Arhiva pentru ziua mai 10th, 2020

10.05.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A PATRA DUPĂ PAȘTI – VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI DE LA VITEZDA

duminică, mai 10th, 2020

Iisus i-a zis slăbănogului: „Iată că te-ai făcut sănătos.

De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău.” (In. 5, 14)

 

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși, ne aflăm, cu bunăvoința lui Dumnezeu, în duminica a patra după Paști, când facem pomenire de minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. În vremea veche, în mijlocul poporului ales se petrecea o minune mare: la o scăldătoare din Ierusalim, în cadrul unei sărbători evreiești, un înger cobora din cer și tulbura apa iar oricine intra primul în apa tulburată se vindeca de suferința sa trupească. La această scăldătoare vine și Domnul Hristos pentru a da vindecare unui slăbănog, unui paralitic, care aștepta de treizeci și opt de ani și răbda în suferința lui. Mântuitorul Hristos îl întreabă: Voiești să te faci sănătos?, la care slăbănogul răspunde că nu are om care să îl arunce în scăldătoare când se tulbură apa. Domnul Iisus, văzându-i credința și răbdarea îi zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Îi zice aceasta pentru a-i încredința pe el și pe ceilalți de minunea săvârșită. Însă în acea zi era sâmbătă, iar iudeii au început să îl mustre pe cel vindecat că nu respectă sabatul și își cară patul cu el. Slăbănogul vindecat rămâne nedumerit, întrucât Hristos se făcuse nevăzut, iar el nu știa cum să răspundă. Însă, apoi, Hristos îl întâlnește pe slăbănog și îi zice: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău. (In. 5, 14)

Am făcut această trecere în revistă a conținutului evangheliei pentru a ne reaminti cele lecturate și pentru a creiona ideile principale ale acestei pericope evanghelice. La acest popas duhovnicesc spre Cincizecime, ne amintim de vindecarea unei suferințe trupești, a unei boli foarte grele, care îl ținea încătușat pe acest slăbănog de atâția și atâția ani. Nu știm nimic despre viața acestui om, dar din ultimele cuvinte spuse de Mântuitorul (De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău), am putea concluziona că suferința lui a fost pricina păcatului, astfel acest slăbănog suferea de două boli grele: neputința trupească și boala sufletească. Care a fost păcatul acestui om, nu știm, știm însă pocăința lui și mai ales răbdarea. De treizeci și opt de ani el își duce crucea cu răbdare, mergând an de an la Vitezda, așteptând clipa când Dumnezeu se va milostivi și de el. Ne-am putea întreba de ce acest slăbănog nu și-a pierdut credința după atâția ani? Ce anume îl făcea să stăruie în drumul său, când vedea că mulțime de bolnavi se îngrămădește acolo? Răspunsul este cât se poate de simplu: credința. Credința îl făcea să aștepte cu răbdare și să stăruie în cererea lui. Rugăciunea lui spre vindecare a devenit o constantă a vieții lui; toată nădejdea sa era la Dumnezeu, dar încă nu venise timpul ca el să primească ceea ce ceruse.

Minunea aceasta este plină de înțelepciune pentru noi, însă ne-am putea întreba de ce ne este ea pusă înainte tocmai în acest moment. Răspunsul l-am dedus deja în predicile dinainte, în care am subliniat că după Înviere am pornit împreună spre un alt urcuș, spre Cincizecime. Astfel că fiecare duminică nu mai este un popas duhovnicesc spre întărire, cum se întâmpla în post, ci spre cunoaștere, spre inițiere în taină. Dacă în duminica trecută am văzut exemplul mironosițelor, al spiritului feminin care închipuie biserica, acum ni se pune în față simbolistica apei și a regenerării prin ea. Slăbănogul așteaptă tulburarea apei, întrucât nu apa tămăduiește, ci puterea de sus. Domnul Hristos spune: De nu se va naște cineva de sus iar apoi de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea intra în Împărăția cerurilor (In. 3, 3, 5). Slăbănogul primește această putere de sus, de la Mântuitorul lumii, dar apare astfel prefigurarea botezului; înaintăm, așteptând puterea Duhului Sfânt.

  Slăbănogul întruchipează condiția morții, stricăciunea. Pe acestea avea Hristos să le vindece, să le schimbe. O cântare din canonul de slujbă zice: „Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine a strigat: Miluiește-mă, Doamne! Că patul meu mormânt s-a făcut mie. Care-mi este folosul vieții? Scăldătoarea oilor nu-mi este de ajutor, căci nu am pe nimeni care să mă arunce, când se tulbură apele. Ci la Tine vin, Izvorule al tămăduirilor ca și eu împreună cu toți să strig: Atotputernice, Doamne, slavă Ție!” Slăbănogul închipuie pe omul căzut în păcat, ce zăcea ca un mort neîngropat. În textul evanghelic nu se face nici o referire la strigătul bolnavului, dar este o mențiune foarte importantă: acesta era bolnav de 38 de ani. Deci, în toți acești ani, el se ruga și aștepta să vină Dumnezeu și să-l miluiască. Apa tulburată este în acest caz prefigurare a Botezului. Slăbănogul spune că nu are om, pentru că nu îl cunoscuse pe Hristos. Apa care vindeca de orice neputință amintește de botezul cu Duhul Sfânt, din ziua Cincizecimii.

Iubiți credincioși, cuvintele Mântuitorului spuse către slăbănog – De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău – ne îndeamnă să credem că multe din suferințele noastre sunt consecința păcatului. Acest cuvânt capătă o putere deosebită pentru noi care, în zilele acestea, trăim vremuri de încercare. Dacă încă nu înțelegeam de ce Dumnezeu a îngăduit această pandemie, astăzi primim răspunsul potrivit: păcatele s-au înmulțit atât de mult iar credința a scăzut, răbdare nu avem, de rugăciune nu ne mai îngrijim. Dacă ar fi să ne comparăm cu acest slăbănog, am vedea cât de puțin-credincioși suntem. Pentru acest slăbănog, neputința trupească a fost pricină de sporire în credință, de înmulțire a rugăciunii, de răbdare și așteptare. Și pentru noi această epidemie trebuie să fie pricină de sporire a credinței. Noi, creștinii, nu mai putem zice: Nu am om care să mă ajute, căci îl avem pe Iisus Hristos, doctorul sufletelor și trupurilor noastre. Am fost cu Hristos și am văzut cum a primit moartea de bunăvoie; am mers cu mironosițele și am văzut mormântul gol, căci Hristos a biruit moartea. Care mai este teama noastră? De ce să fugim noi? De boli? De sărăcie? De moarte? Pe toate acestea le-a biruit Hristos. Noi trebuie să fugim de păcat, căci păcatul ne depărtează de la Dumnezeu. Păcatul este pricină a răului din lume, iar păcatul a devenit, din nefericire, o constantă a vieții omului de azi. Păcătuim neîncetat și justificăm păcatul nostru pentru a ne opri mustrarea conștiinței. Când Dumnezeu ne trimite încercări, în loc să ne apropiem de El, să ne pocăim, ne revoltăm și mai mult, găsim vinovați în stânga și în dreapta. Mai mult, zilele acestea am asistat și la o înmulțire a prigonirilor la adresa credinței și a Bisericii. Toate acestea ne fac să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: În lume necazuri veți avea, dar nădejdea noastră este la Hristos, căci El ne spune: Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Purtând nădejdea în Hristos, să ne îmbrăcăm în hainele purtării cuviincioase, să ne întărim în milostenie, să săvârșim dreptatea și să avem răbdare, să așteptăm căci Dumnezeu va avea grijă de fiecare dintre noi. Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin