Arhiva pentru ziua noiembrie 27th, 2019

27.11.2019 – EPISCOPUL ȘTEFAN AL RÂMNICULUI (1673-1693)

miercuri, noiembrie 27th, 2019

Aşa cum aminteam la începutul acestor rânduri, printre episcopii Râmnicului din această perioadă se numără și Ştefan, originar din părţile de sud ale Olteniei. S-a călugărit la mânăstirea Sadova, pe care a şi păstorit-o ca egumen aproape două decenii. Datorită calităţilor sale a fost ales episcop al Rîmnicului la 15 ianuarie 1673. A reuşit să mărească averea eparhiei, în cei 20 de ani de păstorie la Rîmnic, cum  nici unul din înaintaşii săi nu mai reuşise să facă. Episcopul Ştefan este ctitorul mânăstirii Sărăcineşti (Vâlcea), împreună cu monahia Marta, soţia  răposatului clucer Radu Păuşescu şi cu fiul ei, Tănase Păuşescu. Trebuie să mai amintim că episcopul Ştefan a obţinut un hrisov de la domnul Gheorghe Duca, la 9 aprilie 1676, prin care rânduia ca preoţii din eparhia Rînnicului să plătească bir o singură dată pe an la vremea haraciului. Ştefan a fost unul dintre cei mai destoinici şi mai vrednici ierarhi râmniceni din veacul al  XVII-lea.

Bogăţia ştirilor documentare referitoare la activitatea harnicului episcop Ştefan al Rîmnicului au atras atenţia câtorva cercetători care s-au ocupat de trecutul nostru Bisericesc. Au mai apărut şi alte prezentări mai scurte ale episcopului Ştefan, Însă unele se ghidează după cele ale episcopului Atanasie. Nu cunoaştem cu precizie locul unde s-a născut episcopul Ştefan şi de unde erau părinţii săi, dar din câteva documente ale Episcopiei Râmmnicului aflăm că avea doi nepoţi, Ieremia şi Badea, ambii în aceeaşi funcţie de logofăt. Din cele relatate aici aflăm că cei doi nepoţi ai episcopului Ştefan au cumpărat două moşii: la Popânzăleşti, în Romanaţi și la Târnava (comuna Mărăcine), judeţul Dolj. Prin urmare credem că aici era locul de naştere al celor doi fraţi.

Între anii 1655-1673, Ştefan a desfăşurat o activitate bogată ca egumen al Mânăstirii Sadova. El este amintit de 38 de ori în documentele acestei mânăstiri. Ştefan a fost propus şi pentru demnitatea de episcop la Episcopia Buzăului (vacantă prin trecerea episcopului Serafim la Râmnic), iar ulterior pentru cea de mitropolit al Ţării Româneşti. A ajuns însă episcop de Rîmnic, unde va munci cu multă osârdie. În această perioadă boierii din țară erau împărţiţi în două partide şi anume: partida grecească condusă de Băleni, şi partida naţională condusă de Cantacuzini. Nu s-a amenstecat în luptele dintre cele două partide, având strânse prietenii cu toţi arhiereii ţării, precum şi cu alţi arhierei străini care erau în ţară. A avut relaţii de prietenie cu mitropoliții Varlaam şi Teodosie. În 1680, cu cheltuiala sa s-a zidit clopotniţa mare a Episcopiei, după cum se vede din inscripţia – pisanie: „Această poartă de piatră făcutu-s-a din temelie cu toată cheltuiala şi nevoinţa părintelui Kir Ştefan Episcopul acestei Sfinte episcopii, în zilele bunului credincios, când au fost cursul anilor de la Adam, 7188, iar la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, 1680”.

Episcopul Ştefan s-a îngrijit de clădirile episcopiei, zidind clădirile din piatră ce au fost reparate de episcopii Clement, Grigore şi Calinic şi dărâmate de Ghenadie.

Într-un document din 7 iunie 1687, aflăm că monahia Marta, sora răposatului Tănasie Sărăcinescu şi cu fiul său, Tănasie Păuşescul, s-au hotărât să ridice în satul Sărăcineşti o mânăstire, „iar noi neavând putere de a o face am mers la sfinţia sa cu cinstitul părintele nostru Kir Ştefan Episcopul Râmnicului de am făcut cu sfinţia sa voroavă şi tocmeală, ca să facă sfinţia sa această sfîntă mânăstire… cu toată cheltuiala şi osteneala sfinţii sale, iar noi încă nu am dat şi am adaos la această sfântă mânăstire cu sate şi cu moşii şi ţigani şi cu odoară bisericească, precum arată în foaia noastră”. Zidirea acestei mânăstiri s-a terminat la 28 septembrie 1688: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, ziditu-s-au această sfântă biserică din temelie, cu toate podoabele ei întru lauda Adormirei Precistei şi cu chilii împrejur, cu toată cheltuiala părintelui Ştefan, episcopul Râmnicului, fiind dată moşia cu casele de Tănasie Păuşescul în zilele lui Şerban C.V. Şi au fost ispravnic Zosim ieromonah. Sept 28, anii de la Adam 7196, iar de la Iisus Hristos 1688”.

Chipurile lui Ştefan şi Damaschin se află zugrăvite în interiorul bisericii, deasupra uşii de la intrare. Episcopul Ştefan are o mantie roşiatică pe umeri prinsă în copci, cu plăci mari la gât şi jos, şi un toiag mare păstoresc. Afară, în pridvorul bisericii se află  o piatră de mormânt al cărei scris este indescifrabil. Sub această piatră tradiţia spune că odihnesc rămăşiţele trupeşti ale episcopului Ştefan, acest lucru fiind acceptat de istoriografia de până acum.

