Arhiva pentru ziua decembrie 3rd, 2019

03.12.2019 – Cunoaşterea prin iubirea Divină

marți, decembrie 3rd, 2019

”Logos este dragostea lui Dumnezeu, darul Lui, îndurarea Lui de oameni.” Logos, acest cuvânt întemeietor care umple cerurile și pământul, este Cel ce dăruiește substanță spirituală ființei create, pregătind diversele categorii existențiale pentru împlinirea vocației fiecăreia. Tipurile diverse de analiză,  a concepțiilor religioase sau a filosofiei umane se dovedesc a fi fațete diferite, ferestre prin care fiecare civilizație a privit către ”misterul divin”, încercând să găsească soluții cu privire la întrebările profunde care au covârșit dintotdeauna mintea și inima întregii umanități.          

  Dumnezeieștile răspunsuri au părut uneori că se lasă așteptate îndelung, alteori că nu pot fi găsite în camuflajul manifestărilor care se desfășoară în interiorul spațio-temporal al existenței omenirii pe parcursul intervalic dintre naștere și moarte. Vechii greci, gânditori subtili și sofisticați vor prelua” miticele” concepții despre creația lumii, despre existența și plinătatea ”neschimbătoare”a lucrurilor care sunt cu adevărat. Cunoașterea  tuturor celor ce sunt și ființează, reprezintă ”calea regală” a iluminării, pe un drum care ne apropie de” Izvorul Suprem”din care au apărut toate. Este evident că pentru a înțelege ceva despre manifestările superioare ale Ființei, avem nevoie de un ”Custode-Divin”, Singurul în măsură să lumineze calea pentru orice ostenitor care dorește să guste din preaplinul”insondabil”al Vieții –dumnezeiești.

            ”Cei pentru care duhul Duhului Sfânt nu e necunoscut, știu evident că logica nu e aplicabilă teologiei. Ființa care ne revelează, ne cere să ne distanțăm de logica formală și să recurgem la o logică diferită folosind înseși categoriile Ființei, pe care ne-a descoperit-o Dumnezeu prin venirea Sa.” Aceasta experiență a gustării din categoriile”Ființei care se exprimă pe Sine Însăși,”dezvăluie treapta prin care Dumnezeu a operat în înalta Sa pedagogie divină, redescoperirea Chipului Său în om, înseamnă cunoaștere prin dragoste. În chiar miezul speculativ al gândirii răsăritene acest lucru rămâne un postulat binestabilit pentru linia căutării mistice-spirituale a lui Dumnezeu:”În cadrul tipului răsăritean, pentru care iubirea e subordonată cunoștiinței, în care iubirea ne e decât o cale, un instrument, un mijoc de cunoaștere adâncă”, prin care mintea și inima omului se hrănesc din harul plinătății și frumuseții Duhului Făcător de Viață. Filosoful și gânditorul, mort prea devreme în temnițele comuniste, Mircea Vulcănescu, a fost interesat în studiile sale teologice să dezvăluie tainicele complentarități și moduri ale Cuvântului-Logosului Atoateziditor. ”Cunoașterea e înțeleasă ca o adâncire în ființă ca un contact direct cu ceea ce este, cu acel ”TO ONTOS ON”,ca o depășire a aparențelor înșelătoare, spre a lua contact cu plinătatea neschimbătoare a lucrurilor care sunt cu adevărat”.Modul sau starea în care persoana umană este aptă pentru a recepta curatele energii harice, lumina lui Dumnezeu ce trasfigurează întraga faptură umană, trebuie să tracă mai întâi printr-un proces de trezire și purificare intrând în ”Viață”prin asumarea moral-religioasă a poruncilor dumnezeiești. Odată intrat în acesastă luptă de curățire a tuturor răutăților și patimilor, sufletești și trupești, nu trebuie, decât, să stăruim convinși în ascultarea povețelor duhovnicești ale Părinților iubitori de înțepciune. Lupta cu îngerul răului, pulsiunile dezordonate ale psihicului nostru precum și patimile care ne răscolesc, sunt pe viață și moarte. Fundamentul rațional al existenței noastre implică o relație în cel mai înalt grad între om și Logos-Dumnezeul Iubirii Întrupate,care ne înfiază prin har și locuiește în chip tainic în cei care-L iubesc pe El.

            ”În metafizica creștină, un caracter particular al acestei întrebări, e mai ales considerația că spre deosebire de metafizica laică, nu avem de-a face aici, numai cu mișcări ale sufletului omenesc, ce cad în resortul psihologiei,ci cu realități de ordin curat metafizic. Pentru gândirea creștină,sprijinită pe texte de netăgăduit și pe credința nezdruncinată  a Bisericii, dragostea e Dumnezeu Însuși,adică mai exact Dumnezeu se arată și se apropie de noi ca dragoste iar lumea toată cu lucrurile și temeiurile ei, nu sunt decât produsul acestei Dragoste”. Pentru a răzbate prin toate învelișurile care ”acoperă”Absolutul este nevoie de viață curată-duhovnicească. Lipsa principiilor moral-ascetice nimicesc ”chipul creat al persoanei” și aduc după sine o mutilare, desființare a sensurilor sădite în noi.   ”Toți care duc o viață duhovnicească și apoi o abandonează, rămân stigmatizați și tarați până la moarte, cu patimi grele asupra lor. Aici este ”riscul”vieții duhovnicești ce ”declanșează”focul mistuitor al prefacerilor”. Categoric prin aceste prefaceri harice de înaltă intensitate în fața revelației Logosului , omul are în față plenitudinea ontologică, în care făptura conștientă de propriile dimensiuni intră în ”supunere față de absoluta Superioritate ce costituie cea mai clară expresie, la nivel subiectiv a ”rupturii de nivel” promovată de apariția sacrului.” În fața înălțimii ” misterului-absolut”omul ca persoană trebuie mai întâi să facă gestul de închinare, proaducându-se pe sine ca făptură creată, împreună trup și suflet lui Dumnezeu.  

