Arhiva pentru ziua noiembrie 22nd, 2019

22.11.2019 – Viaţa Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii

vineri, noiembrie 22nd, 2019

Orice creştin adevărat este ȋncercat de un sentiment de adâncă evlavie atunci când se apropie de viaţa unui drept, monah pustnic şi nevoitor, părinte şi sfânt al credinţei noastre strămoşeşti. Fiecare popor are ȋnscrişi ȋn paginile de aur ale istoriei sale creştine sfinţi şi oameni aleşi de Dumnezeu, ale căror nume strălucesc ȋnaintea tronului divin. Credinţa pe care ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţi şi prin care ne-am păstrat propria nostră identitate de-a lungul veacurilor e reazemul nostru ȋn năzuinţa de a merge pe calea desăvârşirii duhovniceşti. Pe această cale avem ca sigur ajutor pe sfinţii lui Dumnezeu care au strălucit ȋn epoci, ȋn locuri şi-n ȋmprejurări istorice diferite, atât ȋn pustie, cât şi-n lume, ȋn mănăstiri sau ȋn mijlocul grijilor familiei. Viaţa şi ȋnvăţăturile sfinţilor, indiferent de naţiunea ȋn sânul căreia s-au născut, constituie punerea ȋn lucrare a Evangheliei. Ajunşi la desăvârşire prin credinţă, fapte bune şi o viaţă virtuoasă, ei ne unesc şi pe noi, următorii şi cinstitorii lor, cu Cel pe deplin desăvârşit, cu Dumnezeu. Urmând lor, ne facem aşadar următori Domnului Iisus, după ȋndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.”[1]

Viaţa creştină adevărată e simbolizată de frământarea continuă spre aflarea şi câştigarea Ȋmpărăţiei cerurilor, printr-o transformare lăuntrică a omului, spre creşterea şi dezvoltarea de la chip la asemănarea cu Dumnezeu Creatorul. Acest fapt se dobândeşte cu efort şi mai cu seamă cu mijlocirea lui Dumnezeu revărsată ȋn sfinţii Săi. Existenţa sfinţilor ne e de mare folos, atât ȋn timpul vieţii lor, cât şi după mutarea la cele veşnice. Sfinţii sunt cei care-L dăruiesc celorlalţi pe Domnul Iisus, făcându-se ei ȋnşişi locaş al sălăşluirii lui Dumnezeu. Prin aceasta se ȋmplineşte ce spunea Sfântul Apostol Pavel: „…şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte ȋn mine.”[2]

„Predispoziţia permanentă a omului spre cele de sus şi permanenta sa căutare şi creştere duhovnicească aduce cu sine o adâncă mărturisire a tainei personale ȋn lumina nevoinţelor ascetice. Istoria Bisericii Primare dă mărturie despre aceste lucrări vii de mărturisire, sugerând o continuitate desăvârşită ȋn duhul Adevărului Ipostatic şi Mântuitor. Arc peste timp, viaţa ascetică a călugărilor se evidenţiază prin faptul că iubitorul de Hristos nu ȋncetează niciodată să ȋnseteze de Dumnezeu Cel puternic, aşa cum doreşte cerbul izvoarele apelor. Ȋntr-o notă plină de specificitate, mergând mai ȋn adâncul adevărurilor de credinţă, descoperim o latură practică a mărturisirii, ȋmpodobită ȋn frumuseţea simbolului şi a tainei…Icoane ale unei dimensiuni profetice de existenţă, monahii au exprimat de fiecare dată o atitudine intransigentă ȋn faţa lumii dezlănţuite şi prinsă ȋn mrejele păcatului. Starea lor de veghe nu trebuie ȋnţeleasă doar ca o şcoală a desăvârşirii spirituale, ci şi ca un corp ce se simte responsabil de credinţă şi faţă de soarta Bisericii ȋn general.”[3]

Cunoscută pentru viaţa monastică adevărată, vatra spirituală a Munţilor Coziei şi Builei a cunoscut ȋn secolele trecute o frumoasă ȋnflorire, ȋndeosebi datorită figurilor duhovniceşti deosebite ale pustnicilor şi asceţilor ce s-au nevoit aici, dintre care se afirmă, ȋn mod aparte, persoana Sfântului Cuvios Antonie, sihastrul Iezerului Vâlcii, deschizătorul de drumuri al celor iubitori de linişte şi rugăciune desăvârşită. El e cel care ne-a transmis prin intermediul vieţii sale o adevărată pildă de trăire creştină autentică, dar şi o cale sfântă ce duce la desăvârşire ȋn viaţa monahală. Aşadar, „unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor a fost şi Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia)-Vâlcea, numit de credincioşii din partea locului Sfântul Antonie Sihastrul.”[4]

„Despre Sfântul Cuvios Antonie nu vorbesc prea mult izvoarele scrise ale istoriei, ci, ȋn tăcere mai ales, peştera sfintelor sale nevoinţe care depăşesc firea trupului ȋmbătrânit prin curgerea timpului, mormântul său ascuns sub stânca prăbuşită peste el prin ȋngăduinţa lui Dumnezeu, bisericuţa cea mică a Iezerului ȋnchinată Maicii Domnului, dar şi mai mult, acum ȋn vremurile de pe urmă, sfintele sale moaşte pe care Dumnezeu ni le-a descoperit ca pe o comoară de mult preţ ȋn timpuri de sărăcie duhovnicească şi greu ȋncercate ale istoriei neamului nostru.”[5]

La aproape un secol de la mutarea la cele veşnice a Sfântului Cuvios Antonie, ȋn aceste locuri a venit un strănepot al său, arhimandritul Chiriac Râmniceanu, care a găsit vieţuind ȋn peştera Sfântului pe un pustnic bătrân, ieroschimonahul Ştefan. Acesta i-a arătat gropniţa şi osemintele Sfântului Antonie, povestindu-i şi multe fapte ale Sfântului. Acest arhimandrit Chiriac are un rol important, deoarece el este cel care a aflat Pomelnicul Mănăstirii Iezer ȋntr-o biserică din satul Dobriceni din Vâlcea, pomelnic scris pe la 1740 chiar de ucenicul Sfântului Antonie, ieromonahul Nicolae din Teiuş, pomelnic foarte important, deoarece e singurul izvor scris ȋn care ne e redată viaţa Sfântului Cuvios Antonie de la Iezer.

„Pentru a ȋnţelege mai bine viaţa acestui sfânt părinte este necesar să prezentăm ȋn câteva cuvinte contextul istoric şi ȋmprejurările ȋn care acesta a venit ȋn Țara Românească. La ȋnceputul veacului al XVII-lea, Țara Românească era condusă cu multă ȋnţelepciune şi destoinicie de binecredinciosul voievod Matei Basarab (1632-1654), aflându-se ȋn vremuri de pace, ea a cunoscut o perioadă de ȋnflorire ȋn mai toate domeniile, stabilitatea şi prosperitatea acestei mici ţărişoare atrăgea mai ales negustori, care găseau aici un teren prielnic dezvoltării unui comerţ avantajos.”[6]

Aromânilor, izvoarele istorice le spun în multe feluri: vlahi, vlasi, macedoromâni, vlahi macedoneni, armâni, macedoromâni etc., și asta pentru că originea lor este disputată în numeroase discuții de profil. Însă, numitorul comun al opiniilor lansate pe marginea provenienței lor îl reprezintă faptul că această comunitate de aromâni provine din sudul Dunării. Izvoarele bizantine, sârbeşti sau otomane îi atestă pe aromâni, sub numele de vlahi, prin toată peninsula Balcanică, cu principala lor ocupaţie – păstoritul. În secolele XIII-XIV, sate întregi de aromâni sunt dăruite mănăstirilor din Muntele Athos, unde, la un moment dat, provoacă agitaţii din cauza prezenţei femeilor în preajma călugărilor. Regiunea Thesaliei a fost numită Valahia Mare, nume consemnat până în secolul al XIX-lea, dată fiind ponderea populaţiei aromâne. Aici a existat chiar un stat, format în urma destrămării Imperiului Bizantin, care a luptat în secolele XIII-XIV cu latinii, bizantinii şi apoi cu turcii. Din partea turcilor au primit privilegii care le recunoşteau autonomia, în schimbul plăţii unor taxe şi a păzirii trecătorilor montane. Nu au scăpat de tributul sângelui, fiind nevoiţi să dea periodic un număr de copii pentru corpul de ieniceri. Dintre aceştia, după satisfacerea slujbei militare, unii s-au întors în satele de origine, dar erau deja convertiţi la islam. Vlahii din Pind, organizaţi în cătune cu caracter seminomad, migrau vara cu turmele lor până în munţii Macedoniei. În secolul al XVIII-lea, o parte dintre aceşti vlahi din Grevena, Samarina, Perivoli etc. se ocupau cu cărăuşia şi negustoria. Dintre aşezările aromâne se remarcă Moscopole, datorită evoluţiei sale spectaculoase.