În timpul episcopului Ştefan s-au refăcut numeroase schituri şi anume: schitul Bogdăneşti, județul Vâlcea, de maici, ridicat către sfârşitul secolului al XVI-lea s-au la începutul secolului al XVII-lea; Schitul Comanca de Câmp (comuna Deveselu, județul Olt), acest schit fiind închinat Episcopiei la 20 noiembrie 1684 (episcopul Ştefan a dat o parte din moşia de la Comanca de Câmp, cumpărată de el de la Vasile C(i)auşul; Schitul Popânzăleşti (județul Dolj, numit la început Vârtopul, ctitoria lui Ioan Monahul, ce se chema Hamzia Popânzălescu înainte de călugărie, şi cu fii săi Iacob şi Istrate); Schitul Sălcuţa (comuna Panaghia, județul Dolj, refăcut din temelie de Paisie Monahul, fiul său Popa Pană şi alţi ctitori în secolul al XVII-lea); Schitul Teica (Ocnele Mari, județul Vâlcea, ctitoria ieromonahului Dionisie, ridicat înainte de anul 1681).

În ceea ce privește activitatea culturală a episcopului Ştefan, el a cerut să se refacă Pomelnicul Episcopiei, unde se menţionează, la sfârşitul predosloviei că: „Acest pomelnic l-a făcut arhiepiscopul Chir Ştefan, vecinica lui pomenire în anul 7182 (1674)”.

La episcopul Ştefan apelau mulţi năpăstuiţi să le facă dreptate, după cum reiese din mai multe documente. A fost şi un bun răsplătitor al muncii altora. Avem o carte din 11 ianuarie 1678, ce a fost dată diaconului Iscru, unde se spune că: „viindu aici la scaun, aflat-am pe acest Iscrul diacon ce scrie mai sus slujindu sfinţii episcupii, încă mai dinainte de vreme dă la alţi fraţi arhierei”. Există şi o altă dovadă de slobozenie, adică cartea de slobozenie a lui Ştefan din 24 martie 1682, prin care îi dă voie lui Neagoe ţiganul, cu femeia lui, Mara, să plece la slujba lor.

A fost un om al timpului său. A contribuit la dezrobirea ţiganilor; se cunosc trei acte de slobozenie de ţigani, printre care zapisul din 18 august 1684, unde se spune de Tănasie Sărăcinescu şi soţia sa, Ilina, care dezleagă „ de rumânie pe Radul şi pe fii săi din Mihăieşti”. Al doilea zapis al persoanelor amintite mai sus, şi de la aceeaşi dată, unde slobozeşte tot de rumânie pe Marin cu fiii săi din Cervenia. Al treilea zapis, şi ultimul, la fel ca şi celelalte dar numai că slobozeşte pe Negoiţă, fiul Pîrvului din Sărăcineşti cu fii săi.

Presimţindu-şi sfârşitul, obosit de atâta activitate, episcopul Ştefan se retrage în singurătate, probabil la ctitoria sa de la Sărăcineşti. Faptul acesta este şi mai lămurit în pomelnicul Mânăstirii Dobruşa, ceea ce echivalează cu un arhiereu schimnic.

Așadar, prin activitatea ce a susţinut-o la Mânăstirea Sadova şi-a câştigat un bun renume, fiind propus pentru scaunul episcopal de la Buzău, iar mai apoi pentru cel de mitropolit al Ţării Româneşti. A ajuns în final episcop al Rîmnicului. A îmbrăcat marea schismă luând numele de Sava, gtrecând la cele veșnice către mijlocul anului 1693, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Sărăcineşti.

După moartea sa, a fost ales în fruntea Eparhiei Râmnicului Ilarion, egumenul Mânăstirii Bistriţa, ales la 8 iunie 1693. După un răstimp scurt a fost sfinţit arhiereu, iar în ziua de 8 iulie 1693, a slujit Sfânta Liturghie ca arhiereu, în Biserica Mânăstirii Hurezi, proaspăta ctitorie a lui Constantin Brîncoveanu.

Ca episcop s-a arătat chivernisitor al eparhiei, tot ca şi înaintaşul său, i-a înmulţumit zestrea, a terminat lucrările de la schitul Dobruşa şi a refăcut schitul Iezeru, unde locuia schimonahul Antonie. Prin îndemnul şi prin cheltuiala sa, un anume dascăl Alexandru tălmăceşte un Triod, un Penticostar şi o Psaltire cu tîlc.

În timpul păstoririi sale, o parte din ortodocşii din Ardeal s-au unit cu Biserica Romei, în urma unor presiuni ale Guvernului de la Viena, dar și ale iezuiților anume trimiși în țară. Cum în această perioadă catolicii din Râmnic şi-au construit biserică în oraş, şi tot acum li s-a îngăduit să-şi îngroape morţii în cimitirul episcopiei, Ilarion a fost bănuit că nutreşte simpatie faţă de confesiunea apuseană, fapt pentru care a fost înlăturat din scaun, la propunerea patriarhului Dositei al Ierusalimului și cu aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, în luna martie 1705. Un sobor arhieresc ținut la Bucureşti a hotărât caterisirea sa şi îndepărtarea definitivă de la Episcopia Râmnicului.