 

BIBLIOGRAFIE:

M.Vulcănescu, Logos şi Eros, Ed.Paideea

Arhim.Sofronie,Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul,Ed.Deisis

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 

03.12.2019 – Chipul unirii Ipostatice al omului cu Dumnezeu

marți, decembrie 3rd, 2019

Cum poate fi omul înţeles,gândit ca ‘IPOSTAS’după Chipul Ipostasului Fiului lui Dumnezeu Celui Întrupat? În limba greacă cuvăntul hypostasis-înseamnă subzistenţa,existenţa în general,entitate creată-concretă.În teologia morală şi siprituală ortodoxă, termenul ipostas, desemnează o persoana, este folosit pentru a caracteriza o persoană. Prin acest cuvânt se exprimă adeseori, căutarea rădacinilor noastre existenţiale, precum şi exerciţiul vieţii creştine în Hristos.

“IPOSTASUL”a devenit prin teologia Părinţilor capadocieni un important instrument conceptual, parte din instrumentarul terminologic utilizat în exprimarea dogmelor fundamentale ale creştinismului: dogma Sfintei Treimi ( Dumnezeu este Unul în fiinţa şi întreit ca Persoane-Ipostasuri ) şi dogma hristologică ( Iisus Hristos este o Persoană – Ipostas în care se unesc două firi,dumnezeiască şi omenească ).Termenul prelungeşte în acelaşi timp, către noi, misterul relaţiei dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh în Sfânta Treime, hrănindu-ne efortul de a putea să ne inţelegem pe noi înşine de a pătrunde în adevărata vocaţie şi sensul nostru de fapturi create “după Chipul şi Asemănarea”Lor. Uimitor este faptul, cum între Persoanele Sfintei Treimi modelul nostru suprem, fiecare Ipostas poartă în Sine”întreaga absolută deplinătate a Celorlalţi doi, fără a-I desfiinţa, fără a-I reduce doar la ‘conţinutul’vieţii Sale, ci şi Însuşi pătrude întreg în Fiinţa Lor, întărind prin aceasta ipostaticitatea Lor”.Omul fiinţa ipostatică, este înzestrat spiritual ca persoana zidita după “Chipul lui Dumnezeu” Cel Întreit în Persoane, să poarte în sine natura umană în întregul ei fără să înlature celelalte persoane, pătrunzând în viaţa lor”ca şi conţinut esenţial al ei, prin aceasta întărind personalitatea lor”. Primul mare sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, deşi nu precizase foarte clar termenii dezbaterilor asupra cărora s-a concentrat acest sfânt şi dumnezeiesc conciliu, prin meritul marilor teologi capadocieni şi prin precizările lor care se vor generaliza în biserică, apar inţelegeri esenţiale pentru teologia trinitară şi hristologică dezvoltate ulterior.Termenul”OUSIA”-desemnează esenţa comună: dumnezeirea, iar “HYPOSTASIS”-exprimă subzistenţa personală […] Fiinţa comună la care participă persoanele este tot atât de reală, ca si entitaţile personale ipostatice. Deci Dumnezeu este o unitate de Fiinţa şi Treime de Ipostasuri. Distincţiile sau proprietăţile ipostatice arată relaţiile interne de origine, nu o separare în dumnezeire”. Conţinutul întregii zidiri umane îşi gaseşte ecoul şi dobandeşte vocaţie cerească prin raportarea în “duh şi adevăr” la înţelesul poruncii Fiului lui Dumnezeu:”Fiţi voi dară desăvarşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desavârşit este.” Mt.5.48 O singură fiinţa a tuturor trupurilor zidite, într-o mulţime de ipostasuri–Vieţi (existente).Lumina dumnezeieştilor descoperiri ale revelaţiei supranaturale, dezvăluie concepţia cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu, în care omul nu poate rămâne înţepenit în firea necuvântatoarelor decât cu riscul de a pierde pentru totdeauna slava celei de a doua naşteri întru Hristos, întru Împaraţia cea neclătita. Cel care se va “deşerta” pe sine, golindu-se de egoismul însingurat al fiinţei sale,urmându-l pe” Cel Întrupat”intră în focul iubirii care îmbrăţişeaza întreaga creaţie.”Creştinul se dăruieşte pe sine fără rămăşiţa celorlalţi iubiţi ai lui; mai întâi de toate lui Dumnezeu, iar apoi în puterea Duhului Sfânt tuturora. Deşertându-se pe sine în această iubire, el se transcende pe sine însuşi; dragostea traieşte în – celălalt, iar nu în iubirea de sine; cei iubiţi alcătuiesc viaţa lui. Însă trăind în celălalt persoana – IUBIREA- nu încetează a fi ea însăşi”. Rolul de bază în actul cunoaşterii lui Dumnezeu îi revine credinţei, singura care poate cuprinde sensul tainic, lăuntric al realitaţii spiritual.            Taina Întrupării Fiului Ceresc devine temelia întregii înfăptuiri a demnităţii primordiale la care omul este chemat, chiar mai mult, aceasta legătura divino-umană nu încetează în veac; mărturie vie teologhisită şi de formulările prin inspiratia Sfântului Duh şi de către părinţii sinodului al IV-lea  Chalcedon- în anul 451: în Hristos există o singură Persoană în doua firi unite în mod”neamestecat şi neschimbat; nedespărţit şi neâmpărţit”.