Din rândul vrednicului popor aromân, popor viteaz, ȋnzestrat cu o ȋnaltă calitate religioasă şi morală, precum şi mari crescători de oi şi negustori inegalabili, beneficiari ai unei importante privilegii venite din partea sultanului Ȋnaltei Porţi ȋncă din veacul al XV-lea, ce le oferea posibilitatea să se deplaseze cu uşurinţă pe teritoriile Imperiului Otoman şi a ţărilor vasale acestuia, provine Cuviosul Antonie, născut pe la anul 1628 la Ianina, ȋn ţinutul Pindului din Grecia de azi, părinţii săi Iane şi Stana fiind negustori de seamă. „Ȋn secolul al XVII-lea, cetatea sa natală era un oraş ȋnfloritor, unde locuiau aromâni, greci şi albanezi, cunoscând o remarcabilă prosperitate spirituală şi economică. Era una dintre cele mai mari localităţi din Peninsula Balcanică, ȋnzestrată cu şapte biserici ortodoxe, şcoli elementare şi colegii de cultură. Aici locuiau cele mai distinse personalităţi aromâne, care deţineau ȋntreaga activitate comercială, sprijinind cu danii şi ajutoare bogate mănăstirile şi bisericile, precum şi instituţiile de binefacere socială.”[7] Ȋndeletnicirea părinţilor săi a moştenit-o şi a dus-o mai departe şi tânărul Antonie care era un neguţător iscusit.

Ȋn 1648, el vine spre Țara Românească şi nu se ştie dacă a venit ȋmpreună cu părinţii săi sau a venit singur. „Cert este că aici descoperă o ţară bogată, ȋntr-o ȋnfloritoare dezvoltare materială şi spirituală, datorită conducerii destoinice, ȋnţelepte şi paşnice a binecredinciosului voievod Matei Basarab (1632-1654), ctitor de mănăstiri şi biserici, sprijinitor al tiparului şi al culturii religioase şi laice din patria noastră. Ȋntreaga viaţă religioasă şi bisericească trecea printr-o transformare profundă. La conducerea Mitropoliei, Domnitorul numise pe vrednicul Episcop al Râmnicului, Teofil (1636-1648), format ȋn obştea monahală de la Sfânta Mănăstire Bistriţa, recunoscută pentru evlavia trăirii creştine ȋn preajma Sfintelor Moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul, precum şi pentru profundele sentimente patriotice dezvoltate ȋn atmosfera culturală creată, susţinută şi promovată de Şcoala românească din Mănăstire…Curentul de renaştere a Ortodoxiei româneşti, iniţiat de Mitropolitul Teofil, a fost continuat de alt mare ierarh, Mitropolitul Ştefan (1648-1668), ridicat din treapta de ieromonah al Sfintei Mănăstiri Tismana, format tot ȋn atmosfera cultural-duhovnicească a obştei bistriţene, unde a ocupat funcţia de copist, adică scriitor de documente şi cărţi folositoare de suflet.”[8] Tânărul Antonie „venind ȋn Țara Românească,  s-a ȋndreptat spre Oltenia. Ȋn această zonă a ţării, mulţi aromâni din sudul Dunării au emigrat ȋncă din secolul al XVI-lea, unii ocupând funcţii ȋnalte ȋn administraţia statului. Dintre ei, este cunoscut Iane din Epir, ban şi vistier al Craiovei (1587-1593), fratele Teodorei, mama lui Mihai Viteazul; apoi, Mihalcea, banul Craiovei (1595-1601), agent de negoţ al aceluiaşi Mihai. De asemenea, ȋn secolul al XVII-lea, funcţiona la Tg. Jiu o companie comercială aromână, având trei sucursale. Pe scurt, aromânii erau răspândiţi pretutindeni ȋn Oltenia”[9]

El se stabileşte la Râmnicu Vâlcea, unde exista de asemenea o colonie de aromâni comercianţi. „Oraşul era de câteva secole centrul de spiritualitate a Bisericii Ortodoxe din Oltenia, având reşedinţă episcopală, ȋn jurul căreia se dezvoltau numeroase mănăstiri şi schituri; spre aceste centre de rugăciune şi sfinţenie, evlaviosul Antonie şi-a ȋndreptat de multe ori paşii săi. Duminica şi ȋn sărbători asista la slujbele săvârşite cu smerenie şi dragoste de mulţimea călugărilor cu viaţă ȋmbunătăţită. Cele mai cercetate mănăstiri erau Bistriţa, cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul şi Tismana, cu ale Sfântului Nicodim cel sfinţit.”[10]

Ajuns aici, el s-a căsătorit cu Despina. „Gândind la preocupările religioase şi virtuţile morale deosebit de alese ale aromânilor, avem convingerea că viaţa căminului lor a fost organizată pe temelia ȋnvăţăturii creştine, unde rugăciunea, postul, milostenia, frecventarea bisericii, munca şi fidelitatea ȋntre soţi ocupau locul principal.”[11]

Dumnezeu a binecuvântat viaţa deosebită a acestei familii credincioase cu un fiu pe care l-au numit Mihail, părinţii săi ȋndreptându-i paşii spre calea slujirii preoţeşti. De asemenea „cunoştinţele necesare slujirii preoţeşti le-a ȋnvăţat tânărul Antonie ȋntr-una din şcolile mănăstireşti, probabil ȋn cea de la Mănăstirea Bistriţa, de unde au ieşit mari cărturari ai secolului al XVII-lea, dintre care amintim pe mitropoliţii Teofil şi Ştefan, arhimandritul Paisie, ieromonahii Ioan de la Trivale şi Vasile de la Bistriţa sau grămăticii Constandin din Corbeasca şi Mihail din Robeşti; era cea mai bine organizată şcoală românească, fiind condusă ȋn a doua jumătate a secolului de ieromonahul Ilarion, viitorul episcop al Râmnicului, cu care va avea Cuviosul Antonie, de-a lungul activităţii sale monahale legături strânse şi colaborare rodnică.”[12]

Vreme de 44 de ani, Antonie a continuat preocuparea părinţilor săi, comerţul. „Potrivit ȋnvăţăturii creştine, comerţul este o ȋndeletnicire nobilă, care presupune spirit de sacrificiu, fiind totodată expusă multor primejdii. Practicat legal, ȋn conformitate cu principiul dreptăţii, comerţul aduce mari foloase omenirii.”[13] Luând astfel contact cu viaţa mănăstirească şi prin intermediul bâlciurilor, la care negustorii ȋşi aduceau şi-şi expuneau marfa ȋmbiind muşteriii să cumpere produsele lor, bâlciuri organizate cu prilejul hramurilor mănăstireşti, acest om cu caracter frumos şi nobil, cu suflet curat, hotărăşte să lase grijile lumeşti şi alege să-şi trăiască restul zilelor ȋn mănăstire. „Astfel că, la 64 de ani, ȋn timpul domniei Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), se prezintă vrednicului episcop Ştefan al Râmnicului (1673-1693), cerându-i binecuvântare pentru a se retrage ȋn mănăstire. Se crede că acesta i-a recomandat Mănăstirea Sărăcineşti, pe care sfârşise să o construiască ȋn 1688, printre ctitori numărându-se şi Sfântul Antonie. Aici ȋşi ȋncepe Cuviosul nevoinţele cele călugăreşti, primind, odată cu tunderea ȋn monahism şi numele de Antonie (nu se cunoaşte numele avut anterior).”[14] Episcopul Ştefan, un mare ierarh cu viaţă ȋmbunătăţită, este cel care restaurează şi Schitul Dobruşa, el fiind egumen vreme de optsprezece ani la Sfânta Mănăstire Sadova. Aici, la Sărăcineşti, Antonie este tuns ȋn monahism şi primeşte numele de Antonie. „Nu ştim cum s-a numit mai ȋnainte, ci presupunem că avea unul dintre numele cele mai răspândite printre aromâni, ca: Alexie, Adam, Adami, Anastasiu, Alessio. Arhimandritul Chiriac Râmniceanu menţionează că, printre rudeniile sale din Râmnicu Vâlcea avea un unchi pe care ȋl chema Alexie, botezat astfel probabil ȋn amintirea strămoşului lor.”[15] Ȋn această mănăstire, el a ȋnvăţat ce ȋnseamnă munca şi ascultarea, postul şi nevoinţele aspre, rugăciunea necontenită, mulţumind totodată Milostivului Părinte că l-a ȋnvrednicit să-şi ȋnchine viaţa sa pământească slujirii lui Dumnezeu.

Transformat de frumuseţea şi dulceaţa duhovnicească a vieţii monahale, un gând de retragere la Sfântul Munte Athos, a răsărit ȋn mintea şi-n inima Cuviosului Antonie. Ȋşi dorea acest lucru pentru sine, tocmai pentru a se osteni mai mult şi a trăi o viaţă mai aspră, pentru a-şi găsi bucuria ȋn Domnul. De aceea, fără ezitare, merge la ierarhul locului pentru a cere binecuvântare spre a pleca la Sfântul Munte. Ȋn timpul acela, eparhia Râmnicului era păstorită de episcopul Ilarion, un mare cărturar al acelor vremi, fost superior al Mănăstirii Bistriţa pe care o condusese ȋntre anii 1691-1693. Asemenea ȋnaintaşului său episcopul Ştefan, Ilarion acordă o importanţă deosebită monahismului românesc, interesându-se ȋndeaproape de restaurarea vechilor aşezăminte monahale şi de ȋnzestrarea lor cu toate cele necesare pentru buna desfăşurare a vieţii liturgice şi monahiceşti. De aceea, el nu aprobă cererea Cuviosului Antonie, socotind că plecarea acestuia ar fi o pierdere, căci vedea ȋn el o personalitate de valoare pentru viaţa monahală de pe aceste meleaguri. Cu răbdare, episcopul Ilarion ȋi vorbeşte despre starea monahismului românesc care trebuie ȋntărit şi sprijinit, monahism vechi cu vetre de o frumuseţe rar ȋntâlnită, unele dintre acestea clar superioare celor atonite. Printre aceste frumuseţi ale locului, episcopul ȋi recomandă schitul Iezerul, aflat pe defileul pârâului Cheia. „Convins de valoarea şi importanţa ascultării, acest vot de căpetenie al vieţii călugăreşti şi cel mai greu de ȋndeplinit ȋntrucât cere renunţarea totală la voinţa personală sau lepădarea de sine cum zic Sfinţii Părinţi, Cuviosul Antonie se supune hotărârii ierarhului, considerându-o totodată ȋnţeleaptă şi folositoare Bisericii unde trăise aproape ȋntreaga viaţă şi pe care o slujea şi fiul său, ca preot…Deci, fiind mare iubitor de viaţă retrasă şi liniştită, Cuviosul Antonie s-a bucurat sufleteşte că episcopul Ilarion l-a povăţuit să-şi aleagă pentru nevoinţele sihăstreşti acel loc binecuvântat. Dumnezeu rânduise ca robul Său Antonie să lucreze aici desăvârşirea sa sufletească şi să dobândeacă sfinţenia de la Duhul Sfânt.”[16]  