Bibliografie: Coravu, Dimitrie, Viaţa şi activitatea Episcopului Ştefan al Râmnicului, în  „Mitropolia Olteniei”, anul XX, 1968,  nr. 3-4, p. 211-229. Gafton, Lucian, Eiscopii de Râmnic Ignatie Sârbul şi Ignatie Grecul, în „Mitropolia Olteniei”, anul IX, 1957, nr. 1-2, p. 46-56. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, volumul al II-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, 1930. Păcurariu, Mircea, Cultura bisericească în Oltenia în trecut şi astăzi, în „Mitropolia Olteniei”, anul L, 1998, nr. 1-6, p. 68-94. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul al II-lea,  E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992. Şerbănescu, Niculae, Episcopii Râmnicului în „Mitropolia Olteniei”, anul XVI, 1964, nr. 3- 4, p. 171-189.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

27.11.2019 – EPISCOPIA RÂMNICULUI ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

miercuri, noiembrie 27th, 2019

În secolul al XVII-lea, la Râmnic au fost păstori vlădici harnici şi pricepuţi, care s-au îngrijit de starea materială a eparhiei, de ridicarea de lăcaşuri sfinte, cum şi de întărirea duhovniceşte a păstoriţilor lor.

Primii episcopi care au fost în această perioadă a secolului al XVII-lea sunt: Teofil, Dionisie, Ignatie, Serafim, Varlaam, Ştefan, Ilarion.

Episcopul Teofil a fost ales la Râmnic în anul 1618. În 1631, este trimis de Leon Tomşa în Ardeal, să ia legătura cu Matei Aga şi cu boierii pribegi; a păstorit la Râmnic până în vara anului 1636, când a fost ridicat în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei.

După moartea sau retragerea din scaun a lui Teofil, scaunul a fost luat de episcopul Efrem. Se pare că se bucura de încrederea familiei lui Mihai Viteazul din moment ce era pomenit în mai multe acte de danie ale mamei eroului, monahia Teofana.

La 8 noiembrie 1601, pentru prima dată este pomenit într-o carte de danie a maicii Teofana, prin care aceasta închina mânăstirii Cozia unde era călugăriţă, satele Frăsinetu şi Studeniţa, iar în anii următori, apare din nou ca martor în unele acte de danii ale mamei marelui domnitor.

După episcopul Teofil, a urmat la Râmnic acel „popa Ignatie Sîrbu dencopoe” pomenit în istoria Ţării Româneşti (Letopiseţul Cantacuzinesc), care a făcut legătura între Matei Aga din Brâncoveni şi Abaza paşusciuc, cu ajutoriul căruia a ajuns şi domn.

Matei Basarab după ce ajuns domn ca drept răsplată pentru serviciile aduse a adus pe Ignatie ca preot de mir în Ţara Românească.

După o perioadă a rămas văduv, mai târziu s-a făcut episcop de Râmnic, în anul 1636, prin vara sau toamna aceluiaşi an. Este pomenit ca episcop în prefaţa Psaltirii slovene de la Govora (1637), iar după aceea în prefeţele altor tipărituri govorene şi anume Ceaslovul slavon din 1638, Evanghelia cu învăţătură de la Govora – Dealu, ceea ce dă de înţeles că tipografia de la Govora situată aproape de reşedinţa sa a fost sub directa sa îndrumare.

Numele lui Ignatie Sîrbul este întâlnit de mai multe ori, în mai multe acte interne, în danii de moşii, în favoarea Episcopiei. Prin anul 1639, a luat parte la adunarea obştească a ţării care a hotărît să nu mai facă închinări de mânăstiri, iar în 1644, la soborul convocat de Varlaam al Moldovei pentru a se lua o hotărâre împotriva primejdiei calvine, prin aprobarea Răspunsului la Catehismul calvinesc. Ignatie a rămas la cârma Episcopiei Rîmnicului până în 1653. Mai târziu, după ce Matei Basarab l-a înlăturat pe Ştefan din scaunul mitropolitan, i-a dat această demnitate episcopului Ignatie.

A păstorit ca mitropolit până în 1655, când domnitorul Constantin Şerban a reabilitat pe fostul mitropolit Ştefan redându-i scaunul, probabil fiind nevinovat. Ignatie s-a retras în Oltenia, depunând cârja, a vieţuit la Râmnic şi la Cozia. Mai târziu, prin septembrie 1659, a fost trimis la principele Gheorghe Rakoczy II, la Târgu Mureş, într-o misiune diplomatică.

A murit pe 20 decembrie 1662; fiind pe pat de moarte făcea o danie Mânăstirii Cozia, unde a fost înmormântat.

A urmat apoi Dionisie, care a fost egumen la Cozia. A păstorit din 1653 până în prima parte a anului 1657, când se retrage din scaun, iar la 28 mai 1666, trecea la Domnul.

Un nou Episcop de Rîmnic, Ignatie zis Grecul, este pentru prima dată amintit la 2 iunie 1657. Deşi această denumire nu este contestată, chiar şi prin iscălitura sa în greceşte, atestă că el a fost grec de neam.

Mai târziu apare mereu în acte până în 1667, îngrijindu-se de bunăstarea materială a eparhiei sale. Se presupune că ar fi murit în primele luni ale anului 1668, căci la 21 martie 1668, se întocmea actul de alegere al urmaşului său în scaun, consemnat în Condica Sfântă a Mitropoliei.

Urmşul său a fost Serafim originar din Slatina (Olt), el a fost un timp egumen al schitului Deleni, situat în satul cu acelaşi nume la nord de Slatina, ctitorit de marele paharnic Drăguşin Deleanu.

A fost o perioadă episcop al Buzăului (amintit în 1648). Acolo a păstorit 20 de ani, iar la 21 martie 1668, a trecut la Rîmnic în scaunul vlădicesc.

Serafim a ctitorit schitul Strihareţ, existent şi astăzi în oraşul Slatina, închinat Mitopoliei din Bucureşti în timpul lui Teodosie.