Atunci când Părinţii sinodali au arătat că Hristos e alcătuit din suflet raţional şi trup, au avut în vedere erorile de gândire formulate de Apolinarie din Laodiceea trăitor în veacul al IV-lea. A fost format la şcoala de gândire a filosofilor din Alexandria, el afirmând înainte de toate unitatea lui Hristos. Contrariat fiind, de dualitatea existenţei celor două naturi în Hristos, divinul şi umanul, încearcă să reconcilieze această învăţătură într-un mod propriu.El afirmă “că două lucruri perfecte nu pot deveni unul”,adică amândouă se pot uni pentru a forma o a treia natură, desigur şi aceasta să conţină în ea însăşi atributul perfecţiunii.“Omul se desăvârşeşte prin intelect; prin urmare era limpede că Hristos nu a avut un nous omenesc şi pentru a deveni unitatea Sa, spiritul uman este înlocuit în El de Logosul divin. Astfel Cuvântul uneşte dumnezeirea cu o umanitate incompletă, divinitatea completând umanitatea”.

”Chalcedonul eludează problema facând distincţie între persoană şi natură. Acestă distincţie a stabilit libertatea persoanei în contrast cu întreaga natură, permite afirmarea celor două principii perfecte, unitate ce nu aboleşte, ci confirmă proprietaţile fiecărei naturi. Natura umană îşi apără plinătatea în Hristos, ea nu este mutilată ci împlinită de persoana care o enipostaziază şi care aici nu este creată, ci este dumnezeiască. Logosul nu înlocuieşte nici un element al naturii umane; El este Persoana, care şi-o asumă în totalitatea ei.”          Prin urmare întreaga gândire patristică va afirma cu tărie că „ ceea ce Dumnezeu nu a asumat nu poate fi mântuit”.

Hristos este pe deplin Om desăvârșit, trup și suflet rational în același timp.”Sufletul rational”este identificat și de către Parinții Bisericii cu nousul; el se deosebește de trupul însuflețit, care la rândul lui poate fi despărțit în trup si suflet viu. ”Dihotomia Chalcedonului reafirmă trihotomia paulină și tradițională a trupului, sufletului și spiritului”.”Amprenta”ca semnătură directă și semn al lui Hristos pe Chipul Creației, poate fi înțeleasă și asimilată profund când este gândită ca manifestare a iubirii absolute. Tocmai acest tip de relație ne interzice”supra-dimensionarea eroic-supraumană semidivină, a umanității Lui ( așa cum au făcut-o vechea gnoză și arianismul și înclină să o facă până astazi o hristologie bineintenționată dar neluminată ) și odată cu aceasta obscurizarea manifestării reale a iubirii”.Dumnezeu Cel viu al Bibliei” viu este Dumnezeu”vechiul adagiu profetic testamentar, este Absolutul; Dumnezeu Căruia ne putem adresa în intimitatea rugaciunilor înălțate către El. În Biblie se găsește temeiul ultim și ireductibil al Celui care este Absolut și Personal. În revelația deplină a creștinismului și cu atât mai mult strâns legată de aceasta se ivește o altă deschidere în cunoașterea umană și anume: Dumnezeul iudeilor este”Deus Absconditus”care își ascunde adâncul tainic al naturii Sale, și învăluit în haina de lumină inaccesibilă deocamdată, nu putea fi ”vazut”de făptura umană fără ca aceasta să nu moară. Tresătura definitorie pentru manifestarea Sa este severitatea autorității Sale, iar numele Său nu poate fi încă pronunțat.”Între această înspăimântătoare monadă divină și creatura smerită nu sunt posibile nici reciprocitatea adevărată, nici întâlnirea față către față. De la Dumnezeu vine vorbirea, Cuvântul, iar de la om vine doar umilința supunerii și a credinței.”Teologia”în sensul propriu, în care este înțeleasă de Părinți rămâne ascunsă pentru Israel”.”Viața divină în manifestarea Persoanelor dumnezeiești le rămâne inaccesibilă, este un monoteism în care nu este negat caracterul personal al lui Dumnezeu. Pe de altă parte lumea veche păgână, nesemită, a filosofilor, tronează un monoteism  metafizic, care anticipează, adulmecă și simte natura unui Absolut-Etern. Accesul către ”Acesta”este posibil doar prin moartea trupului-odată cu dispariția persoanei, care la rându-I se resoarbe în acest ”inefabil-etern”.Odată cu Întruparea-Cuvântului dumnezeiesc și asumarea firii umane de către El în deplinătatea ei, mai puțin starea de păcat, omul este eliberat de orice fel de limitare fie cea a unui monoteism extrem în care ”Persoana divină”este inaccesibilă, sau a tipologiilor-misticilor de sorginte extrem-orientale și a metafizicilor filosofice în care cunoașterea lui Dumnezeu se dovedește imposibilă.”Cuvântul”lui Dumnezeu nu este un simplu mijloc de comunicare-relaționare către persoana creată, ci își dezvăluie în lumina harului necreat prezența și lucrarea Sa.Astfel prin comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi, natura divină nu mai este dincolo de persoană și se revelează umanitații printr-o comuniune personal. Toate aceste dezvăluiri ale ”Iubirii-Întrupate”sunt extrem de greu de înțeles dacă sunt private doar într-o notă culturală; se lasă cunoscute doar în lumina înțelepciunii Cuvântului revelat: in Hristos și prin Hristos. De nenumărate ori în istoria greu încercată a mileniilor care s-au scurs peste neamurile pământului”împlinirea și desăvârșirea în Hristos a adus ”scandal”și ”nebunie”: -”Scandal pentru iudei ”- cum ar putea Dumnezeul unic, transcendent, fără niciun numitor comun cu omul să aibe un Fiu, El Însuși Dumnezeu și totuși om , umilit și rastignit?-”Nebunie pentru elini”- cum ar putea Absolutul impersonal să se Întrupeze într-o Persoană? Cum ar putea veșnicia să intre în timp ? Cum ar putea deveni  Dumnezeu, acel ceva cu care omul nu se poate uni fără a-l transcende?Așadar creștinismul împlinește și”scandalizează”în același timp.”Însă oricare ar fi atitudinea ”elinilor”sau a iudeilor”care îl neagă pe Hristos, în biserică adică în Trupul Cuvântului care vindecă totul, reânvie, purifică și pune fiecare adevăr la locul cuvenit, n-ar trebui să fie nicio deosebire între elini și iudei.” Ca un ecou prin veacuri, reținem că unul din canoanele pronunțate la sinodul de la Chalcedon 451, poruncea monahilor să rămână în chiliile lor, iar acolo în deplină ascultare să învețe să cultive isihia și să înmulțescă  rugăciunea smerită  ( coborârea minții în inimă ).Pentru că progresul spiritual este lent, conform structurii naturale a fiecăruia, acel om tainic ascuns în inimă pe care îl evocă sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni este chiar ”Duhul”. El se naște și crește în ființa psiho-somatică a omului credincios.”Lucrarea sfințitoare a Duhului precede orice act în care spiritualul se întrupează, devine hristofanie”. Mersul la Biserică , rugăciunea către Dumnezeu, păzirea sfintelor porunci, faptele bune săvârșite și abținerea de la răutați, rugăciunea, postul și efortul privegherilor nu sunt în sinea lor scopul vieții depline în Hristos ale creștinului.”Deși mijloace necesare pentru efortul duhovnicesc de zi cu zi al fiecăruia, adevărata împlinire a vieții creștine constă în dobândirea Duhului lui Dumnezeu ”a harului Duhului Sfânt”.