Supunându-se voii ierarhului, Cuviosul Antonie alege să trăiască ȋn deplină asceză la schitul Iezer. Ȋn acest colţ de ţară, pe valea râului Cheia, acolo unde plaiurile Vâlcii se ȋnnoadă cu Muntele Căpăţânii, ȋşi află existenţa o chinovie veche şi plină de mister, schitul Iezer. Drumul până aici era destul de anovoios şi solicitant, probabil că şi Cuviosul a avut dificultăţi ȋn străbaterea acestor locuri sălbatice, „ȋnsă farmecul şi liniştea profundă care dominau ȋmprejurimile au produs o transformare a sufletului Cuviosului, ȋncât acesta uită de Sfântul Munte, convins că nimic nu poate fi comparat cu binecuvântatul plai românesc.”[17] Ajungând aici, găseşte schitul ruinat. Această veche aşezare monahală găzduise sute de călugări ȋn alte vremi.

Ȋn această zonă ocrotită de munţi ȋnalţi, greu accesibilă, iar ȋn vremuri de restrişte adăpost ȋn faţa duşmanilor se ridică Schitul Iezer. Acest aşezământ a fost ctitorit ȋn secolul al XIV-lea de către domnitorii Radu I (1377-1383) şi fiul său Mircea cel Bătrân (1386-1418). Cu trecerea vremii, schitul s-a degradat considerabil, aşa ȋncât a fost refăcut de domnitorul Mircea Ciobanul (1545-1554) ȋmpreună cu soţia sa, doamna Chiajna, fiica voievodului Petru Rareş al Moldovei (1527-1546). Domnitorul Mircea Ciobanul, fost negustor de oi, era o persoană credincioasă şi nutrea sentimente profunde faţă de sfintele locaşuri de ȋnchinare. Tot el a ctitorit Biserica de la Curtea veche din Bucureşti, schitul Cârnul din Buzău etc. Face daruri importante Mănăstirii Curtea de Argeş şi dăruieşte un Tetraevanghel de argint poleit cu aur Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte Athos. „După refacerea schitului Iezerul, aici s-a dezvoltat o mare obşte monahală, numărând peste trei sute de călugări. Unii trăiau viaţă de obşte ȋn mănăstire, alţii se nevoiau ȋn sihăstrie, prin peşteri sau prin chilii de lemn din ȋmprejurimi, de unde veneau duminica şi ȋn sărbători să asiste la sfintele slujbe săvârşite ȋn biserică. Ȋnsă, potrivit celor istorisite de bătrânul ieroschimonah Ştefan şi consemnate de Chiriac Râmniceanu, peste schit s-a abătut o grea urgie. Se spune că un nemeş ungur din Transilvania, luând ȋn căsătorie pe una dintre fetele lui Mircea Ciobanul, află de la ea că, socrul său, când a rezidit biserica schitului, a ȋngropat la temelia ei un cazan plin cu aur ca, atunci când se va ruina din cauza vechimii, aflându-l călugării să o poată reface la loc. Nemeşul, lacom după aur, trece munţii cu o ceată de slujitori, ucide călugării, dărâmă schitul, descoperă aurul, apoi se ȋntoarce ȋn ţara sa. Locul unde credincioşii satului au ȋngropat pe călugării ucişi de unguri se numeşte până astăzi Crucile moşilor.”[18] 

Ierarhul Râmnicului, episcopul Ilarion apreciind dorinţa Cuviosului Antonie de a vieţui ȋn acest loc, ȋi face acestuia o vizită. Ȋn convorbirea lor, vlădica ȋi povesteşte Cuviosului despre istoricul acestei vechi vatre monahale, ctitorită şi ajutată de domnitori pioşi, de creştini evlavioşi şi de monahi, unii chiar martirizaţi. Aşa că, episcopul Ilarion şi monahul Antonie hotârăsc să refacă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum şi chiliile necesare vieţii de obşte. Această hotărâre „a fost primită cu o bucurie atât de mare, ȋncât Cuviosul Antonie a donat toate economiile sale pentru refacerea aşezământului monahal de la Iezerul…Cuviosul Antonie s-a bucurat că Dumnezeu i-a rânduit să ofere prisosul agoniselilor sale restaurării unui sfânt locaş. Din această cauză, a purces la realizarea planului, lucrând personal pentru pregătirea terenului, adunarea materialelor necasare, ca piatra, lemnul, nisipul, varul. Ȋn jurul său vin tineri din satele ȋnvecinate, dornici de viaţă călugărească, ridicând prin muncă şi rugăciune schit luminos din ruinele ȋnvechite.”[19] Chiliile zidite se păstrează şi azi ȋn partea de miazănoapte a bisericii. Ele au bolţi, iar la subsol au beciuri largi pentru depozitarea alimentelor necesare. De asemenea, se păstrează şi zidul de ȋmprejmuire a schitului. Sfântul locaş de ȋnchinăciune a fost ȋnfrumuseţat cu icoane ale sfinţilor, dar şi cu odoare necesare sfintelor slujbe. Toate fiind gata, s-a scris şi pisania spre aducere aminte peste secole: „Această sfântă biserică, unde se prăznuieşte Ovidenia, făcutu-o-au dintâi răposatul Mircea Voievod cu Doamna Chiajna la leat 1553 şi, prin trecerea vremilor, din necătare s-au surpat, iar mai pe urmă s-au prefăcut de iubitorul de Dumnezeu Chir Ilarion Episcop, ajutând şi Antonie Schimonah, iar acum ȋn zilele Părintelui Damaschin, Episcop Râmnicului, s-a zugrăvit şi s-a ȋnfrumuseţat de smeritul ȋntre ieromonahi Chir Nicolae sin Nicoli ot Teiuş, luna martie, ziua 9, anul 1714.” Ȋn acest fel, Sfântul Antonie devine ctitorul acestui schit, bucuros că poate ajuta la realizarea acestui eficiu sacru. „Zilnic se oficia Sfânta Liturghie ȋmpreună cu cele şapte Sfinte Laude. Viaţa monahală a cunoscut o mare dezvoltare, organizată după Regulile Sfântului Vasile cel Mare, având la temelie munca şi rugăciunea, practicate de fiecare monah şi frate ȋn ascultare şi smerenie desăvârşite. S-a defrişat pădurea pentru livezi, fâneţe şi grădini, unde muncea obştea schitului, pentru procurarea celor necesare ȋntreţinerii vieţii şi miluirea pelerinilor care veneau ȋn număr tot mai mare, datorită folosului sufletesc şi trupesc dobândit de la Dumnezeu, prin slujbele şi rugăciunile cuvioşilor monahi.”[20]

„Situat la 25 kilometri de municipiul Râmnicu Vâlcea, la schitul Iezerul Vâlcii se ajunge urmând o şosea asfaltată până în Cheia, iar de acolo, încă 4 kilometri de drum forestier. Drumul este destul de anevoios. Pe de o parte şi alta a drumului, sumedenie de copaci înalţi şi subţiri, cu rădăcinile ieşite din pereţii stâncilor, cât să susţină malul şi să dea impresia de sălbăticie. Crengi aplecate de sus, din rocă, stau aproape să cadă în cale, de parcă ar fi nişte soldaţi care vor cu orice chip să împiedice înaintarea celor care nu se cuvine să păşească în acest ţinut. Din loc în loc, sunt ridicate troiţe îngrijite, primenite cu var alb, curat, semn că schitul nu este foarte departe. Aşa şi este. Ziduri masive stau căţărate pe un deal abrupt, în care au fost înfipte scări masive, din piatră. Dincolo de poarta din lemn, lucrată de o mână pricepută de meşter, o pată albă – vechea bisericuţă – te întâmpină încă de la intrare. Pe de o parte şi de de alta, în cerc, sunt înşiruite chiliile, care strălucesc de curăţenie. E un loc primitor şi, dacă nu ai căuta să găseşti sfinţenia locului, ai avea impresia că te afli într-o gospodărie oltenească, cu pridvoare largi sub ferestre.”[21]

