavolul intenționând să obțină chiar moartea trupească a acestora, neizbutind, l-a determinat pe Cain să îl omoare pe dreptul Abel, astfel punând bazele morții trupești în lume. Diavolul, lucrând cu oamenii nedrepți și ceilalți îngeri care au căzut împreună cu el, și-a arătat puterea în lume, la fel cum prin păcat, moartea a intrat în lume și și-a impus supremația. Dumnezeu nu a dorit să îngrădească moartea și descompunerea omului, după căderea în păcat, deoarece dorea ca păcatul să nu ajungă fără de moarte și pentru a-i da omului șansa de a se pocăi și de a se îndrepta prin vederea morții.

Omul este părtași la lucrările de viață făcătoare ale lui Dumnezeu numai în urma desăvârșirii morale, deoarece cel ce e desăvârșit poate ajunge muritor, iar această stare de desăvârșire morală pentru părtășia la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu poate deveni permanentă. Însă, după cădere, această părtășie a omului se poate face doar prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Deși, cei din iad, satana și nedrepții vor putea exista veșnic, aceștia nu sunt prin fire nemuritori și nu se fac părtași ai nemuriri dumnezeiești, deoarece despărțirea de Dumnezeu înseamnă moarte.

Porunca reprezintă o manifestare a înțelepciunii divine, deoarece dacă Dumnezeu i-ar fi încredințat stăpânirea fără limite a pământului ar fi uitat că supremul stăpân al tuturor este Dumnezeu și că Lui i se datoreaza tot binele. Atribuirea ei arată că omul poate fi capabil să ia hotărâri în mod liber față de bine și rău, însă puterea morală a acestuia nu se poate dezvolta decât prin exercițiu și prin norme.

Păcatul primilor oameni este legat de nesupunere, neascultare, neîncredere, toate acestea având în comun mândria. Stăpânit de mândrie, omul dorește să ajungă la perfecțiune și fericire prin mijloace proprii, legătura cu Dumnezeu, izvorul vieții, nefiind la fel de importantă ca până atunci. „Începutul păcatului este trufia” (Sir. 10, 13).

„Greutatea lui rezultă din ființa poruncii nesocotite care cuprindea întreaga lege morală, din ușurința cu care a fost desăvârșit, dată fiind perfecțiunea însușirilor cu care omul a fost înzestrat și neînsemnătatea exterioară a lucrului cerut de poruncă, și din pedeapsa dictată de dreptatea dumnezeiască, ceea ce se arată în urmările atât de grave ale acestui păcat. Prin păcat dispare armonia omului cu sine, cu Dumnezeu și cu natura: trupul nu se mai supune sufletului, ci înclină spre stricăciune; din comunitatea cu Dumnezeu, omul ajunge în robia păcatului și diavolului, iar natura nu mai servește omului decât cu greutate” (Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. I. Petreuță, Pr. Prof. I. Todoran, Teologia dogmatică și simbolică,vol I, p. 416).

Pr. Ştefan Anton