 

BIBLIOGRAFIE:

(Sinodală) 1914-Biblia adică dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a celei Noi,Ed.Sf.Sinod Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Sofronie Arhimandritul-Naşterea întru Împărăţia cea neclătită,Ed.Reîntregirea,Alba Iulia

Pr.prof.dr.Ioan Bria – Dicţionar de Teologie Ortodoxă,Ed.IBMBOR

Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă,Ed.Enciclopedică

Paul Evdokimov- Prezenţa Duh Sfântului în tradiţia ortodoxă,Ed.Anastasia

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 

03.12.2019 – CHIP ŞI ASEMĂNARE: ‟Omul în căutarea veşniciei‟

marți, decembrie 3rd, 2019

Creația este lucrarea Sfintei Treimi. Tatăl este ”Făcătorul cerului și al pământului”, Fiul ”Cel prin care toate s-au făcut” iar Sfântul Duh”Cel prin care toate au primit și primesc desăvârșirea”. Tatăl, Izvorul dumnezeirii, Creatorul prin excelență nu poate fi numit altfel dacă Fiul și Duhul ar fi”creaturi”. Sfântul Irineu ne reamintește că Fiul și Sfântul Duh sunt”cele două mâini ale lui Dumnezeu”. Un vechi adagiu patristic subliniază că Tatăl lucrează – crează prin Fiul Său în Duhul cel Sfânt.”Având temeiul în Tatăl, lucrarea Treimii este prezentată ca o dublă iconomie a Fiului și a Duhului: primul traspunând în viață dorința lui Dumnezeu, iar cel din urmă împlinindu-o în bunătate și frumusețe; unul chemând făptura spre a o îndemna către Tatăl, iar chemarea Sa îi conferă acesteia densitate ontologică; celălalt ajutând făptura să răspundă acestei chemări și împărtășindu-I desăvârșirea”. Aceasta este manifestarea iconomiei Sfintei Treimi.  Autonomia ontologică a omului este înțeleasă astfel ca o trăire a libertății umane a făpturii, posibilitatea transigurării ei în întâlnirea dintre Dumnezeu și făptura creată – omul. Astfel ”veșnicia vie” în care Dumnezeu Însuși trăiește, depășește opoziția dintre timpul care curge și veșnicie neclintită. Pentru că veșnicia divină nu poate fi înțeleasă ca” schimbare aparținând timpului”, dar nici ca neschimbare aparținând Eonului. Ea,”veșnicia vie a dumnezeirii” le tarnscende în mod obligatoriu pe amândouă. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază faptul că veșnicia lumii inteligibile este o veșnicie creată: porțiuni, adevăruri, structure neschimbătoare ale cosmosului,geometria ideilor ce guvernează creația, rețeaua esențelor matematice,toate acestea constituie Eonul ”veșnicia eonică”, care are un încput ca și timpul deoarece își are conceptul ”în veac”, rămâne neschimbată supusă unei existențe atemporale […] ea dă lumii coerență și limpezime […] Eonul este timpul nemișcat – imuabil timpul este Eonul în mișcare și numai coexistența, întrepătrunderea lor, ne permite să concepem timpul.”