Fiind înaintat în vârstă, episcopul Serafim s-a retras din scaunul vlădicesc în a doua jumătate a anului 1670. A trecut la cele veşnice prin anii 1672-1673, fiind îngropat la schitul Strihareţ, unde se aşezase.

În locul său a venit egumenul Varlaam de la Glavacioc. După o păstorire de doar 2 ani la Râmnic, la 24 decembrie 1672, a fost ales în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. Este pomenit numai în câteva acte de proprietate ale Episcopiei la Rîmnic.

Întâlnim apoi un nou episcop cu numele de Ilarion, originar tot din Oltenia, egumen la mânăstirea Bistriţa. A fost ales la 18 iunie 1693, după cum arată actul său de alegere din Condica Sfântă, în scaunul vlădicesc de la Rîmnic. Tot ca şi înaintaşul său a fost priceput gospodar mărind averea Episcopiei prin felurite danii şi cumpărări. S-a restaurat schitul Dobruşa (Vâlcea), fiind chiar iniţiativa lui Ilarion, lucrare ce a fost începută încă sub înaintaşul său.

S-a refăcut schitul Iezerul, aşezat în locuri foarte retrase în comuna Cheia (Vâlcea), tot la îndemnul lui Ilarion. În timpul lui Ilarion, adică al păstoririi lui, Constantin Brâncoveanu a ridicat câteva din ctitoriile sale din Oltenia (Mamul, Paraclisul şi Bolniţa Hurezi etc.).Ilarion era preocupat şi de problemele cărturăreşti, un dascăl cu numele Alexandru a tradus din îndemnul şi cu cheltuiala sa un Triod, un Penticostar şi o Psaltire cu tâlc.

În martie 1705, toată activitatea episcopului Ilarion a luat sfârşit. Datorită îngăduinţei lui făță de catolici de a zidi biserici în Râmnic şi de a-şi îngropa morţii în cimitirul Episcopiei, Dositei, patriarhul Ierusalimului, fiind în ţară, a convocat prin luna martie 1705, cu aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, un sobor arhieresc prin care s-a hotărât ca Ilarian să fie înlăturat din scaun, depus din treapta de arhierie şi trecut în rândul monahilor simpli.

Se pare că a fost numai o intrigă a lui Dositei, iar Ilarion avea să-și păstreze rangul de proin episcop, iar, mai târziu, a fost numit stareţ al mânăstirii Snagov.

După o perioadă, Ilarion a participat şi la sfinţirea mânăstirii Sf. Ghorghe-Nou din Bucureşti, ctitoria lui Brâncoveanu. Nu se ştie unde şi când a murit.

Bibliografie. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a Vieţii religioase a românilor, volumul al II-lea, ediţia a II-a,  Bucureşti, 1930, p. 256-258. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul al II-lea, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 161-165. Lucian Gafton, Eiscopii de Râmnic Ignatie Sârbul şi Ignatie Grecul, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul IX (1957), nr. 1-2, p. 48-57.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

27.11.2019 – EFECTELE CONCORDATULUI CU VATICANUL (1927)

miercuri, noiembrie 27th, 2019

Efectele semnării acestui act diplomatic nu au întârziat să apară. Astfel, din punctul de vedere al situaţiei religioase, Concordatul sustrage cultul catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-i asigură o situaţie privilegiată faţă de toate celelalte culte, raportul dintre el şi Stat reglementându-se pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, în care cele două părţi tratează pe picior de egalitate[1].

De asemenea, Concordatul stipulează, în mai multe articole, că eventualele relaţii viitoare, cu caracter excepţional, dintre Vatican şi Statul român se vor stabili pe calea unor acorduri bilaterale. Această situaţie de cult privilegiat, cu puternice implicaţii economice, va permite catolicismului să-şi continue şi în cadrul noului stat român unificat la 1918, activitatea prozelitistă şi va încălca principiul egalităţii de drepturi pe care orice stat are obligaţia de a-l aplica faţă de toţi cetăţenii săi[2].

Constituţia din 1923 acorda, într-adevăr, Bisericii Ortodoxe Române calita­tea de „Biserică dominantă”, dar nu e mai puţin adevărat că majoritatea ierarhilor ortodocşi îi cereau Statului nu privilegii în raport cu celelalte culte, ci doar egali­tate de drepturi. Sintagma de „Biserică dominantă” avea un înţeles nu atât juridic-administrativ, cât istoric-moral, în sensul că Ortodoxia e majoritară în România şi, printr-o lungă tradiţie, mult mai apropiată de viaţa şi interesele poporului român.

În dezbaterile din Senat asupra Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan cerea, de pildă, în numele episcopatului ortodox, numai aplicarea principiului pro­porţionalităţii în fixarea scaunelor episcopale, ca expresie a principiului „egalei protecţiuni a cultelor religioase”, enunţat în Constituţie.

Într-adevăr, în 1927, Biserica Ortodoxă Română avea 18 eparhii la 12 mili­oane de credincioşi. Pentru cei 2 milioane şi jumătate de credincioşi ai ei, Biserica Catolică trebuia să aibă, proporţional, 4 eparhii; Concordatul însă îi oferă nu mai puţin de 11 eparhii. Aceeaşi disproporţie se observă şi în fixarea numărului de canonici (consilieri) şi protopopi.

Cultul greco-catolic alcătuia, după aceeaşi Constituţie, o Biserică „naţiona­lă”, pe temeiul faptului că, spre deosebire de cel romano-catolic, componenţa sa era, cu foarte rare excepţii, românească. Prin articolul II din Concordat, Vaticanul sustrage şi cultul greco-catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-l însumea­ză în „Religia Catolică Apostolică Română” (art. I), transformându-l într-un „rit” al acesteia, alături de cel latin şi de cel armean.