De-a lungul vremii, schitul Iezerul a fost refăcut ȋntre anii 1865-1890, ȋntre 1909-1912, dar şi ȋn 1970, deşi până ȋn anul 1994 nu era nici măcar electrificat. Schitul a fost locaş de nevoinţă pentru monahi până ȋn 1946, după care a fost populat cu maici până la decretul din 1959, când au fost alungate din viaţa monahală. După treizeci de ani, maicile au revenit ȋn schit şi sub oblăduirea maicii Irina Călugăru au purces la refacerea lui. Acelaşi lucru se ȋntâmplă şi azi la Iezer, unde peste 20 de măicuţe trudesc şi se roagă ȋn acest sfânt aşezământ monahal, de grija lor purtând acum maica stareţă Maria Popa. Astăzi la Schitul Iezer, în cea mai izolată sihăstrie de maici din Oltenia, există o imensă linişte care domneşte peste sfinţenia locului, precum şi peste obştea vegheată ȋndeaproape de permanenta binecuvântare a Cuviosului Antonie. O mare încărcătură spirituală are sfânt lăcaşul acesta, spiritualitate a cărei imensitate este dată de urme ale bordeielor pustnicilor care s-au nevoit în asceză şi rugăciune prin aceste binecuvântate locuri. Drumul forestier care urcă spre munţi începe de la satul Cheia şi după numai câteva sute de metri, îţi dă senzaţia că ai păşit într-o lume de poveste. Rădăcinile ieşite din stâncă şi copacii care parcă stau să cadă, îţi taie respiraţia, lăsându-te uimit de sălbăticia pădurii ce străjuie drumul. Din când în când, câte o troiţă ne aminteşte că e vremea unui scurt popas, iar fiecare popas înseamnă rugăciune. Drumul devine parcă mai prietenos, iar pădurea îşi scutură crengile, lăsând lumina să curgă peste acele locuri fascinante, pe lângă care un râu de munte îşi leagănă limpezimea printre pietrele seculare. Aerul proaspăt şi liniştea care parcă-ţi înfundă urechile, îţi dau senzaţia că ai desluşit, în sfârşit, taina celei mai curate singurătăţi. Ajungând la Iezer, înainte de a descoperi minunile din incinta mănăstirii, straşnicele ziduri de piatră îţi dau sentimentul unei adevărate fortăreţe. Maicile de la acest schit s-au ȋngrijit şi frumuseţea picturii bisericii, restaurându-o ȋn ȋntregime ȋntre anii 2002-2003 şi tot ele au fost cele care au construit, ȋn prelungirea chiliilor, paraclisul Sfântul Antonie, unde se află şi racla cu moaştele Cuviosului Antonie. „Astăzi, cine se ȋncumetă să urce panta abruptă a muntelui, care duce la Peştera Sfântului Antonie, descoperă un loc fascinant. O poiană spaţioasă cu pomi fructiferi – printre care distingem nuci, pruni şi meri – atrage sufletele ȋnclinate spre linişte, rugăciune şi meditaţie…De la Peştera Sfântului Antonie, orice pelerin se ȋnapoiază cu profunde sentimente de smerenie şi hotărâre de a fi mai bun şi mai curajos ȋn lupta contra păcatului şi promovarea armoniei şi a dragostei ȋntre semeni.”[22]    

Observând faptul că schitul ajunsese la o mare ȋnflorire şi numărul cuvioşilor era ȋnsemnat, Cuviosul Antonie dorind mai mult să aibă linişte pentru rugăciune neȋncetată şi contemplaţie şi pentru practicarea intensă a virtuţilor monahale, aprinzându-se pentru viaţa sihaştrilor, avându-l ca exemplu pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, unul dintre cei mai mari asceţi ai Ortodoxiei, a ieşit „din mănăstire şi căutându-şi loc de sihăstrie, a găsit o mică peşteră ȋn care a rămas câteva zile rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi pentru a-i descoperi voia Sa. Primind ȋncredinţare prin vis, ȋn trei rânduri i s-a poruncit să sape biserică ȋn peşteră, căci aşa cum spune Cuviosul Chiriac „iaste biserică săpată ȋn piatră cu ciocanul de Cuviosul Părintele Antonie schimonahul.” Ȋnştiinţându-l pentru aceasta pe episcop, a luat binecuvântare şi timp de trei ani, singur, cu dalta şi cu ciocanul, a săpat ȋn stâncă un paraclis, chilia şi mai apoi mormântul la intrarea ȋn peşteră, fără a avea alt sprijin decât numai pe Dumnezeu.”[23]

Prin această muncă titanică, Sfântul Antonie „reȋnvie tradiţia bisericilor rupestre, adică săpate ȋn piatră, din viaţa monahismului ortodox român, introdusă la noi foarte timpuriu, chiar din secolul al IV-lea. Ea a fost adusă din părţile Capadociei, unde Biserica Ortodoxă era păstorită de Sfântul Vasile cel Mare. Cel mai vechi ansamblu de bisericuţe dăltuite ȋn stâncă este complexul monahal de la Murfatlar-Basarabi, datând de prin secolele IX-X, format din şase bisericuţe şi numeroase chilii, urmat de bisericuţa din secolul al XII-lea, amplasată ȋn raza comunei Vărădia, pe Colina Chiliilor, din Banat. Urmează apoi numeroase bisericuţe din secolul al XV-lea, ca cea din Peştera Cuviosului Iosif, a Cuviosului Agaton de pe culmea muntoasă numită Crucea Spătarului din munţii Buzăului, cele de la Corbii de Piatră şi Nămăieşti din judeţul Argeş, iar din secolul al XVII-lea, cea de la Colţul Chiliilor de sub Muntele Piatra Craiului din vecinătatea comunei Zărneşti.”[24]

„Fiind amenajată Sihăstria din Peşteră, ȋn jurul Cuviosului s-au adunat călugării; unii au fost hirotoniţi preoţi pentru săvârşirea slujbelor şi a Sfintei Liturghii. Dintre ei, sunt cunoscuţi ieromonahii Nicolae şi Atanasie. Arhimandritul Chiriac Râmniceanu relatează că, rudeniile Cuviosului Antonie din Râmnicu Vâlcea au contribuit cu diferite ajutoare, fiind ctitori la acea Peşteră cu cărţi şi altele. Apoi, numeroşi clerici şi mireni au purtat de grijă deosebită de monahii care trăiau viaţă pustnicească la Peşteră. Printre aceşti binefăcători sunt menţionaţi preoţii Dumitru, Constantin şi Iscru, Ieromonahul Rafail, Monahia Marta, preotesele Ilinca şi Ilinca, credincioşii Gheorghe, Catrina, Constantin şi Cristina.”[25]

Prin natura lor, creştinii sunt ȋnsetaţi de aflarea Adevărului şi de cunoaşterea tainelor vietii. Pentru aceasta, fiecare creştin caută ȋn mod tainic desăvârşirea şi simte un gol interior atunci când nu află calea spre dobândirea acesteia. Rugăciunea şi petrecerea neȋncetată ȋnaintea lui Dumnezeu sunt prezente ȋn mintea şi inima celui care doreşte să câştige Ȋmpărăţia lui Dumnezeu. Doar astfel se explică de ce, ȋn toate timpurile, creştinii iubitori de Dumnezeu nu s-au putut mulţumi cu un mod de viaţă moderat căldicel. Cei care nu s-au mulţumit să meargă pe poteca şerpuitoare, spre vârful muntelui, ci au luat-o de-a dreptul ȋn sus, sunt pustnicii.

Prin viaţa lor deosebită, pustnicii L-au iubit pe Dumnezeu ȋn mod desăvârşit, ȋmplinind cea mai mare poruncă din Lege. Din clipa ȋn care s-au hotărât să-L iubească pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea”[26], pustnicii şi-au ales ca loc de mântuire asprimea pustiei. Pustnicii şi-au ales ca mod de vieţuire singurătatea, ȋnsă nu orice fel de singurătate, ci pe aceea care ȋmbrăţisează lumea ȋntr-un suspin de iubire necondiţionată. Refuzând a se mai ȋmpărtăşi din cele ale lumii acesteia, nu pentru că lumea ar fi incompatibilă cu sfinţenia, ci pentru că nu mai doreau să se mulţumească cu atât de puţin, pustnicii s-au lăsat răniţi de dorul după lumea de dincolo, mai vrednică de dorit decât oricare alt lucru ce cade sub simţuri.

Cei mai mulţi pustnici şi-au ȋncheiat socotelile cu lumea ȋncă din tinereţe. Căutând spre câştigul pus ȋnainte, pustnicii s-au ȋntrecut ȋn osteneli şi nevoinţe duhovniceşti. Privegherea, metaniile şi rugăciunea neȋncetată le-au ȋmpodobit toate zilele şi nopţile vieţii lor, iar lacrimile de pocăinţă şi de fericire, care curgeau din ochii lor precum din nişte izvoare de munte, le-au dăruit vederea cea duhovnicească şi cunoaşterea tainelor lumii. Cinstitele lor trupuri, aşezate astăzi ȋn racle din aur şi argint, au iubit postul de toată vremea şi hrana puţină. Ȋn oferta pustiei, hrana e mai mult absentă. Prin viaţa lor, pustnicii au propovăduit şi au arătat lumii că  „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.”[27]

Când sufletul este viu, trupul trăieşte prin viaţa sufletului. Harul lui Dumnezeu este cel care ȋi dă omului cunoaştere, sănătate, putere şi curaj. Dar, pentru a nu pierde plata ostenelilor pustniceşti şi, ȋn mod implicit, harul lui Dumnezeu, fiecare pustnic a avut povăţuitorul său duhovnicesc şi a păzit cu sfinţenie ascultarea faţă de acela. Prin ascultare au dobândit smerenia, iar prin smerenie au câştigat harul dumnezeiesc.

Pustnicii nu au fugit de lume, ci au fugit după Dumnezeu. Credinţa ȋn viaţa cea veşnică i-a făcut pe pustnici să-şi dorească s-o trăiască pe aceasta ȋncă de acum, mai ȋnainte de moartea trupului. Deci, ei nu au fugit de oameni, nici mânaţi de teama implicării ȋn viaţa socială şi ȋn civilizaţia lumii, ci din dorinţa puternică de a trăi ȋn mod desăvârşit ȋntru Hristos, ȋncă din această viaţă. Niciun pustnic nu a fugit de oameni. Niciun pustnic nu i-a respins pe cei care l-au căutau, pentru sfătuire sau binecuvântare. Indiferenţa faţă de nevoile aproapelui şi faţă de problemele societăţii nu are părtaşie cu Dumnezeul nostru, care ne-a zis: Milă voiesc, iar nu jertfă.”[28]

Ȋn atmosfera de ȋnaltă duhovnicie, trăită ȋn deplină izolare de toate cele omeneşti, dar ȋn rugăciune necontenită, se ȋnscrie retragerea Cuviosului Antonie ȋn pustie, pentru desăvârşire şi lupta pentru mântuire. Acolo, desigur că şi urâtorul de oameni, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, i-a adus multe ispite şi supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea şi neîncetata lucrare. Apoi cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, postirile şi plecăciunile genunchilor săi?

Cuviosul Antonie era mic de stat şi gârbov de bătrâneţe, barbă deasă, scurtă şi destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puţin iute din fire şi lesne iertător. Îmbrăcămintea sa era simplă şi numai cele de trebuinţă purta. Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanţuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas şi atunci numai pâine uscată şi apă, dar şi acelea cu multă măsură. Vin şi băutură ameţitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai pentru osteneală stătea rezemat de nişte pietre. Lacrimile, mărgăritare duhovniceşti, nu-i lipseau din ochi niciodată la rugăciune.

Cuviosul Antonie şi-a organizat ȋntreaga viaţă de pustnic potrivit rânduielii călugăreşti, având la bază principiul adevărat: rugăciune şi muncă. Pe acestea le-a ȋmpletit şi a făcut din ele o scară de suire la ȋnălţimea desăvârşirii creştine adevărate. Ȋncă din tinereţile sale era ordonat şi corect, ştiind că fără muncă nu se poate obţine nimic, după ȋndemnul Psalmistului: „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.”[29] De aceea, tăia copaci, scotea buturugi, aduna pietre pe care le stivuia, desţelenea pământul pentru a-şi face acolo o livadă şi o grădină. Săpa şi planta pomi fructiferi, cultiva zarzavaturi şi legume pe care le ȋngrijea cu drag, socotindu-le ca pe nişte daruri de mare preţ primite de la Dumnezeu.

Mulţi mireni şi călugări care auziseră de sfinţenia vieţii pe care o ducea, veneau la dânsul pentru a primi cuvânt de mângâiere şi ȋnvăţătură, căci nevoinţele sale impresionau pe toţi. Cu cât se apropie cineva mai mult de Dumnezeu, depărtându-se de lume şi de cele ale ei, cu cât ȋşi curăţeşte sufletul de patimi şi păcate ȋnnobilându-l cu cele sfinte, cu atât şi Dumnezeu ȋl face mai cunoscut oamenilor, lucrând prin el şi mântuirea altora. Tot aşa şi Antonie n-a fost de folos numai pustnicilor ȋmpreună vieţuitori cu el sau călugărilor de la Iezer, ci şi oamenilor credincioşi veniţi la dânsul din cele mai ȋndepărtate colţuri ale ţării, care-şi aflau ȋn povaţa sa liniştea sufletelor, primind mângâiere şi ajutor de la Dumnezeu prin rugăciunile Cuviosului Antonie. Cu multă răbdare, Cuviosul ȋi primea pe toţi cu dragoste părintească, le alina suferinţele, ȋi ȋndemna să trăiască ȋn conformitate cu ȋnvăţătura noastră creştin-ortodoxă, să manifeste dragoste unii faţă de alţii, să se respecte şi să se ajute, dar şi să meargă ȋn duminici şi sărbători la biserică pentru a asculta sfintele slujbe şi a se ȋntări ȋn cele duhovniceşti.

Petrecând viaţă curată, precum ȋndeamnă regulile monahale pe călugări, ȋn muncă şi rugăciune ȋmpletite cu ȋnţelepciune; auster şi echilibrat, după dreapta judecată – cum povăţuiesc marii dascăli ai Ortodoxiei – schimonahul Antonie a ajuns la adânci bătrâneţi, păstrându-şi trupul sănătos, mintea luminată şi sufletul senin, deşi multe ispite a avut de la diavol, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, rugându-se ziua şi noaptea, pe toate le-a biruit.”[30]

Dumnezeu l-a binecuvântat cu o viaţă lungă şi frumoasă, dar şi cu darul ȋnainte-vederii. Ajuns la venerabila vârstă de 92 de ani, ultimii douăzeci şi opt de ani petrecându-i ca monah, el „a cunoscut ziua trecerii sale din viaţa aceasta la cea veşnică. De aceea, mai ȋnainte cu 40 de zile a chemat pe ucenicul său, Nicolae ieromonahul, şi i-a zis: Sfârşitul mi s-a apropiat a mă muta din viaţa aceasta şi, după moartea mea, să te nevoieşti şi să ȋngropi trupul meu ȋn gropniţa care am făcut-o eu ȋn piatră…Cele 40 de zile, Antonie le-a petrecut ȋntr-o specială pregătire pentru moarte şi viaţa veşnică. Nu a lipsit de la nicio slujbă sau rugăciune săvârşită ȋn bisericuţa din stânca Peşterii; mânca o singură dată pe săptămână o firimitură de pâine uscată, restul timpului ȋl petrecea cu ucenicul său, ieromonahul Nicolae, vorbind despre faptele bune care ȋl duc pe călugăr la mântuirea sufletului; ascultarea, rugăciunea şi munca, adevăruri dovedite şi prin ȋntreaga sa trăire. Vorbea cu multă claritate despre suflet, moarte, ȋnfricoşătoarea judecată, ȋnvierea de obşte şi fericirea sau osânda veşnică. Ȋn timpul celor 40 de zile, puterile trupeşti ale Cuviosului Antonie au slăbit mult, apoi s-a ȋmbolnăvit, zăcând trei zile. La ceasul sorocit de Dumnezeu pentru a-l lua la Sine, Cuviosul a chemat pe toţi ucenicii săi, rostindu-le multe cuvinte de ȋnvăţătură pentru folosul lor sufletesc, apoi s-a culcat pe rogojină şi a adormit somnul cel odihnitor al sfinţilor.”[31]

Astfel ȋntr-o zi de luni 23 noiembrie 1720 pe la ceasul al nouălea din zi, Cuviosul Antonie şi-a ȋncredinţat sufletul curat şi bun ȋn mâinile Celui pe care-L slujise ȋntreaga viaţă cu credinţă, nădejde şi dragoste, ȋn mâinile Mântuitorului Hristos.

După moartea Cuviosului Antonie, ucenicii rămaşi fără părinte şi ȋndrumător duhovnicesc, din gura căruia izvorau ȋnvăţături mai dulci decât mierea, s-au ȋntristat profund. Cel mai ȋndurerat a fost ieromonahul Nicolae care crescuse ȋn preajma Cuviosului din frageda copilărie.”[32] Sfântul nu l-a lăsat nemângâiat, căci pe când ucenicul Nicolae era trist şi ȋndurerat, pregătindu-se de ȋngroparea Cuviosului, acesta i s-a arătat ȋn vis şi l-a ȋnştiinţat că se găseşte acum la bucurie şi odihnă, iar de acolo ȋi va acorda ajutorul său. Trezindu-se, acesta a ȋnţeles că Părintele Antonie a bineplăcut lui Dumnezeu, Care l-a primit ȋn Sfânta Sa Ȋmpărăţie cerească şi veşnică.

„După aşezarea trupului ȋn criptă, Sfântul Antonie s-a arătat de multe ori, ȋn vedenie, ucenicilor săi. Totdeauna l-au văzut ȋn biserică – locul său cel iubit – ȋmbrăcat ȋn haine luminoase, faţa strălucitoare ca raza soarelui, iar la piept purta engolpion sau medalion de aur. De asemenea, despre mormântul său, mulţi credincioşi povestesc că au văzut lumină ieşind din el, iar celor care dormeau noaptea prin apropiere, Cuviosul Antonie li se arăta ȋn vis.”[33]

Cuviosul Antonie de la Iezer a avut mulţi ucenici, dintre care cel mai iubit ȋi era ieromonahul Nicolae, care devine următorul conducător al peşterii Cuviosului Antonie şi se dovedeşte neȋntrecut ȋn muncă şi nevoinţe. Tot el este cel care a consemnat ȋn scris viaţa Cuviosului Antonie.

Cuviosul Antonie a rămas ȋn amintirea creştinilor din generaţie ȋn generaţie ca o mare personalitate a monahismului românesc ce s-a ȋnvrednicit chiar din timpul vieţii cu darul sfinţeniei.

Sfântul Cuvios Antonie a fost purtător de dumnezeiescul dor al rugăciunii neîncetate,  povăţuitor al călugărilor, ajutător al celor din nevoi şi făcător de minuni, locuitor al Raiului celui de sus, dar nedespărţit de cei de jos. Râvnitor al iubirii de Dumnezeu şi învăpăiat de dumnezeiescul dor, Cuviosul Antonie a trăit cu nevoinţa şi lupta duhovnicească.