            Omul este o ființă spirituală,nu avem a neîndoi de acest lucru.Însă nu poate fi negată legătura concretă dintre sufletul și trupul său.Încă din zorii de început ai gândirii patristice,cu Sfântul Irineu,cu Sfantul Iustin martirul și filosoful, marele apologet Terttulian Clement Alexandrinul ,Didim cel orb și Origen,asceții din pustia Nitriei și a Sketisului Antonie cel Mare,Pavel Teveul și Pahomie precum și toți marii Parintii ai Patericului,cu sfinții exegeți sirieni Efrem și Isac Sirul păstrători ai vechilor tradiții mesopotamiene,cu marii Parinți capadocieni,neuitându-,l pe Marcul Ascetul cu ale sale capete ascetice,mai apoi prin Sfântul Ioan al Raitului(Scărarul) și prin sinteza excepțională a Sfântului Maxim Marturisitorul și a Sfîntului Ioan Damaschinul,întreaga antropologie este valorizată în cadrul definiției ”Chipului lui Dumnezeu”care caracterizează omul în întregul lui ”suflet și trup”.

            ”Omul creat după Chip”,e persoană umană capabilă de a manifest ape Dumnezeu în măsura în care natura sa se lasă pătrunsă de harul îndumnezeitor.” Scriitorii mistici au încercat să explice unde se găsește acel vârf tainic al mintii- apex mentis,locul unde Duhul lui Dumnezeu intră și se sălășluiște în om,locul prin excelență al întâlnirii dintre Dumnezeu și făptura Sa. Ei au gândit că aceasta trebuie să fie partea cea mai importantă,oarecum supremă a sufletului.Au numit-o nous,logos,mens(minte),sau ighemonikon-partea conducatoare principală cordis-inimă sau i-au spus pur și simplu pnevma-duhul.În această zonă de maximă intimitate spirituală,”Chipul”lui Dumnezeu întâlnește mistic sufletul uman și înrâurindu-l formează un singur duh.În demersal urcușului duhovnicesc sufletul se” des-pătimește”,conformându-se Duhului Sfânt,primind în același timp sfințirea, ca demers al harului.

            Sfântul Chiril al Alexandriei identifica ”Chipul” lui Dumnezeu cu procesul de sfințire-aghiasmos al sufletului.”Chipul lui Dumnezeu în om poate fi vazut în toate virtuțile și prerogativele omului spiritual.Acesta se aseamănă lui Dumnezeu prin libertatea sa ,prin nepatimirea sa,prin gnoza sa,prin mila sa,prin nemurirea sa.” Parinții alexandrini sunt cei care vor insista în explicarea și înțelegerea spirituală care se produce la întâlnirea dintre Duhul Sfânt și ”chipul creat” și în pnevmatizarea minții-nous-lui și inimii-kardia făpturii umane in integralitatea ei psiho-somatică.

 

BIBLIOGRAFIE:

Vladimir Lossky,Introducere în Teologia Ortodoxă,Ed. Enciclopedică.

P.F.Daniel, Patriarhul BOR, Iisus Hristos,Lumina Lumii şi Raţiunea Creatoare a Raţionalităţii Universului, în Ziarul Lumina.

Tomáš Špidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol.I, Ed.Deisis.

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 

03.12.2019 – Când Dumnezeu devine idee -Emmanuel Levinas,filosof şi gânditor contemporan

marți, decembrie 3rd, 2019

S-a născut în Kouno-Lituania în 1906 și a decedat în 1995 la Paris. Inițiat încă din copilărie în literature surselor clasice ale iudaismului și ale filosofiei antichității și a marilor autori ai literaturii universale. A urmat cursurile facultății de filosofie din Strasbourg unde l-a întâlnit pe Maurice Blanchat. În Germania, a audiat cursuri la catedrele marilor autori de filosofie ai vremii, Husserl și Martin Heidegger, autorul unui impresionant și celebru tom de filosofie a ontologiei intitulat ”Ființă și Timp”. Cu el va avea Levinas un ”dialog imaginar”toată viața. Opera filosofului francez se va constitui pe două paliere, vădind o dublă fidelitate față de filosofie și față de relia părinților săi, iudaismul.Astfel pentru Emmanuel Levinas”instaurarea umanului” în om intervine în momentul în care subiectul se abate de la grija lui cea mai firească, din perseverența de a fi, din dorința de a crește, pentru a se descoperi învestit în Celălalt, prin responsabilitatea absolute căreia nu se poate sustrage. ”Gândire a ipostazei față în față și a disponibilității de a sluji, apel la sfințenie dar și la dreptate, opera lui Levinas silește de fapt filosofia, fiica Greciei ,să se îmbogățescă în sfârșit cu intuițiile prime ale tradiției ebraice, adesea ocultată în occident.” Cuvântul lui Dumnezeu este cuvânt cu semnificație. Semnificația este decisivă pentru lumea fenomenală,( corectitudinea fenomenologică ). Sub învelișul gândirii, căutăm conștiință și experiență, adică cunoaștere. Acceptarea Absolutului,a noutății cu care acesta ni se adresează. Corelația dintre gândire și ființă este construită ca relație care leagă gânditorul de gândit.    Astfel, în interiorul acestei relații, fără termeni corelativi, nesupusă constrângerii de adecvare a vizibilului la ceea ce este vizat în intuiția adevărului, ar trebui o gândire în care metaforele de vizare și vizat își pierd orice semnificație. Decartes într-o expresie a sa, numea ideea- de-infinit – în noi gândirea care poate gândi dincolo de ceea ce este limita sa, finitudinea care închide distanța pe care aceasta o poate atinge în nivelul ei maxim.