Între cele două războaie mondiale, principala armă pe care Vaticanul a utilizat-o pentru întărirea influenţei sale şi urmărirea ţelurilor ce-şi propunea, a fost încheierea de concordate, convenţiuni speciale cu caracter internaţional pe care Roma le utilizează încă de la începutul sec. al XX-lea (în 1922, se încheie un concordat cu Letonia; în 1925, cu Polonia; în 1927, cu Lituania)[3].

Situaţia de instabilitate politică internă, în care se găsea în mod firesc România după Primul război mondial oferea condiţii prielnice pentru acţiunile Vaticanului pe teritoriul ei. De aceea încă 1919, Vaticanul a trimis la Bucureşti pe cardinalul francez Dubois, care, ca oaspete al regelui Ferdinand, a tratat şi a pus la cale două lovituri papale:

–   stabilirea de relaţii diplomatice între Vatican şi România,

  • încheierea unui concordat între Vatican şi România[4].

Astfel, folosind situaţia politică nestatornică din România şi speculând sensibilitatea religioasă a regelui Ferdinand, Vaticanul a izbutit ca după 8 ani de uneltiri să încheie Concordatul pe care-l dorea.

Guvernul Averescu (sub presiunea păturii conducătoare de atunci) a încheiat Concordatul cu Scaunul Papal în anul 1927. Era un act fără nici o bază constituţională. Constituţia din 1923, oricât de larg ar fi interpretată, nu-l poate justifica. Un simulacru de legalitate i s-a dat Concordatului prin art. 7 din Legea pentru regimul general al cultelor din 1928. În 1929, Iuliu Maniu a ratificat Concordatul[5].

Statutul Bisericii Catolice era reglementat de Concordatul din 10 mai 1927, care recunoştea separaţia dintre Biserică şi Stat.

Ca o altă mreajă papală toarsă din firul Concordatului român, a urmat încheierea la 1932, a unui „acord” între România şi Vatican sub pretextul interpretării art. 9 din Concordat. De fapt însă, acest acord a fost conceput şi aplicat ca un nou Concordat, având de astă dată ca obiect numai pe catolicii de rit latin din Transilvania, adică pe catolicii maghiari.

Prin ambele înţelegeri încheiate cu România, Vaticanul îşi asigurase un larg câmp de acţiune precum şi mijloacele necesare, atât în scop de prozelitism cât şi în vederea altor uneltiri împotriva României şi a vecinilor săi[6].

Prejudiciile, pagubele şi suferinţele pricinuite Statului şi poporului român prin încheierea Concordatului cu Vaticanul şi prin aplicarea lui sunt numeroase.

Prin încheierea Concordatului din 1927, ratificat în 1929, cât şi prin încheierea Acordului din 1932, au fost încălcate legile de stat ale României şi drepturile poporului român.

Astfel, urmărind în primul rând să-i asigure Bisericii catolice o cât mai largă bază economică în România, Vaticanul a avut în vedere acest lucru şi cu ocazia încheierii în mod anticonstituţional a Concordatului, prin al cărui text se încalcă suveranitatea şi interesele statului român.

Prin Concordatul cu Vaticanul, s-au călcat dispoziţiile exprese ale Constituţiei Române din 1923, care prevăd un tratament egal şi nu privilegiat, pentru toate cultele din ţară, şi care nu permit dependenţa nici unui cult din ţară de vreo autoritate bisericească din afara graniţelor. Totuşi, ca prin Concordat să i se poată acorda cultului catolic acest privilegiu şi altele, s-a introdus în Legea Cultelor din 1928, art. 7, un aliniat prin care se dădea posibilitatea acordării acestui privilegiu şi a altora legate de el, pe seama cultului catolic[7].

O altă consecinţă priveşte pe românii greco-catolici. În Concordat, Biserica Greco-Catolică nu mai este un cult de sine stătător. Ea nu mai este Biserică de rit oriental, unită cu Biserica Romei, ci este pur şi simplu, un rit al Bisericii Catolice în general.

Prin nenumăratele intervenţii ofensatoare la adresa Statului Român, Nunţiatura papală din Bucureşti, s-a amestecat în treburile interne ale statului Român, de asemenea şi ierarhia catolică a făcut la fel, trecând dincolo de drepturile sale, aşa încât, prin atitudinea lor, reprezentanţii Papei din România s-au erijat în cenzori ai suveranităţii statului Român[8].

Denunţarea Concordatului s-a luat prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, şi publicat în Monitorul Oficial nr. 164 din 19 iulie 1948. Şcolile catolice au fost preluate de stat, preoţii catolici au fost înlăturaţi şi arestaţi. Un decret datat 18 septembrie 1948, a redus numărul scaunelor episcopale romano-catolice de la şase la două. Cei doi episcopi rămaşi în funcţiune au fost şi ei arestaţi la 20 şi 26 iunie 1946. O încercare a guvernului de a înlocui ierarhia catolică existentă cu una ataşată lui a întâmpinat însă o violentă reacţie din partea Vaticanului. Biserica Romano-Catolică a rămas de atunci într-o stare de totală opoziţie faţă de regim.

Prin abrogarea Concordatului se face dreptate celorlalte culte religioase, anulându-se privilegiile deosebite obţinute de cultul catolic. Prin aceeaşi abrogare, se eliberează Statul Român de o situaţie jignitoare pentru el şi pentru suveranitatea lui; i se dă posibilitatea acestui Stat să reintre în posesia unor bunuri care trebuie să-i aparţină de drept şi de fapt şi să înlătură primejdia unei agenturi de propagandă şi educaţie împotriva intereselor politice, economice şi culturale.

Pentru greco-catolici abrogarea Concordatului înseamnă eliberarea de teama faţă de Scaunul papal, pe care Concordatul le-a cultivat-o, dându-le astfel putinţa să se sustragă de pe panta unei tot mai mari depărtări de Biserica Ortodoxă[9].

[1] Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. III, ediția a II-a, Editura I.B.M.B.O.R., București,  1992, p. 464.

[2] Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928 – ediție electronică, p. 110.

[3] Stanciu Stoian, Cultele religioase în R.P.R., Ed. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949, p. 11.

[4] Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc (III)–  Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Editura Polsib, Sibiu, 1993, p. 21.

[5] Stanciu  Stoian, Cultele religioase în R.P.R., p. 23.

[6] Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc (III)–  Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, p. 22.

[7] Ibidem, p. 35.

[8] Bartolomeu Valeriu Anania, Pro memoria, Bucureşti, 1992.

[9] Stanciu Stoian, Cultele religioase în R.P.R., p. 28-29.

27.11.2019 – VIAȚA CĂLUGĂRULUI CĂRTURAR DIONISIE ECLESIARHUL

miercuri, noiembrie 27th, 2019

Ultimele cercetări arată că Dionisie Eclesiarhul s-a născut în jurul anului 1740, în satul Mănăileşti din judeţul Vâlcea, tatăl lui numindu-se Alexie, decedat de tânăr, iar mama Aspazia sau Aspra, care după moartea soţului ei a intrat în mânăstire primind numele de Anastasia. Numele de botez nu i se cunoaşte dar se presupune că ar fi purtat numele de Dumitru şi că ar fi avut trei fraţi: Constantin, Gheorghe şi Cristina[1]. Preot de mir la Episcopia Râmnicului şi ucenic al episcopului Grigorie Socoteanu, a fost călugărit sub numele de Dionisie[2].

În anul 1766, preotul Dimitrie se afla la Mânăstirea Horezu, având ca ascultare „să copieze cărţi şi manuscrise”.

Activitatea cronicarului este foarte mare și se materializează în 30 de condici de documente format mare, 22 de pomelnice, Hronograful şi alte manuscrise şi traduceri precum şi două cărţi de ritual, care se prezintă în trei mari ipostaze şi anume, cea de pictor-miniaturist, caligrafic şi istoric.

Într-o însemnare din anul 1793, spune: „Nu am avut vreo învăţătură academicească sau săvârşire ritoricească la înfrumuseţarea cuvintelor”(Biblioteca Academiei Române, ms. 3545, f. 235)[3], prin aceasta ajungându-se la concluzia că formarea lui Dionisie s-a făcut la şcolile cele mai răspândite şi anume la cele mânăstireşti. Alexandru Piru în Istoria Literaturii Române spune ca Dionisie Eclesiarhul urmase o „şcoală de slavonie”[4]. Datorită calităţilor sale de caligrafie, de cunoaştere a limbilor slavonă şi greacă este adus în anul 1776, la Episcopia Râmnicului, unde fiinţa o tipografie care aproviziona cu carte toată Ţara Românească. Acest an al venirii lui la Râmnic este foarte contestat, nefiind sigur în timpul cărui episcop a sosit acolo: cel al lui Chesarie sau Filaret, unii susţinând că el ar fi fost adus din nevoi tipografice chiar de episcopul Partenie (21 mai 1764 – 1771)[5].

La Episcopia Râmnicului, Dionisie a avut funcţia de eclesiarh între anii 1776-1786. În această perioadă activitatea lui se remarcă prin munca pe care o depune la scrierea Condicii de documente a Episcopiei, în trei tomuri ce cuprind 3.826 de documente, scrisă fiind între anii 1779-1786, şi la redactarea Pomelnicului ctitoricesc al Mânăstiri Dobruşa[6].

În anul 1787, ajunge eclesiarh la Mânăstirea Tismana unde în puţinul timp care l-a petrecut aici a reuşit să scrie şi Condica acestei mânăstiri, în 2 tomuri, cuprinzând un fond de 2.173 de documente. La Tismana stă până în anul 1788, când îl găsim eclesiarh al Episcopiei la Craiova, unde îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii sale.

Şederea lui Craiova a avut unele întreruperi cum ar fi cea din timpul războiului ruso-austro-turc, din anul 1788, când el se refugiază la Mânăstirea Horezu şi cea din anul 1789, când împreună cu episcopul Filaret şi prietenul său, Naum Râmniceanu, trec în Transilvania cu gândul de a ajunge la Viena, sau atunci când a funcţionat ca eclesiarh al Mitropoliei. După pelegrinările prin Transilvania, Dionisie se reîntoarce la Craiova în anul 1791, stând la metocul Sfintei Episcopii, mănăstirea Sfântul Nicolae Gănescu. În această perioadă a scris Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Gănescu din Craiova (1789), al Bisericii Sfinţii Apostoli (1789), Condica de documente a Mânăstirii Strehaia, Condica de documente a Mânăstirii Sadova (1792), „Calea Împărătească a Crucii Domnului” (1793), Condica de documente a Mânăstirii Jitianu (1793)[7].

În anul 1793, episcopul Filaret este ales mitropolit al Ţării Româneşti. Cu acest prilej, cel mai probabil, Dionisie şi-a urmat ierarhul şi aici, dar pentru foarte putin timp, deoarece din motive politice, Filaret se retrage din scaun în anul următor şi moare la puţin timp, adică, în anul 1794.

În anul 1794, Dionisie vine de la Craiova la Râmnic, ajungând la Drăgăşani unde Filaret zidise o casă şi în anul 1793, începe construirea unei biserici căreia Dionisie îi întocmeşte Pomelnicul ctitoricesc. De aici în acelaşi an ajunge eclesiarh la Cozia, iar un an mai târziu la Bistriţa. Pe timpul când a fost eclesiarh aici a întocmit şi Condicele celor două mânăstiri.

O altă Condică scrisă este cea a Mânăstirii Govora (1796-1797). La această mânăstire a venit direct de la Bistriţa, găsind şi pe prietenul său de la Sadova (Paisie).

Unele din cele mai importante momente din viaţa lui Dionisie sunt acelea petrecute la Mânăstirea Mănăileşti din judeţul Vâlcea, ca egumen al acesteia. Deşi a fost egumen aici, el n-a încercat să întocmească pomelnice şi condice, cum ar fi acelea ale Schitului Păpuşa, Biserica din Urşani, Mânăstirea Arnota.

Datorită neînţelegerilor pe care le-a avut cu episcopul Nectarie, Dionisie se orientează spre Mitropolia Ţării Româneşti, unde mitropolitul Dosoftei îl alege în funcţia de eclesiarh. Activează în această funcţie până în anul 1813, când este ales în locul lui Dosoftei, episcopul Nectarie, cu care el era în conflict. Cât a fost eclesiarh al Mitropoliei a întocmit Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Dintr-un Lemn, Condica Mitropoliei din Bucureşti, Condica Mitropoliei din Târgovişte, Condica Schiturilor Văleni şi Micşanim, Condica de documente a Mânăstirii Cotroceni, Pomelnicul Mitropoliei din Bucureşti[8].

Obosit de această trudă a scrisului şi a rânduielii de documente, se retrage în Oltenia, unde nu-l mai găsim în funcţia de eclesiarh al vreunei mânăstiri ci în aceea de dascăl slavonesc. În această perioadă el nu a renunţat la copierea de acte, întocmirea de documete, sau scrierea de condici cum ar fi: Condica de documete a Mânăstirii Bucovăţ (1813), Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Bucovăţ, Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Oota din Craiova (1813), Pomelnicul bisericii „Sfântului Ioan” Hera (1812-1813), Pomelnicul Schitului Teiuşanu (1814), Pomelnicul Sfântului Nicolae din Tg. Jiu (1814), Pomelnicul Şimnicul de Sus (1814) şi a început să lucreze la cea mai importantă lucrare a sa Cronograful Ţării Româneşti, la care a lucrat până la sfârşitul vieţii sale.

După cum menţionează şi părintele Dumitru Bălaşa,  Dionisie Eclesiarhul „retras la Craiova ca un om învins de pigmei, care erau mulţi, îşi consacră cea mai mare parte a timpului unei lucrări numite Cronograful Ţării Româneşti, lucrare care avea să-i aducă peste ani un renume. A scris și alte pomelnice ctitoricești, unele cunoscute, altele încă nedescoperite. Dintre lucrările cunoscute amintim Pomelnicul ctitoricesc al Bisericii Zăvideni (1815), Pomelnicul Bisericii Postelnicul Fir (1815), Pomelnicul Mânăstirii Ţânţăreni (1816), Condica pravilnicească (1817)[9].

Obosit de truda scrisului şi de întocmirea de documente, Dionisie şi-a dat obştescul sfârşit în cursul anului 1820. Ultima perioadă a vieţii şi-a petrecut-o în lipsuri, căutând să obţină un ban din truda de dascăl slavonesc, iar când n-a mai putut scrie a cerşit la „Cutia milei”. Ultima locuinţă pe care a avut-o a fost în curtea bisericii Brânduşa, unde a şi fost înmormântat.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

 

[1] Dumitru Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în revista „Mtropolia Olteniei”, anul 1982, nr. 1-3, p. 95-96.

[2] George Călinescu, Istoria Literaturii Române, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941, (mai recent, ediția apărută la Editura Semne, 2003), p. 37.

[3] Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, transcriere după original de Dumitru Bălaşa, editura Academiei Române, Bucureşti, 1984.

[4] Alexandru Piru, Istoria Literaturii Române, Editura stiințifică și enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 545.

[5] Dumitru Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, p. 95-96.

[6] Ibidem, p. 98.

[7] Ibidem, p. 102-103.

[8] Ibidem, p. 559-563.

[9] Ibidem, p. 572-582.

27.11.2019 – Dionisei Eclesiarhul – pictor și miniaturist

miercuri, noiembrie 27th, 2019

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul este una dintre cele mai de seama figuri din trecutul culturii româneşti, defăşurandu-şi activitatea în ajurul anului 1800. Activitatea culturală a cronicarului a fost puţin cunoscută şi se materializează în 30 de Condici şi documente, 22 pomelnice ctitoriceşti, Hronograful, alte manuscrise şi traduceri precum şi 2 cărţi de ritual care au fost editate. Preotul și cercetătorul Dumitru Bălaşa sublinia că această operă îl prezintă pe autor în trei mari ipostaze: pictor şi miniaturist, caligraf şi istoric. Acestea sunt cele trei mari teme pe care le-a tratat Dionisie în opera sa.

