Arhiva pentru ziua martie 19th, 2020

Multumesc, Coronavirus!

joi, martie 19th, 2020

Cu ochii aţintiţi către Hristos, dar purtat fiind de focul credinţei în Puterea Sa Biruitoare, voi aşterne aceste rânduri, ca mărturie şi îndemn, ce pot fi răspândite, pe diferite forme de comunicare on-line, pe grupurile de părinţi, profesori şi elevi, aşa cum se întâmplă la liceul “Voltaire” din Craiova, ce este o Familie, însufleţită de spiritual Voltaire, inspirit de Hristos, care spune că “nu eşti bun de nimic, dacă eşti bun doar pentru tine”, merit ce îl are, în mod special, Doamna Director, Prof. Dr. Loredana Dorina Popi. Rog a nu fi comparat cu mari misionari creştini sau cu Traian Dorz. Sunt doar un smerit şi neînsemnat alipit al lui Hristos. Cred că mesajul este unul important în iconomia mânturii şi poate fi sursă de inspiraţie sau făcut copy-paste pe grupurile de părinţi, şi nu numai.

El sună aşa:

Se cunoaşte faptul că, în actul medical sau tămăduitor, există o fază incipientă, una acută şi una finală. Este limpede că faza acută a fost atinsă şi se merge spre cea finală sau tămăduitoare. Poate că acest virus nu a fost întâmplător, dat fiind pornirea progresivă sau secularizantă. Un mare filozof francez, André Malraux, iluminist, al secolului al XX-lea, spunea: se vor descoperi remedii pentru fiecare bucăţică a corpului, dar trebuie să se inteleagă că secolul următor ori va fi religios, ori nu va mai fi deloc. Situaţia este una complexă, dar tămăduitoare. NU doar trupeşte, ci şi sufleteşte. Nu întamplător se întâmplă toate astea în postul creştin. Pentru că postul nu înseamnă, în special, înfrânare de la mâncare şi băutură, ci, mai ales în situaţii de urgenţă sau de adâncă încărcătură spirituală, la meditaţie, la contemplaţie, la cercetarea gândurilor şi a faptelor noastre, la fericirea continuă, ce este definiţia Mântuirii. Când eram profesor, vorbeam liber şi frumos cu elevii, purtat fiind de focul credinţei în puritate, aşa cum am învăţat de la Parinţii şi Profesorii mei, sau, cum auzim la Sf. Liturghie, în Sfântul Sfinţilor sau puterea plină de iubire a Celui Prea Înalt. De aceea, avem datoria să ne purtăm sarcinile unii altora, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor. Iar acest fapt sunt convins că îl simte fiecare dintre Dumneavoastră. Pentru că sunteţi Părinţi, ales dar de la Dumnezeu, şi poate că şi răspunzători de sufletele ocrotitorilor, binefăcătorilor şi slujebnicilor Dvs. Zilele astea am fost prin Hyper/marketuri şi am vazut oamenii. Cum se spune, i-am scanat. Nici in 2008 nu i-am vazut aşa. Îngânduraţi, tăcuţi, foarte tăcuţi. Şi, sincer, m-a bucurat. Gândeau, meditau, contemplau. Nu contează ce mancaţi sau ce beţi, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este doar mâncare şi băutură, ci Dăruirea, Jertfelnicia, Compasiunea, Rugăciunea, Iubirea. Am avut onoarea să aud o pildă de la vrednicul de pomenire dirijor al corului Mitropolitan. Se numea Bârcă. Şi suna aşa:

Un domnitor a cerut aghiotanţilor să pună poveri pe popor şi întreba:

– Ce zice poporul?

– Urlă, Maria Ta!

-Atunci măriţi poverile!

Până când aghiotanţii i-au spus că poporul a tăcut. Şi atunci a exclamat:

– Opriti poverile!

– De ce, Măria ta?

– Pentru că poporul a început să gândească.

Liceul „Voltaire” este un liceu ce gândeşte. Pentru că are copii frumoşi, liberi şi buni, părinţi asemenea, profesori la fel şi, în special, un director la fel de frumos, liber şi bun, ce trebuie preţuit, purtaţi fiind de convingerea că nimeni nu este fără de păcat, chiar dacă viaţa sa ar fi de o singură zi.

Acestea fiind zise, Vă rog să transmiteţi inclusiv copiilor să respecte deciziile autorităţilor, fiind o situatie specială la nivel planetar – ecumenic dacă vreţi –,  să fie foarte atenţi şi să înţeleagă că este o situaţie specială. De asemenea, cu toţii, indiferent în ce credem sau încotro privim fiecare dintre noi, să avem în vedere că lumea, mediul, spiritualitatea înseamnă, în special, energie sau har, definit de teologia ecumenică drept energie divină necreată, izvorată din Fiinta Divină. Motiv pentru care Vă indemn pe Dvs. şi pe cei din jurul Vostru, în casă, ÎN FAŢA Bisericii sau în orice  loc, să vă  ridicaţi ochii spre Ceruri şi, punând mâna la inimă, dreapta sau stânga, sa Vă rugaţi, grăind: Doamne, ocroteşte-i pe români! Doamne, ocroteşte-ne! Sau, un simplu, dar plin de bogaţie: Doamne, ajută! Amin!

Eduard Traian Popescu

 

 

Cuvânt de învățătură la Duminica a treia din Post – a Sfintei Cruci

joi, martie 19th, 2020

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine,  

 să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”                

 (Mc 8,34)

 

Iubiți credincioși,

Înaintăm cu bucurie pe calea marelui post și poate că am ostenit, poate că ne este greu, poate că încercările vieții, greutățile de zi cu zi, uneltirile vrăjmașilor, disprețul celorlalți, șubrezirea sănătății, suferințele s-au înmulțit peste noi. Hristos însă se îndreaptă către Cruce, iar Biserica Sa merge după El. Mergem cu Hristos spre Cruce, pentru că El este Mântuitorul nostru, iar crucea-suferința El o preface în bucurie. Mântuitorul nostru primește crucea pentru iubirea de oameni, primește rănile iubirii jertfelnice, pe care nu le ignoră apoi, ca și cum ar primi din nevoie, din silă crucea, ci poartă urmele rănilor după Înviere ca semne ale iubirii Sale.

Cine voiește să vină după Mine – Domnul Hristos ne spune că numai cel ce vrea în chip liber și determinat să Îl urmeze, trebuie să se supună poruncii Sale. Astfel, Hristos nu impune omului nimic, ci îi oferă chemarea mântuitoare. Să se lepede de sine – lepădarea de sine este remediul patimii iubirii de sine. Iubirea de sine duce la egoism, duce la orientarea omului numai către sine, la ignorarea celorlalți și chiar la disprețuirea lor. Egoismul duce la mândrie, mândria la judecată, judecata la ură și tot așa, până când sufletul cade în cele mai grele păcate. De aceea spun Sfinții Părinți că iubirea de sine este pricina tuturor relelor. Aceasta este rațiunea pentru care Hristos ne cere lepădarea de sine. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la a privi numai spre noi, a ne îngriji numai de noi, și a privi și spre celălalt și spre nevoile lui, iar suprema lepădare de sine este a pune pe celălalt mai presus de tine, iar în locul ego-ului tău să fie Hristos. Să-și ia crucea – nu zice Hristos, „să ia crucea”, ci „să își ia crucea”, pentru că nu este o cruce la fel pentru toți, ci fiecare are o cruce a lui. Și să-Mi urmeze Mie, adică să facă la fel ca Domnul, să meargă după Domnul.

Iubiți credincioși, sensul acestor cuvinte este foarte tainic. Hristos ne cheamă ca, odată cu lepădarea de sine, să ne luăm crucea și să mergem după El. Fiecare om are o cruce de dus; ea constă în boli, sărăcie, disprețul celorlalți, neînțelegeri în familie și multe altele. Suferința este urmarea păcatului, căci păcatul, deși la început pare că aduce o stare de fericire, sfârșește întotdeauna în durere. Alteori însă Dumnezeu îngăduie suferința ca o lecție sau ca o lămurire a credinței. În epistolele către Olimpiada, Sfântul Ioan Hrisostom face o distincție între lucrurile care depind de noi și cele care nu depind de noi.  Binele și răul, bunăstarea sau sărăcia, sănătatea sau boala nu depind întru totul de noi. Toate acestea însă sunt lucruri care aparțin acestei lumi, iar veșnicia lui Dumnezeu ne va da tot ceea ce va fi mai bun. Astfel, singurul lucru de care trebuie să ne temem este păcatul, iar acest lucru este afirmat permanent. „Căci un singur lucru este înfricoșător, Olimpiada – afirmă Sfântul Ioan – și există o singură încercare: păcatul; și n-am încetat să-ți cânt necontenit acest cuvânt.” [1]  Păcatul, așa cum apare el în gândirea patristică, este o rănire a sinelui și o ocară adusă lui Dumnezeu.

Planurile lui Dumnezeu nu se pot explica întotdeauna, iar binele și răul care alternează în viața omului sunt semne ale purtării Lui de grijă. De cele mai multe ori, Dumnezeu nu ridică suferințele, pentru că ele îl conduc pe om spre El: „Așadar, nimic din ce se întâmplă să nu te tulbure, ci încetând de a mai chema în ajutor pe cutare și cutare și de a mai alerga după umbre – căci acesta este ajutorul omenesc – cheamă neîncetat pe Dumnezeu Căruia îi slujești, să facă doar un semn și toate se vor rezolva într-o clipită. Iar dacă L-ai chemat  și nu s-au rezolvat, e pentru că acesta e obiceiul lui Dumnezeu: nu desființează de la început cele cumplite, ci atunci când ele s-au ridicat și au crescut și celor ce se războiesc cu noi nu le-a rămas aproape nici o răutate de săvârșit, atunci preface dintr-odată toate în senin și duce lucrurile la stări neașteptate. Fiindcă El ne poate face nu numai câte lucruri bune așteptăm și nădăjduim, ci mult mai multe și nesfârșit de mari.” [2]

Dar prin faptul că suferința ține tot de pronia lui Dumnezeu, nu înseamnă că El este cauza răului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Iar Pavel spune: Trebuie să fie între voi și erezii, ca să iasă la lumină cei încercați. Tu însă când auzi: Trebuie să fie și erezii, să nu socotești că spune acestea poruncind sau legiuind acest lucru. Să nu fie! Ci el face acest lucru spunând mai dinainte viitorul și vestind anticipat câștigul care vine de aici pentru cei treji; căci atunci se va face mai limpede virtutea celor ce nu s-au lăsat amăgiți.” [3]  Dumnezeu transfigurează suferința din lume, schimbându-i sensul și rânduind lucrurile prin pronia Sa ca răul făcut din alegere de unii să se prefacă în răbdare și iubire din partea celor care aleg în mod liber să facă binele.

Mesajul Evangheliei de azi este unul sublim: să ne luăm crucea și să mergem cu Hristos spre înviere. „A-ți lua crucea” înseamnă și a-ți încredința suferința lui Dumnezeu și a face din ea o cale de apropiere spre Domnul. Crucea lui Hristos este înfricoșătoare, pentru că este privită numai în imaginea morții, a suferinței și întunericului. Însă Hristos ne-a arătat că după cruce urmează învierea, lumina și bucuria. Fie ca Dumnezeu să ne învrednicească pe toți de slăvita bucurie a Împărăției Cerurilor. Amin.

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, „Scrisoarea a VII-a către Olimpiada” în  Ioan Gură de Aur. Scrisori din exil, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008p. 144.

[2] Ibidem, pp. 144-145.

[3] Ibidem, p. 303.

Pr. Adrian Constantin Singureanu