Este ideea pe care Dumnezeu a sădit-o în noi, în care Decartes spune că este însuși”actul de a-L gândi pe Dumnezeu”. Tema odată deschisă devine imposibil de epuizat, fiindcă actul de gândire în fenomenologia sa nu se lasă redus și nici fracționat. Actul de conștiință al unui subiect nu poate restrânge tematizarea în pură intenționalitate. Pentru că ideea de Infinit, indiferent de gândirea care surprinde pozitiv lumea, conține chiar mai mult decât ar putea să conțină, mai mult decât orice demers în care gândirea ar dori să o surprindă. Ideea de Infinit este o idee pe care o degajă conștiința ,însă nu potrivit conceptului negativ de inconștient, ci a unei gândiri absolut profunde pe care Emmanuel Levinas o folosește prin termenul: dez-interesare*. Levinas se întreabă pe bună dreptate ce poate fi oare în pasivitatea sa de-ferentă , dincolo de tot ceea ce este asumat: răbdarea sau lungimea timpului. Le numește dia-cronie acel interval în care mâinele nu se întâlnește niciodată cu astăzi și anticipează spunând că poate înaintea oricărei actvități a conștiinței și chiar mai înainte de ea, răsare noua-gândire a noului.

Dacă pentru Decartes, fenomenologia Ideii de Infinit nu i-a stârnit vreun interes major, fiindu-i de ajuns claritatea și distincția matematică a ideilor, iată că teoria pe care el o dezvoltă despre anterioritatea ideii de Infinit în raport cu ideea de finit, devine o trimitere prețioasă pentru orice fenomenologie a conștiinței. Emmanuel Levinas interpretează acest concept de gândire cartesian, spunând că poate fi un argument al existenței lui Dumnezeu. ”Structura formal paradoxală a acestei idei care conține mai mult decât capacitatea sa și a rupturii corelației noetico-noematice care se produce în ea, este în mod cert subordonată, în cadrul sistemului cartesian, căutării unei modalități de cunoaștere […] În structura extraordinară a ideii de Infinit , acel la-Dumnezeu”a-Dio”,nu semnifică oare o intrigă spirituală, care nu coincide nici cu mișcarea marcată de finalitate, nici cu auto-identificarea identității , așa cum se deformalizează ea în conștiința de sine?”  Care sunt oare orizonturile uitate ale semnificației sale abstracte, dincolo de orice aparentă negativitate ale ideii de Infinit? Răspunsul filosofului francez propune conceptul de idee-de-infinit-în-mine sau cum spune el, relația mea cu Dumnezeu .” Nu prin finalitatea unei vizări  de tip intențional gândesc eu infinitul. Gândirea mea cea mai profundă, cea care poartă în sine orice gândire despre finit, constituie dia-cronia însăși a timpului, non-coencidența deposedarea însăși […] Modalitatea de a fi făgăduit care este devoțiune: lui Dumnezeu, care categoric nu este intenționalitate în complexitatea sa noetico-noematică.  Astfel dragostea pentru aproapele este o ”Relație fără corelație”este dragoste fără intervenția erosului. Altfel spus pentru celălalt om și prin acesta întru Dumnezeu! Experiența Infinitului care pătrunde persoana dăruiește o urgență a relației care este ”trăită în liniște”. Este o gândire responsabilă care nu se preocupă de reciprocitate.”Origine concretă sau situație originară în care Infinitul pătrunde în mine, unde ideea de Infinit comandă spiritului iar cuvântul Dumnezeu vine pe vârful limbii. Inspirație și astfel, eveniment profetic din cadrul relației cu noul”.   Este extrem de interesant cum filosoful francez E.Levinas simțind în el ideea de infinit, o desemnează pe aceasta ca ”eveniment profetic”însă nu îl semnifică în planul psihologiei umane, particularizându-l. Ideea de infinit deformalizată semnifică: Dumnezeu-care-devine-idee,ca viață a lui Dumnezeu.Dumnezeu şi filosofia: Particularitatea discursului filosofic şi ontologia. ”A nu filosofa înseamnă tot un fel de a filosofa.” Inteligibilitatea ține tocmai de faptul ca o gândire vine întotdeauna în întâmpinarea efortului de a cunoaște. Prin energia ”gestului de a fi”raționalitatea devine o neântreruptă ivire a gândirii. Gândirea rațională are întotdeauna nevoie de suportul ființei realului aceea care întotdeauna semnifică: clarifică însăși gândirea și fenomenul gândirii”arătându-se”.

Dumnezeul Bibliei poate fi gândit în interiorul gestului de ”a fi”. El se plasează aici” ca ființare”prin excelență, iar gândirea filosofică îl tematizează pe Dumnezeu, îl introduce în”cursa ființei”. În tot acest timp filosofia occidentală în îndelungata ei istorie s-a constituit într-o distrugere a transcendenței. Motivul îl găsim prin lipsa putinței rațiunii de a explica ”ființa acestei ființări”. In teologia rațională a modernității de factură ontologică, se încearcă o revenire a acesteia către transcendența din domeniul ființei în exprimări de factură adverbială aplicate verbului ”a fi”.”Dumnezeu ar exista  eminamente sau prin excelență. Însă Înălțimea sau înălțimea de deasupra oricărei înălțimi-care se exprimă astfel ține oare de ontologic? Iar modalitatea pe care o valorizează adverbul împrumutat dimensiunii cerești ce se desfășoară deasupra capetelor noastre nu gestionează sensul verbal ”a fi ”până la punctul de a-l exclude-insesizabil, din ceea ce poate fi gândit, până la punctul de a-l exclude din esse?” Discursul filosofului conține analize foarte fine ale structurii semantice, ale construcțiilor și deconstrucțiilor terminologici folosiți cu o grijă aproape mistică. Spre exemplu pentru Levinas, expresia des-meticire devine o ruptură a conștiinței. Ideea de Dumnezeu ”este Dumnezeu în mine,conștiință diferită de orice conținut”.