După mutarea lui la cele veşnice, aprinşi de focul evlaviei şi al dragostei, mulţi au ȋncercat să-i afle cinstitul trup pentru a-l aşeza ȋn biserica schitului spre ȋnchinare şi binecuvântare. Cuprins de această dorinţă a fost chiar strănepotul său, Chiriac Râmniceanu ȋn anul 1812, când l-a găsit ȋn peşteră pe ieroschimonahul Ştefan, care se nevoia să ţină candela rugăciunii nestinsă. Acest bătrân pustnic i-a spus că-n decursul anilor mulţi au ȋncercat să-i dezgroape osemintele, ȋnsă pentru că se arătau semne ȋnfricoşătoare, au renunţat. Mai apoi „ajungând episcop al Eparhiei Râmnicului Sfântul Calinic de la Cernica (1850-1868), s-a gândit neȋncetat la Cuviosul Antonie de la Iezerul. Una dintre marile sale dorinţe a fost căutarea şi dezgroparea sfintelor sale moaşte, pentru a le oferi credincioşilor spre cinstire, potrivit evlaviei pe care ei o manifestau faţă de sfânt. Pentru ȋmplinirea acestui act de evlavioasă cinstire, ierarhul a rânduit la schitul Iezerul priveghere de toată noaptea, urmând ca a doua zi să meargă ȋnconjurat de sobor preoţesc, ȋmpreună cu monahii şi credincioşii la Peştera Cuviosului Antonie, să dezgroape sfintele moaşte. Ȋnsă voia Sfântului a fost alta. Chiar ȋn noaptea din ajunul zilei stabilite de arhiereu pentru ridicarea lor, s-a prăbuşit o stâncă peste gropniţa care le adăposteşte. Această ȋntâmplare minunată a fost considerată de Sfântul Calinic semn dumnezeiesc care a oprit efectuarea săpăturilor ȋn vederea scoaterii cinstitului trup din locul său, hotărând să fie respectată odihna Cuviosului acolo unde a ales-o fiind ȋncă ȋn viaţă.”[34]

„Cu toate acestea, peste ȋncă o sută de ani, o călugăriţă de la Iezer a săpat pe lângă stânca de pe mormânt şi, cu ȋngăduinţa lui Dumnezeu, a scos câteva oseminte, precum şi cărămida ce se pune la căpătâiul monahilor la săvârşirea lor din trup…Ele au fost aşezate ȋntr-un sicriaş care a rămas ȋn peşteră timp de cinci ani, până ȋn anul 1955, când au fost mutate cu procesiune la schit, fiind depuse ȋn biserică, ȋn vederea canonizării. Ȋnsă cea mai mare parte a sfintelor moaşte ale cuviosului au rămas până astăzi ȋn gropniţa făcută de el ȋnsuşi.”[35]

Sfintele moaşte ale Cuviosului Antonie au fost aşezate ȋn Biserica Schitului Iezer. O părticică din Sfintele sale moaşte se află şi la Schitul Darvari din Bucureşti. Aflarea şi aducerea integrală a sfintelor moaşte ale Cuviosului Antonie de la Iezerul Vâlcii spre cinstire şi ȋnchinare ar fi de bun augur, ar fi un influent factor de ȋntărire a credinţei noastre strămoşeşti ȋn aceste vremuri.

Cinstirea Cuviosului Antonie a ȋnceput odată cu trecerea sa la cele veşnice. „Numeroşi credincioşi, din diferitele părţi ale ţării, care veneau ȋn pelerinaj la Peşteră, aveau convingerea că pustnicul Antonie este sfânt. Acest adevăr era ȋntărit şi de mulţimea semnelor minunate văzute de ei la mormântul Cuviosului, precum şi de arătările sale ȋn chip luminos, având podoabe de aur. De-a lungul timpului, ȋm repetate rânduri, unii credincioşi evlavioşi au ȋncercat să desfacă mormântul Cuviosului pentru aducerea la lumină a Sfintelor sale Moaşte, fapt care de la ȋnceputul creştinismului a fost primul semn de cinstire al unui sfânt. Credincioşii care l-au cunoscut personal pe Sfântul Antonie, şi au primit prin intermediul său ajutor de la Dumnezeu, iar alţii, din cele auzite de la bătrâni, s-au umplut ȋn sufletele lor de evlavie şi au ȋnceput să-i adreseze rugăciuni ca să mijlocească pentru ei ȋnaintea Tatălui ceresc, convinşi că va fi ascultat datorită sfinţeniei vieţii sale. Părinţii povesteau copiilor despre viaţa şi faptele Sfântului Antonie de la Iezerul, transmiţând astfel renumele său din generaţie ȋn generaţie.”[36]

De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a şi luat atitudine. O primă ȋncercare de canonizare a Cuviosului Antonie a avut loc ȋn anul 1950 odată cu ȋndemnul Patriarhului Justinian de a fi canonizaţi sfinţii români care de-a lungul veacurilor s-au ostenit ȋn muncă fără preget, ori ȋn luptă neȋnfricată, jertfindu-se astfel pentru binele poporului român şi pentru slava Bisericii şi ȋnvrednicindu-se de la Dumnezeu de darul sfinţeniei. Ȋn 1955 s-a format o comisie alcătuită din ierarhi şi teologi pentru a cerceta viaţa şi faptele persoanelor propuse spre canonizare. Această activitate e una profundă şi riguroasă, durând mai mulţi ani de zile. Aşa se face că ȋn şedinţa solemnă din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea mai multor sfinţi români, precum şi trecerea Cuviosului Antonie de Iezerul Vâlcii ȋn rândul sfinţilor acordându-i ca zi de pomenire anuală data de 23 noiembrie, ziua adormirii sale ȋn Domnul. 

„Prin canonizarea sau trecerea Cuviosului Antonie ȋn rândul sfinţilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut şi mărturisit sfinţenia vieţii lui, cinstite de credincioşii din localităţile Olteniei de nord… Prin canonizarea Sfântului Antonie de la Iezerul, el devine pildă vie şi profund grăitoare, prin viaţa şi faptele sale, pentru mulţimea credincioşilor care ȋi vor cinsti viaţa şi vor ȋncerca să-i urmeze faptele bune.”[37]

 

Pr. C. Rusan

[1] I Corinteni 4, 16.

[2] Galateni 2, 20.

[3] Pr. Lect. Univ. Dr. Ioniţă Apostolache, Mărturisitorii filosofiei monahale, Editura Mitropolia Olteniei, Anul LXX ( 833-836), Nr. 5-8, Mai-August 2018, p. 85-86.

[4] Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ediţia a V-a, Editura Mănăstirea Sihăstria 2005, p. 259.

[5] Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie Schimonahul, de la Iezerul Vâlcii, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului  2016,  p. 9.

[6] Pr. Ştefan Zară, Viaţa Cuviosului Părinte Antonie de la Iezerul Vâlcii, Sfinţii Ortodoxiei, Anul II, 2017, Nr. 10,  p. 8

[7] Arhim. Veniamin Micle, Sfântul Antonie de la Iezerul, Sfânta Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului 1994, p. 20.

[8] Ibidem, p. 22-23.

[9] Ibidem, p. 24.

[10] Ibidem, p. 24.

[11] Ibidem, p. 25.

[12] Ibidem, p. 25.

[13] Ibidem, p. 26.

[14] Pr. Ştefan Zară, Op. cit. p. 9.

[15] Arhim. Veniamin Micle, Op. cit. p. 30.

[16] Ibidem, p. 32-33.

[17] Ibidem, p. 34.

[18] Ibidem, p. 35.

[19] Ibidem, p. 36.

[20] Ibidem, p.37

[21] Augustin Păunoiu, Schitul Cuviosului Antonie, Ziarul Lumina, 23 noiembrie 2008.

[22] Arhim. Veniamin Micle, Op. cit. p.14-15.

[23] Pr. Ştefan Zară, Op. cit. p. 9.

[24] Arhim. Veniamin Micle, Op. cit. p. 40.

[25] Ibidem, p. 40-41.

[26] Marcu 12, 30.

[27] Luca 4, 4.

[28] Matei 12, 7.

[29] Psalmul 103, 24.

[30] Arhim. Veniamin Micle, Op. cit. p. 43.

[31] Ibidem p. 44-45.

[32] Ibidem p. 45.

[33] Ibidem p. 46.

[34] Ibidem p. 49-50.

[35] Pr. Ştefan Zară, Op. cit. p. 15.

[36] Arhim. Veniamin Micle, Op. cit. p. 56.

[37] Ibidem, p. 55.