Pictor şi miniaturist. După cum menţionează cercetătorii care s-au ocupat de miniaturile şi picturile care îmbogăţesc artistic opera lui Dionisie, acesta şi-a făcut un obicei ca la Condica sau Pomelnicul ctitoricesc al fiecărui schit, biserică sau mânăstire să deseneze în acuarelă sau peniţă biserica respectivă, schitul sau mânăstirea în anumite cazuri chiar „patronul” ei. Din opera vastă a cronicarului ne-au rămas foarte multe lucrări şi tablouri în cerneală neagră, roşie şi acuarelă, cu care şi-a ilustrat lucrările. Chenar, frontoane, îngeraşi, titluri şi chiar iniţiale de paragrafe sunt lucrate de autor cu atâta măiestrie şi migală încât poţi crede că trebuia să-şi aleagă cariera de pictor. Arta pe care o cultivă din acest punct de vedere  este deosebită, fiecare operă, filă şi miniatură neasemănându-se una cu alta, ci avem de-aface cu încercarea de a aduce ceva nou, cu diferite motive decorative naturale: firul de in înflorat, viţa de vie sau păsări.

Se ştie bine că la sfârşitul secolului al XVIII-lea arta religioasa rămâne legată de lumea balcanică şi orientală care-şi află o ultimă prelungire sub pana de zugrav şi cronicar a lui Dionisie, iar aceasta rămâne în esenţa ei rustică şi neconvenţională. Această valoare a picturilor şi miniaturilor al lui Dionisie a fost cercetată şi pusă în valoare de Radu Constantinescu, cel care va impune aducerea marelui cronicar la adevărata valoare care trebuie să i se recunoască. Din această operă artistică, ceea ce-l reprezintă cel mai bine şi care poartă caracteristicele personalităţii dionisiene o constituie împodobirea literei şi aceasta datorită faptului că era în primul rând şi mai presus de toate un alcătuitor de slove şi nu un „zugrav de subţire” cum mai erau numiţi pictorii de atunci. În ceea ce priveşte litera de rând, ea este sobră în tuş negru fiind aşternută în rânduri rare şi citeţe. Datorită acestui fond, iniţiala roşie sau policromă este scoasă mult în evidenţă atrăgând privirea într-un mod plăcut prin fineţea şi splendoarea ei. Abundă literele în tuş negru şi roşu, încadrate de o vegetaţie efervescentă dar stilizată, ori cel puţin simplificată sugerând eflorecenţe de trifoi şi volvură colorate cu fantezie în acuarelă.

În opera lui Dionisie am putea spune ca predomină şi ornamentul greoi al barocului târziu venit prin filieră rusească inspirat din filele cărţilor care imitau tiparul ornament floral.

Pe lângă aceste iniţiale cu caracter floral se întâlnesc şi acelea împodobite cu felurite vieţuitoare, în aceaşi manieră cunoscută cronicarului. Vietatea  preferată a lui Dionisie este şarpele, roşu cu auriu redat cu anumită stângăcie sugerând lesne litera dorită ori oferind cadrul ideal pentru frontispiciu. Pe langă numeroase animale sunt întâlnite păsări; corbul heraldic al Munteniei, grauri galbeni sau vrăbii. Vorbind la capăt despre capacitatea plastică a autorului nostru ea este circumscrisă de simţul decorativului, de aceea, compoziţiile mai complexe pot fi comparate cu cele ale zugravilor de meserie, amintind aici pe Manea Zugravul, Partenie Monahul şi Grigorie Pictorul. În ceea ce priveşte „peisajul” acestuia poate fi înscris în cadrul graficii naive de inspiraţie rustică a unor imagini fixate pe retina artistului şi reprodusă din memorie.

Temele tratate de Dionisie şi ucenicii lui, se înscriu în trei mari categorii: cu subiect dogmatic, cu temă laică şi pur decorative. Din acest punct de vedere, al stilului abordat în miniaturi şi peniţe, se pot spune multe lucruri, unii autori încercând să-l urce la rangul de iconar, el rămânând totuşi pentru noi un miniaturist de aceeaşi extracţie medievală ca şi „popa Flor” la mijlocul secolului al XVIII-lea. În plus, se poate spune că el este, pe de-o parte ultimul reprezentant al acestui filon de veche grafică românească, iar pe de altă parte unul dintre cei care au înnoit miniatura noastră la această vreme, atrăgând-o în domeniul artei naive, folclorice, ţărăneşti, prin modificarea programului tematic şi repertoriului decorativ cum avea să rămâna definitiv după 1820.

Cu potcapul pe ceafă ca mai târziu Ion Creangă, cu pana de gâscă ascuţită, Dionisie Eclesiarhul, păşeşte într-o zonă de spiritualitate mult mai rafinate decât ideile lui Russo sau Voltaire. Denaturate de ofiţeri şi asasini , el descoperă balcanismul, prin opera sa principala Hronograful care se păstrează la Biblioteca Academiei Române, intră în grecime, turcime şi bulgărime păşind cu adevărat în vechea limbă româncească. Este un Anton Pann înainte de Povestea Vorbei şi un titan care cu instrumente de scris confecţionate la nivelul timpului şi cerneluri vegetale reuşeşte să se remarce ca un original scriitor român la începutul secolului al XIX-lea. Este adevărat că epoca l-a avantajat foarte bine, fiind o epocă plina de magneţi pentru amatorul de pitoresc. Este epoca când fanarioţii intră în palatul domnilor români, aducându-şi cu ei obiceiuri, apucături, limbă şi politichie.

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul este una dintre cele mai de seamă figuri din trecutul culturii româneşti care şi-a desfăşurat activitatea în jurul anului 1800.

(Informații culese din lucrarea Radu Constantinescu, Dionisie din Pietrari-miniaturist şi caligraf, editura Meridiane, Bucureşti, 1982).

Pr. Gârju Iulian Petrișor