În Meditația a III-a Decartes opina:” Căci nu am primit-o prin simțuri, așa cum este cazul cu ideile despre lucrurile sensibile,atunci când aceste lucruri se prezintă ori par să se prezinte organelor exterioare  ale simțurilor noastre”,referindu-se desigur la ideea înnăscută și constitutivă sufletului nostru, de existența lui Dumnezeu. Pentru Renee Decartes Intelectul extrage din simțuri Inteligibilul clar și distinct. Un ideal de împlinire morală și asemănare cu ”Chipul Celui Bun și Infinit ”este și argumentul filosofării întru căutarea adevăratei libertăți pe care Emmanuel Levinas îl propune în această frază din textele sale propuse în lucrarea ”Totalitate și Infinit”.”Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt ,începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea Infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea în același timp se descoperă în conștiința rușinii și se ascunde în rușine.”

 

BIBILOGRAFIE:

Emmanuel Levinas,Când Dumnezeu devine idee, Ed.Pandora.

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 

       

03.12.2019 – AUTOCEFALIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

marți, decembrie 3rd, 2019

A)Recunoaşterea Autocefaliei 25 aprilie 1895,confirmarea demnităţii şi prestigiului  BOR în cadrul Ortodoxiei Universale

Provenienţa etimologică a termenului autocefalie o regăsim prin reunirea cuvintelor greceşti autos– însemnand prin sine însuşi şi kefali cap,desemnând în viaţa bisericească independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice.Toate astea se întampla bineînţeles ca o organizare faţă de o alta unitate bisericească,de acelaşi nivel organizatoric, independenţa trebuind înteleasa în plan jurisdicţional, administrativ şi nu în planul a ceea ce se numeşte, îndeobşte învăţătura de credinţă,unde trebuie păstrată în mod firesc şi ferm unitatea dintre bisericile ortodoxe surori.Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,după învierea Sa din morţi,îi trimite pe sf.Apostoli să propavaduiască Evanghelia la toate neamurile[Mt.28,19]. În toata istoriografia română găsim date suficiente prin care întelegem că încreştinarea poporului român s-a facut odată cu formarea lui ca neam,lucru extrem de important pentru veacurile ulterioare în care apărarea credinţei, a neamului şi a ţării s-a făcut cu preţul atâtor valuri de sânge, al jertfei dăruitoare de libertate.

 Biserica Ortodoxă Română care îşi are izvorul în Hristos, prin propovăduire apostolică, de nenumărate ori în răspântiile mileniilor şi-a exprimat credinţa sa prin formarea ethosului creştin naţional,fie prin acte de cultura şi de înţelepciune diplomatică,ce au avut ca rezultat “la plinirea vremii”prin voia Domnului caştigarea autocefaliei şi a patriarhatului; o dovada vie a dragostei pentru ortodoxie înţeleasă ca spirit de jertfă.Ierarhii,preoţii şi toata sinaxa bisericii vor alimenta permanent în mersul istoriei, conştiinţa unităţii şi a spiritualităţii învăţăturii creştine.Cumplita expansiune otomană,fărămiţarea totală a vechiului Imperiu de Răsărit redus numai la un Bizanţ decadent şi neputincios,poate o plată a unor mai vechi păcate consumate de-a lungul unei istorii mult prea însângerate,închide în anul 1453 o epoca de mare glorie şi de frumuseţe duhovnicească.În sec.al XV-lea,în contextul unor asemenea evenimente istorice aproape catastrofale pentru Asia Mica şi Europa de Răsărit,popoarele Ţărilor Române cresc în importanţa lor în arena luptei pentru libertate şi devin un principal bastion de apărare a creştinătăţii,la aceste frontiere. Prezentam câteva repere într-o sinteza rapidă,a ceea ce Biserica Ortodoxă din Ţările Române a realizat de-a lungul timpului,până în momentul pârguirii şi declarării autocefaliei  ei:

1.Sprijinul acordat întregii Ortodoxii faţă de opresiunile care proveneau din partea otomanilor.

2.Ierarhii bisericii noastre,începand cu mitropoliţii Ţărilor Române erau aleşi în ţară, apoi erau aduse aceste alegeri la cunoştiinţa Patriarhiei Ecumenice,doar pentru a fi confirmate.

3.Credinta ortodoxă din Ţările Române este configurată şi bine subliniată în importanţa ei prin Sinodul de la Iaţi din 1642 atunci când a fost adoptată Mărturisirea de credinţă a Mitropolitului Petru Movila,un mare cărturar şi un ierarh pe măsură.

4.Varlam Mitropolitul este candidat pentru scaunul de patriarh ecumenic iar în 1643,Patriarhul Ierusalimului Teofan,vine să viziteze ţările noastre,iar în Moldova împreună cu alţi ierarhi ai ţării,v-a sfinţi Sf şi Marele Mir,ceeea ce reprezintă un prestigiu deosebit pentru biserica noastră la acea vreme.

5.Nu în ultimul rând,un fapt extrem de bine conturat este legat de canonizarea de sfinţi şi care oferă o imagine a unei autonomii care deja se consfinţea încă înainte de vreme.