22.11.2019 – Sfinţii, prietenii lui Dumnezeu

vineri, noiembrie 22nd, 2019

Ȋmpăratul şi psalmistul David spune: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui”[1], aceasta ȋnsemnând că Dumnezeu împărtăşeşte sfinţenia Sa oamenilor pe măsură ce oamenii Ȋl caută pe Dumnezeu. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel îndeamnă zicând: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”[2]

„Sfântul Duh S-a pogorât peste Apostolii Mântuitorului Hristos ȋn dimineaţa Cincizecimii, pentru a-i pregăti să ȋnceapă misiunea care li s-a ȋncredinţat de Domnul şi Ȋnvăţătorul lor. Ȋn acel moment de rugăciune, planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii s-a ȋndeplinit prin trimiterea de către Fiul ȋnnomenit a Sfântului Duh la cei care se ȋndepărtaseră de harul Său. Această acţiune mântuitoare a Preasfintei Treimi era necesară şi absolut esenţială pentru mântuirea oamenilor. Ȋn virtutea acestui fapt, cei care au crezut şi L-au mărturisit pe Mântuitorul Hristos ca Domn şi Dumnezeu au crezut şi au mărturisit de acum că există o legătură indisolubilă ȋntre lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos şi Sfânta Biserică. Din punct de vedere istoric, Biserica este ȋntemeiată de Fiul lui Dumnezeu prin ȋntruparea, jertfa de pe cruce, ȋnvierea şi ȋnălţarea Sa la ceruri. Vizibil, Trupul tainic al Domnului este inaugurat prin pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli şi ucenicii adunaţi la rugăciune ȋn foişorul cel de sus. Mântuitorul Hristos este Piatra din capul unghiului, iar Duhul Sfânt uneşte ȋn Domnul slavei pe toţi oamenii cuprinşi ȋn Trupul tainic al Domnului…Biserica a fost ȋntemeiată ȋn mod obiectiv de către Cuvântul Tatălui ȋnnomenit prin iconomia venirii Sale ȋn Trup, iar ȋn chip concret, ca o comuniune văzută, aflată ȋn comuniune cu Dumnezeu, ea este ȋntemeiată la Cincizecime. Trupul tainic al Domnului este expresia vie a unităţii ȋn diversitate, o unitate menită să transceandă lumea şi să-i ȋndumnezeiască pe oameni prin harul Sfântului Duh ȋmpărtăşit prin Sfintele Taine.”[3]

Biserica lui Hristos Cel răstignit şi înviat, întemeiată de El prin pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, este deodată experienţa căutării sfinţeniei şi a primirii sfinţeniei de către oameni. Cu alte cuvinte, comuniunea sfinţilor din toate veacurile şi din toate locurile este comuniunea Ȋmpărăţiei lui Dumnezeu, Apostolul neamurilor spunându-ne că „Ȋmpărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi bucurie ȋn Duhul Sfânt.”[4]  

„Biserica creştină ȋşi găseşte originea ȋn misiunea Fiului lui Dumnezeu ȋnnomenit. Ea este ȋn esenţă misionară, iar unitatea este ȋn mod esenţial legată de misiunea ei. Trăsăturile fundamentale ale acestei ȋnţelegeri izvorăsc din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, mărturii care pun ȋn evidenţă relaţia oamenilor cu Dumnezeu şi consecinţele acestei relaţii pentru viaţa şi mântuirea lumii.”[5]

„Prin firea sa Dumnezeiesc-omenească, Biserica este, fără îndoială, un organism fără asemănare în lumea pământească. În această fire a ei este și sfințenia ei. De fapt, ea este atelierul Dumnezeiesc-omenesc al sfințirii oamenilor, și al sfințirii prin oameni, a celorlalte zidiri.”[6]

Pr. C. Rusan

 

[1] Psalmul 67, 36.

[2] Evrei 12, 14.

[3] Ȋ.P.S. Prof. Univ. Dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, Biserica ȋn actualitate sau actualitatea Bisericii, Editura Academiei Române, Bucureşti 2018, p. 299.

[4] Romani 14, 17.

[5] Ȋ.P.S. Prof. Univ. Dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, Op. cit. p. 278.

[6] Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, Ediția ȋntâi, Editura Fundaţia Justin Pârvu, Neamț, 2012, p. 66

22.11.2019 – Despre Sfinţenie – argumente biblice

vineri, noiembrie 22nd, 2019

Sfinţenia lui Dumnezeu este puritate şi curăţie desăvârşită. Orice ȋntinare este contrară sfinţeniei, este negarea ei. Pentru aceasta, Dumnezeu porunceşte poporului Său ales să fie sfânt şi să nu-şi pângărească sufletul ȋn niciun chip, nici măcar prin mâncărurile oprite. Sfinţenia lui Dumnezeu cere, astfel, sfinţenie de la cei ce se apropie de sfinţenia Lui. Drepţii, ȋn special, sunt chemaţi de Psalmistul David să laude sfinţenia lui Dumnezeu: „Veseliţi-vă drepţilor ȋn Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui!”[1] Aceasta este sfinţenia proprie lui Dumnezeu şi care, prin Revelaţie, s-a făcut cunoscută credincioşilor. Ea nu este o sfinţenie ascunsă, astfel ȋncât atunci când pronunţăm numele lui Dumnezeu ne gândim şi la sfinţenia Lui. Afirmarea sfinţeniei lui Dumnezeu de către Dumnezeu Ȋnsuşi se face, deci, pentru ca poporul ales să ia aminte de ea şi să o urmeze ȋn planul uman, pământesc. Este drumul asemănării noastre cu Dumnezeu, pe care trebuia să-1 străbată Adam şi Eva, drumul desăvârşirii, al sfinţeniei.

Dumnezeu este sfânt ȋn Sine. Aşa este cunoscut de sfinţii ȋngeri. De aceea, ȋn vedenia arătată lui Isaia, profetul a văzut pe Dumnezeu:  „…stând pe un scaun ȋnalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimii stăteau ȋnaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două ȋşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”[2] Sfinţenia lui Dumnezeu e absolută şi veşnică. De aceea serafimii o proclamă fără ȋncetare. Pentru că e  absolută, ea se vesteşte mereu ȋntreit de către ȋngeri, prin ȋntreitul „sfânt, sfânt, sfânt.” Fiecare Persoană a Sfintei Treimi este astfel menţionată ca sfinţenie ȋn Sine, iar Treimea ca unitate de fiinţă e ȋntreit sfântă. Ȋn revărsarea iubirii Sale către lume, Sfânta Treime ȋşi revelează sfinţenia Sa către ȋngeri. Aceştia se apropie de sfinţenia lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, urmează sfinţenia, şi ei ȋnşişi sunt sfinţi prin harul şi puterea lui Dumnezeu, deşi nu sunt sfinţi prin fiinţă ca Dumnezeu. Cu toată fiinţa lor de duhuri slujitoare, sfinţii ȋngeri proclamă sfinţenia absolută a lui Dumnezeu şi trăiesc ei ȋnşişi ȋn sfinţenie. Sfinţenia lor este incomparabil diferită de sfinţenia absolută a Dumnezeirii, dar este o sfinţenie adevărată, potrivită cu firea creată. Faţă de sfinţenia pe care o contemplă ȋn Dumnezeu, sfinţenia ȋngerilor este o sfinţenie prin asemănare; iar faţă de sfinţenia pe care o poate atinge credinciosul,  ea este o sfinţenie model.

Ȋn Noul Testament, ideea de sfinţenie este ȋmbinată cu ideea de desăvârşire. Astfel, Mântuitorul Hristos, ȋn Predica de pe munte, ȋi ȋndeamnă pe ascultători: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”[3] Sfinţenia şi desăvârşirea ȋnseamnă totalitate impecabilă, neştirbită şi neatinsă, nepătată şi inepuizabilă. Ea a caracterizat pe prooroci ca mesageri ai cuvântului lui Dumnezeu: „Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac.”[4] Aceeaşi idee de sfinţenie este asociată şi cu ideea de puritate sufletească, puritate ca aceea a copiilor şi care ne oferă accesul la Ȋmpărăţia cerurilor: „Cine nu va primi Ȋmpărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra ȋn ea.”[5] Puritatea face parte din sfinţenie, ȋmpreună cu nevinovăţia. Apostolii şi ucenicii Mântuitorului au ȋnţeles că puritatea sufletească, sinceritatea, este esenţială credinciosului trăitor ȋn comunitatea creştină. Ca dovadă pentru ei, Mântuitorul l-a certat pe Iuda pentru sărutul mincinos şi trădător (Luca 22, 48), iar Sfântul Apostul Petru i-a certat pe Anania şi Safira fiindcă au minţit Duhului Sfânt (Fapte 5, 3-9).

Pr. C. Rusan

 

[1] Psalmul 96, 13.

[2] Isaia 6, 1-3.

[3] Matei 5, 48.

[4] Luca 1, 70.

[5] Luca 18, 17

22.11.2019 – Despre Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii

vineri, noiembrie 22nd, 2019

Urmând ȋndemnul Mântuitorului Iisus Hristos Drept aceea, mergând, ȋnvăţaţi toate neamurile, botezându-le ȋn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ȋnvăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” [1] Sfinţii Apostoli au mers pretutindeni, ȋnfiinţând noi comunităţi creştine. Dintre aceştia, unii cu viaţă ȋmbunătăţită, trăită conform Legii celei noi şi cu binecuvântare divină, au ajuns sfinţi.

Viaţa autentică creştină e reprezentată de lupta necontenită pentru dobândirea Sfintei Ȋmpărăţii cereşti, prin transformarea lăuntrică a omului, spre creşterea lui de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Această transformare e posibilă cu efort susţinut, dar mai cu seamă cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin mijlocirile sfinţilor Săi. Ne ajută sfinţii ȋn frunte cu Sfânta Fecioară, ca unii care au trăit viaţa noastră şi cunosc luptele noastre. Sfinţii ne ajută ȋn două feluri: prin rugăciunile pe care le fac pentru noi şi prin pilda vieţii lor…Dumnezeu ascultă, deci, rugăciunile sfinţilor pentru fraţii lor, fiindcă şi ei au ascultat cuvintele lui Hristos. Prin urmare, ajutorul dat creştinului de puterile supranaturale ȋl ȋndreaptă pe acesta către Dumnezeu, sprijinindu-l pe scara virtuţilor, ridicându-l pe vârful ȋnsorit al desăvârşirii, care este ȋndumnezeirea. De la firea omenească a lui Hristos, cea care este de-a dreapta Tatălui, primeşte şi firea noastră ajutorul lui Dumnezeu ȋn actul mântuirii; lucrarea sfinţitoare şi desăvârşitoare a Sfântului Duh este ȋnsoţită de ajutorul ȋngerilor şi de rugăciunile şi exemplele de trăire ale sfinţilor.”[2]

Prezenţa sfinţilor ȋn lume e de mare valoare atât ȋn timpul vieţii lor, cât şi după mutarea la cele veşnice. Sfântul ȋl dăruieşte pe Hristos celorlalţi semeni, făcându-se el ȋnsuşi loc al sălăşluirii lui Dumnezeu. Dumnezeu se odihneşte ȋn sfinţi, iar sfinţii ȋi odihnesc pe cei din jur prin energia harică pe care o aduc ȋn lume prin chiar viaţa lor. Sfinţii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu şi cei mai buni dintre oameni. Sfântul este purtătorul dragostei lui Hristos pentru lume şi sălaşul locuirii Sfântului Duh, Care cu suspine negrăite doreşte ca orice om să crească duhovniceşte spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Sfinţii ȋi privesc pe oameni, aşa după cum ȋi priveşte de dânşii Mântuitorul Hristos. Ei sunt remarcabili prin forţa spirituală ce-i caracterizează. Nu fapta umană ȋn sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte ȋn faptele lor şi din ei ȋnşişi, ȋi face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane ȋnrădăcinate ȋn lumina divină.   

Ȋn toate locurile şi timpurile au existat şi există sfinţi, pornind de la Patriarhii, Profeţii sau Drepţii Vechiului Testament şi continuând cu Sfinţii Apostoli, martirii, mărturisitorii, cuvioşii, ierarhii, preoţii, diaconii sau simplii credincioşi cu viaţă aleasă. Aşadar, de-a lungul istoriei bimilenare a creştinismului, au existat numeroşi sfinţi martiri, cuvioşi şi mărturisitori ai Legii celei noi aduse de către Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfinţii văd slava lui Dumnezeu şi frumuseţea feţei Lui. Ȋn acelaşi Duh Sfânt, ei văd viaţa şi faptele noastre. Cunosc întristările noastre şi aud rugăciunile noastre. Cât au trăit pe pământ, au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu; iar cine are iubirea pe pământ, ace­la o ia cu el în viaţa veşnică, în Ȋmpărăţia cerurilor, unde iubirea creşte şi va fi desăvârşită. Şi dacă aici iubirea nu poate uita pe fratele, cu cât mai mult nu ne uită pe noi sfinţii şi se roagă pentru noi. Domnul a dat sfinţilor darul Duhului Sfânt şi în Duhul Sfânt ei ne iubesc pe noi. Sufletele sfinţilor cunosc pe Domnul şi bunătatea Lui faţă de om şi de aceea duhul lor arde de iubire pentru semeni. Când trăiau încă pe pământ, ei nu puteau auzi fără întristare de un om păcătos şi în rugăciunile lor vărsau lacrimi pentru el.

             Sfinţii fiecărui neam reprezintă mai ales frumuseţea cea nepieritoare a slavei fiecărui neam în faţa lui Dumnezeu. Şi din pământul ţării noastre, din oamenii acestor locuri, de pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, au răsărit astfel de sfinţi. Pe unii ȋi cunoaştem după nume, pe alţii Dumnezeu ȋi ştie şi ȋi are scrişi ȋn Cartea Vieţii. Sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni. Biserica constată şi proclamă sfinţenia acolo unde Dumnezeu a binevoit să o arate. Sfinţii sunt cunoscuţi şi necunoscuţi oamenilor, iar numărul total al sfinţilor din fiecare neam şi din fiecare vreme îl ştie numai Dumnezeu. Aceşti sfinţi sunt cei care, printr-o viaţă fără de păcat, au căutat să trăiască permanent ȋn lucrarea Duhului Sfânt. Ei sunt cei ce L-au mărturisit pe Dumnezeu ȋnaintea oamenilor, atât cu cuvântul lor pe timp de pace sau persecuţii, cât şi prin ȋntreaga lor viaţă. Fiecare astfel de sfânt a avut un drum unic ȋn viaţă. Toţi ȋnsă L-au ascultat pe Dumnezeu şi s-au străduit să trăiască ȋntr-o continuă ȋmpreună-lucrare. Nicicând, sfinţii nu s-au simţit singuri. Când au primit ceva bun, au ştiut că Dumnezeu le-a dat. Când ȋnsă au greşit, au ştiut că se pot ȋntoarce şi s-au ȋntors cu multă hotărâre către Milostivul Dumnezeu.

            De aceea, cu dreaptă socotinţă, Ȋnaltpreasfinţitul Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, a hotărât ca la otpustul sfintelor slujbe, preoţii să ȋi amintească şi pe Sfinţii ocrotitori ai eparhiei noastre, pomeniţi cu cruce roşie ȋn calendar, printre care şi pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii.

 

Pr. C. Rusan

 

[1] Matei 28, 19-20.

[2]Arhim. Popa O. Ioan-Ioasaf, Despătimirea omului şi ȋnveşmântarea cu virtuţi, Editura Credinţa strămoşească, 2008, p. 52-53.

22.11.2019 – Sfinţenia, dar al Duhului Sfânt (1)

vineri, noiembrie 22nd, 2019

Ȋmpreună cu libertatea absolută, iubirea, dreptatea, veracitatea şi fidelitatea, sfinţenia este unul din atributele morale ale lui Dumnezeu.

           Sfinţenia este acordul desăvârşit al voinţei lui Dumnezeu cu Fiinţa Lui care este binele, sfinţenia dumnezeiască fiind sfinţenie fiinţială şi deosebindu-L pe Dumnezeu de tot ceea ce nu este El.”[1]

Sfinţenia lui Dumnezeu e deosebită de cea a făpturilor, a omului, nu numai prin calitatea absolută, ci mai ales prin faptul că nu e o sfinţenie morală, ci fiinţială, adică armonia ȋntre binele şi voia divină nu e externă faţă de voinţa lui Dumnezeu. Sfinţenia lui Dumnezeu ȋnseamnă deci identificarea internă, perfectă a voii cu binele divin, adică cu Sine Ȋnsuşi.

Temeiuri biblice:

           Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt.”[2]

           Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”[3]

  La sfinţenia divină, persoana umană participă prin necesitatea nesfârşită de desăvârşire. Sfinţenia omului se va adeveri ca participare reală la sfinţenia divină ȋn mod deplin ȋn viaţa viitoare, când omul va ȋnainta mereu, nesfârşit, ȋn iubirea şi viaţa divină, adică ȋn sfinţenia divină.

           Sfinţenia este un lucru al lui Dumnezeu în oameni, nu este un lucru al omului, este un lucru al lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă sfinţenia, ne pune de-o parte pentru El, că asta înseamnă, de fapt, să fii sfânt. Să duci o viaţă mai presus de lumea aceasta, să duci o viaţă pentru Dumnezeu, sub puterea şi îndrumarea lui Dumnezeu.”[4]

Sfinţenia, devenită prin participare însuşirea Bisericii şi a membrilor ei, constă în primul rând în curăţirea de păcate şi în puterea menţinerii în ea şi a înaintării într-o viaţă de virtuţi. Ea este o disponibilitate de comunicare cu Dumnezeu prin rugăciune. Definind sfinţenia ca relaţie iubitoare cu Dumnezeu, se accentuează faptul că puritatea şi toate virtuţile legate de ea încă nu sunt esenţa sfinţeniei. Sfinţenia este în primul rând o strălucire mai presus de fire a lui Dumnezeu prin cei ce se străduiesc în aceste virtuţi; este o transparenţă strălucitoare a luminii dumnezeieşti. Biserica este laboratorul în care Duhul lui Hristos ne face sfinţi sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos. Biserica se ocupă în mod special cu sfinţirea membrilor ei, pentru că numai prin aceasta se mântuiesc. Pe pragul intrării lor în biserică, oamenii sunt sfinţiţi de Hristos, întrucât îi integrează prin Botez. Hristos Cel jertfit este sursa sfinţeniei Bisericii. Hristos este Sfânt mai întâi pentru că este Dumnezeu.

Sfinţenia este o însuşire a lui Dumnezeu. Creatura nu are sfinţenia decât prin participare. Sfinţenia este astfel nu numai un dar, ci şi o misiune, o îndatorire pentru credicioşii Bisericii. Sfinţenia are un caracter dinamic, nu este o însuşire statică. Credinciosul în Hristos este mort trecutului. El este îndreptat mereu înainte, el nu trăieşte nici trecutului, nici prezentului, ci viitorului desăvârşit, ceea ce face din prezent o treaptă spre un viitor mai bun. Dar el activează totuşi în prezent şi încă în modul cel mai bun cu putinţă, pentru că nu poate înainta la treptele superioare dacă nu trece prin fiecare treaptă prezentă într-un mod care să nu-l oprească la ea sau să-l facă să se prăbuşească la treptele peste care a trecut. Curăţirea de păcatul strămoşesc, deci eliberarea voinţei din robia lui şi sălăşluirea în ea a libertăţii lui Hristos şi a puterii ei capabile de a întreţine în om o continuă mişcare spre bine, e un eveniment aşa de misterios, atât de ascuns în adâncul fiinţei noastre, că el nu se face arătat decât în trecerea lui în fapte ale voinţei noastre. Mântuitorul Hristos ne rămâne pururi disponibil, în baza hotărârii ce am manifestat-o la botez, de a muri păcatului şi a vieţui cu El, atâta vreme cât nu o revocăm. Dar ca în orice relaţie personală, lucrarea sau manifestarea de iubire, trebuie să se efectueze continuu, din ambele părţi.

 

Pr. C. Rusan

[1] Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Tudoran, Teologia Dogmatică, Manual pentru Seminariile Teologice, Ediţia a opta, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2007, p. 89.

[2] Levitic 11, 44.

[3] Matei 5, 48.

[4] Pr. Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 280.