Pentru Biserica Ortodoxă Română, anul 2010 a fost prilej de aleasă aniversare: la 4 februarie s-au împlinit 85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie, la 25 aprilie s-au împlinit 125 de ani de la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, iar la 1 noiembrie, se împlinesc 85 de ani de la întronizarea primului patriarh, Miron Cristea. Facem în cele de mai jos câteva precizări cu privire la semnificaţia termenului de autocefalie şi la demersurile care se impun pentru dobândirea acesteia în sânul Bisericii Ortodoxe.
Noţiunea termenului „autocefalie” este de origine greacă şi înseamnă independenţa sau neatârnarea unei unităţi bisericeşti de altă unitate bisericească sub raport interbisericesc administrativ-teritorial. Proclamarea unei Biserici ca autocefală reprezintă prin urmare unul din cele mai însemnate acte pentru întreaga Biserică, întrucât prin autocefalie se produce o schimbare esenţială în relaţiile bisericeşti din cadrul ortodoxiei ecumenice. Actul de proclamare a autocefaliei unei Biserici, presupune intrarea în acţiune a trei factori: a Bisericii care îşi reclamă autocefalia, a Bisericii mame de care a depins până acum, şi a Bisericii în totalitatea ei sau a Bisericii ecumenice.
a) Condiţiile din partea Bisericii care cere autocefalia:
1. Să dovedească statornicie în dreapta credinţă, precum şi în păstrarea rânduielilor tradiţionale cu caracter ceremonial-liturgie şi disciplinar canonic.
2. Să dovedească maturitate în conducerea de sine, adică să se dovedească buna chivernisitoare a treburilor sale curente.
3. Să dispună de cel puţin 3-4 ierarhi, pentru a se putea constitui un Sinod Autocefal, în conformitate cu prevederile canonice.
4. Să existe o dorinţă şi o năzuinţă manifestă pentru autocefalie şi în cadrul credincioşilor, nu numai în cadrul clerului şi a ierarhiei Bisericii respective.
Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei şi Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol şi ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de Bucureşti, în rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autorităţile laice mitropolitului Nifon Rusailă, pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872, Bisericile Ortodoxe din Ţările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol, iar ierarhii lor se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol. Acesta s-a opus iniţial desprinderii celor două mitropolii de autoritatea constantinopolitană (precedentul fiind deja creat în anul 1448, când un Sinodul de la Moscova şi-a proclamat „autocefalia” faţă de Constantinopol, dând astfel naştere Bisericii Ortodoxe Ruse). După proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta recunoaştere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data naşterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto, Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la Bucureşti, în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor şi episcopiilor ortodoxe din părţi componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părţi componente (subdivizuni) ale noii structuri.
Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la Bucureşti în 23 aprilie 1919: „La 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului(alcătuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp al Aradului – care era şi locţiitor de mitropolit – şi dr. Miron E. Cristea al Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din Bucureşti, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş a format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”.
Din 1925 Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie. În acel an, pe 4 februarie, Sfântul Sinod a hotărât sa înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat (Mitropolitul Ungrovlahiei) a fost ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925. Pe 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea lui Miron Cristea ca prim patriarh al României (1925-1939).
În aprilie 1925, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea trimitea Tomosul prin care se recunoştea Biserica Ortodoxă Română „neatârnată şi autocefală“, administrată de Sfântul Sinod şi „nerecunoscând în propria sa administraţie internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească, pe Mântuitorul şi Dumnezeu-Omul“.
În şedinţa din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod hotăra: „Se înfiinţează în Ţara Românească, pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română, demnitatea de Patriarh; Arhiepiscopul Bucureştilor şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române.“ La 30 iulie 1925, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol trimitea Tomosul Sinodal de recunoaştere a ridicării Bisericii Ortodoxe Autocefale Române la rangul de Patriarhie: „De acum va fi asentimentul tuturora pentru ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală, atât pentru cinstire şi răsplată, cât şi pentru faptul că, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, întreg poporul binecredincios român mărindu-se prin unirea sa politică, această cinstire este binevenită şi îndreptăţită.“ Drept urmare, la 1 noiembrie 1925 a fost întronizat primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, dr. Miron Cristea (1925-1939).
Ortodoxia Românească oferă Europei de astăzi un spaţiu original şi totodată o experienţă originală, trecută şi prezentă, în condiţiile din deceniile după cel de-al doilea conflict mondial, trecând peste toate dramele social-economice şi politice, Biserica Ortodoxă Română n-a rămas pasivă şi izolată. Ea s-a luptat să reziste şi să rămână fidelă misiunii sale, fără să fie într-un anume fel complexată de restricţii şi umiliri. Biserica Ortodoxă, cea mai veche şi mai credibilă instituţie publică din ţara noastră, a fost, este şi va fi un model cu o impresionantă demnitate şi valoare pentru societatea românească. Mai mult, considerăm că este extrem de necesar ca cei care o reprezintă cu cinste la vârf să-şi precizeze constant poziţia faţă de toate planurile societăţii româneşti, faţă de toate împlinirile, dar şi de neajunsurile cu care se confruntă. Nu putem să trecem cu vederea că Ortodoxia din România a ieşit învingătoare, şi de ce nu triumfătoare, din momentele dramatice ale istoriei terorii comunist-atee, cu un efort de excepţie, considerabil, fiind azi o măreaţă poartă către visurile noastre europene.
Pr. Ștefăniță Fleșcan,
Biserica „Sf. Nicodim” din Craiova