Unirea Principatelor Române care se va realiza în anul 1859,vor fi premisa şi cadrul aspiraţiei spre o organizare bisericească pe un plan superior.Prin realizarea Unirii era necesară şi reorganizarea bisericii,care avea doua Mitropolii în cele doua ţări şi trebuiau aduse împreuna într-o structură unitară în cadrul noului stat.În urma semnării Tratatului de la Paris şi a reuşitei românilor de a face unirea Principatelor,România începe o alta etapă. Unirea Ţării Moldovei cu Valahia va da putere poporului român să scape de soarta pe care o îmbraţişase până acum fără voia sa. Cu cât înainta dezvoltarea ţării pe terenul laicităţii,cu aâat mai mult părea să rămână în  urma pe cel bisericesc.Biserica, trebuia deci să-şi contureze o poziţie demnă de rangul importanţei ei naţionale şi conform cu necesităţile timpului.Domnul Ţării,ales în cele două Principate, Alexandru Ioan Cuza înfiinţează un Sinod mixt,care va lucra pentru rezolvarea afacerilor bisericii,iar la alegerea membrilor ce-l compuneau era admis principiul electivităţii.Trebuie spus, că el este cel dintâi care ca domnitor al Principatelor Unite Române va da primul impuls pentru autocefalia bisericii.

În 3 decembrie 1864 se elaborează un proiect de lege nouă şi care privea unirea şi organizarea bisericească.Acest proiect va fi adoptat sub titulatura de Decretul Organic nr.1.703,necesar pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale şi care va fi promulgat de domnitor la 6 decembrie în ziua pomenirii Sf. Ierarh Nicolae.În articolul 1 găsim stipulată urmatoarea prevedere:”Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce priveşte organizarea şi disciplina”.În articolul al treilea se consemnează urmatoarele:”Sinodul general al Bisericii Ortodoxe Române,păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit prin coînţelegere cu Biserca Ecumenică a Constantinopolului”.Iată care sunt cele două idei fundamentale care vor zidi temelia autocefaliei bisericii noastre,aşa cum a fost ea consfiinţită în 1885.În fapt noi deja o vedem pusă în proiect şi adoptată prin lege încă de la 1864.Prin primul Mitrpolit primat,Nifon,ridicat în acest rang prin ordonanţă domnească la 11 ianuarie 1865,începe o activitate de mare pregătire prin care problema autocefaliei este pusă cu mare justeţe Patriarhiei Ecumenice.

În luna februarie a anului 1865 Sfântul Sinod va elabora principalele doleanţe prin care Biserica Româna îşi exprima voinţa de a primi autocefalia într-o formă stabilă şi concretă.Astfel în luna aprilie a anului 1865 Sinodul va trimite scrisoarea oficială de recunoaştere a autocefaliei,iar în data de 25 aprilie a aceluiaşi an Sinodul Patriarhal Ecumenic prin Iochim al IV-lea  întocmeşte trei documente fundamentale:

Scrie Tomosul de recunoaştere a autocefaliei,precum şi două scrisori adresate una Mitropolitului primat la acea vreme Calinic Miclescu şi alta către primul ministru A.D.Sturza.Prin aceste trei documente la 1 mai în plenul sinodului nostru va fi anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică,în deplină concordanţă cu canoanele bisericeşti şi realităţile glorioase de mare importanţă istorică în care ne aflam ca popor şi neam.Întreaga Biserica Ortodoxă Româna,în anul 2010 a sărbătorit 1685 de ani de la primul Sinod Ecumenic întrunit la Niceea(325),cotextualizând şi  cei 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei(1885).Prin iniţiativele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel,Sf.Sinod al BOR,a aprobat în şedinţa de lucru din 18-19 iunie 2009,ca anul 2010 să fie declarat”Anul Omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei Româneşti”.În acest sens prin Cancelaria Sfântului Sinod a fost elaborat un program cadru ce are caracter naţional bisericesc,şi un alt proiect religios-duhovnicesc,cultural şi editorialistic,mass-media,prin care să se omagieze aceste două mari evenimente.Tema centrală,abordată prin cele enumerate mai sus,rămâne legată de subiectul Autocefaliei,prin organizare de conferinţe,simpozioane cu caracter ştiinţific,dezbateri şi studii istorico-teologice cât se poate de laborioase şi care să urmarească anumite subteme:

1.Autocefalia bisericească-unitate de credinţă şi libertate religioasă;consideraţii privind vechimea şi afirmarea autocefaliei româneşti;recunoaşterea autocefaliei(25 aprilie 1885) confirmarea prestigiului şi demnităţii BOR în cadrul ortodoxiei universale;

2.Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir-mărturie văzută a autocefaliei bisericeşti.

Încheiind şi noi modesta noastră expunere,trebuie să precizăm că Patriarhia Româna anunţă ca eveniment editorialistic publicarea a trei volume ce vor fi dedicate autocefaliei româneşti:

1.Primul volum  va fi intitulat Autocefalia-libertate şi demnitate şi va cuprinde diverse studii.

2.Cel de-al doilea se va intitula Autocefalie şi responsabilitate,dedicat întrutotul vieţii şi activităţii eparhiilor ortodoxe române şi vor cuprinde ca perioadă de studiu, segmentul istoric al anilor 1885-2010 legând astfel trecutul cu viitorul.

3.Cel de-al treilea se va închega sub titlul Autocefalie şi comuniune,şi va fi consacrat relaţiilor externe ale ortodoxiei româneşti.

  

BIBLIOGRAFIE

  • Centenarul Autocefaliei BOR 1885-1955,Bucureşti 1987.
  • Constantin Pârvu, Autocefalia BOR, în Revista „Studii Teologice”, nr. 9-10/1954.
  • Ion Rămureanu, La a nouazecea aniversare a Autocefaliei BOR, în Revista „Biserica Ortodoxă”, nr. 3-4/1965.
  • Liviu Stan, Obârşia Autocefaliei şi Autonomiei – teze noi, în Revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-4/1961.
  • Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1993.
  • Istoria românilor-de la independenţă la marea unire 1878 – 1918, vol.VII, tom.II,coordonator Acad.Gheorghe Platon, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc