16.03.2017 – In memoriam: „Ne-am salvat biserica noastră, părinte!”

Sunt rostirile unui grup de închinători ai bisericii din Parohia Bucovăț, cu prilejul tristelor evenimente petrecute în acea localitate, după cutremurul din 4 martie 1977. Se hotărâse atunci, „la nivel județean”, ca biserica din centrul localității, grav avariată de seism, să fie demolată, pe motiv că muncitorii de la fabrica de alături ar putea fi accidentați de cărămizile care, eventual, ar fi putut cădea din turla bisericii.

În realitate, conducerea fabricii dorea să scape de biserică (aceasta fiind în aceeași incintă cu fabrica). Într-o zi de vineri, la orele 9.00, au venit acolo „delegați de la județ”, au fost aduse utilaje de demolare, s-a demontat gardul despărțitor dintre biserică și fabrică, și, pentru că preotul paroh Stoica Haralambie nu s-a prezentat să deschidă biserica, au fost chemați elevii de la seminar, s-au forțat ușile de la intrarea în sfântul locaș, au fost „ridicate” toate obiectele de cult din biserică, inclusiv Sf. Evanghelie și Sf. Antimis și au fost aruncate de-a valma într-o casă, vis-à-vis de biserică. În timpul acesta, preotul paroh era prin preajmă, pe ulițe și prin casele enoriașilor, încercând să creeze o atmosferă care să împiedice cumva actul barbar al demolării. Știind că am fost și eu, cu ani în urmă, slujitor la această biserică, m-a contactat la Centrul Eparhial și printre lacrimi și suspine mi-a relatat ce se întâmplă cu biserica lui.

Cu lanţurile legate de stâlpii pridvorului

Am redactat imediat un raport către mitropolitul Teoctist, relatând detaliat cele ce se petreceau la Bucovăț. Cred că raportul acela se află încă în arhiva Centrului Eparhial.S-a format o comisie din care am făcut și eu parte și ne-am deplasat la Bucovăț. Erau acolo patru utilaje mari, se legaseră deja cablurile de stâlpii pe care se sprijinea tinda bisericii. Muncitorii din fabrică, în majoritate localnici, se uitau și ei speriați de pe la colțurile clădirilor. Motoarele utilajelor erau pornite și făceau un zgomot asurzitor. Tractoarele cu șenile dădeau senzația că ne aflam în război.  Am strigat la cei ce conduceau utilajele, s-au oprit un timp, s-au strâns toți cei veniți pentru demolare și au început discuții în contradictoriu, cu amenințări, cu intimidări, cu ridicări de ton. După circa două ore de „dezbateri”, cel care părea că are totul sub comandă poruncește celor cu utilajele să se pregătească de acțiune.

„Să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”

Am urcat într-unul din buldozere, încercând să mă opun. În clipa aceea s-a petrecut un fapt care ne-a marcat profund pe toți: un grup de circa 50 de enoriași, bărbați și femei, cu lacrimi în ochi, cu fețele cernite, au venit dinspre stradă, și, în pas domol, fără să privească în vreo parte, s-au strecurat printre utilaje și au intrat în biserică. S-a strigat la ei, s-a țipat cu disperare, li s-au cerut actele pentru legitimare, dar nimeni n-a scos un grai, nimeni n-a răspuns.

Toți stăteau cu privirile ațintite spre catapeteasmă. Cineva a poruncit din prag: „să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”. Nu s-au clintit! Au rămas acolo, îngenuncheați, cu lumânări aprinse în mâini. A fost momentul de culme care a provocat degringolada. „Demolatorii” se priveau descumpăniți, s-au dat telefoane, s-a discutat pe grupuri, s-au retras mai apoi într-un birou al fabricii, și după circa o jumătate de oră au ieșit cerându-ne să întocmim „o minută”. Am întocmit acel act care prevedea surparea clopotniței și consolidarea bisericii în doar 15 zile. Termenul era o absurditate. După îndelungi discuții, s-a acceptat un termen de 30 de zile, cu precizarea că dacă nu va fi totul gata, vor veni din nou cu buldozerele. Am fost detașat aici pentru 30 de zile și împreună cu preotul Stoica Haralambie am căutat să găsim soluții. Biserica era monumentală și lucrările au fost costisitoare. A trebuit să demolăm jumătate din turla centrală și să așezăm acoperișul la acea înălțime. Astfel se explică disproporția existentă și astăzi între corpul mare al bisericii și înălțimea scurtată a turlei. Apoi lucrurile au reintrat în normal, biserica a fost consolidată, pictură restaurată.

„Dumnezeu n-a mai răbdat”

Motivul pentru care, iată acum, ca octogenar, simt nevoia să consemnez – in memoriam – toate cele petrecute atunci este prezența aceea tăcută, mută, a grupului de enoriași, pe care Dumnezeu i-a trimis acolo în momentul acela, și care, în realitate, au salvat biserica. Ei au salvat-o! N-am știut niciodată dacă i-a mobilizat cineva. Nici unul dintre ei n-a acceptat vreo explicație vreodată. La toți cred că le-a fost teribil de frică pentru urmări, dar atunci n-au arătat-o! Mă înclin respectuos în fața lor! Şi când mă gândesc că dintre aceia, doar 7-8 veneau la slujbă în mod frecvent.

După 1989, m-am întâlnit cu unii și cu alții și am încercat să le mulțumesc. „Pentru ce părinte? Ce mare lucru am făcut? Ne-am salvat biserica noastră! Dar, vedeți? Dumnezeu n-a mai răbdat”. Şi așa, cu turla ei micșorată, cu clopotnița surpată, biserica Parohiei Bucovăț continuă să troneze în vatra acelei așezări.

Părintele Haralambie Stoica, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci

Acum, după patru decenii, incinta de alături, unde funcționase pe vremuri închisoarea și mai apoi Tăbăcăria Bucovăț este acum părăsită. Biserica, singură, stă de veghe în vatra ei seculară și localnicii se mândresc cu prezența ei aci. Nu știu câți vor mai fi trăind din grupul acela, dar cu siguranță, toți cei cu vârsta de peste 75 de ani își mai aduc aminte. Bătrâna, în casa căreia au fost depozitate cele sfinte, în acele zile de pomină, era atunci femeie tânără și mărturisește că n-a putut intra multă vreme în acea încăpere. Părintele Stoica Haralambie, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci, a dat dovadă de mult curaj și duh pastoral. L-am văzut plângând pentru biserica lui, l-am văzut pe schelă cu muncitorii, sus pe turlă, l-am văzut lucrând alături de pictori. A rămas aici încă 10 ani și a pus totul în bună rânduială. Să te răsplătească Bunul Dumnezeu din darurile Sale cele mai bogate, pentru slujirea-ți jertfelnică, părinte Haralambie! Sunt încredințat că atunci când îți va fi trecerea în Țara de dincolo de veac, silueta impunătoare a Bucovățului, ca primă biserică încredințată spre slujire, te va urma, ca zestre de suflet, la ceasul cuvenitelor răspunsuri.

Omagiul meu smerit se îndreaptă, acum, la plinirea a 40 de ani de la acel eveniment, spre grupul acela de enoriași, care, asemenea celor din vremea catacombelor, au știut să fie curajoși, fără a scoate un grai. Cine ar fi putut bănui că 50 de olteni – altfel oameni iuți la fire și pripiți la replici – au putut birui prin calm și tăcere?! Dumnezeu le-a închis atunci gura, le-a încălzit inima, le-a luminat mintea și a lucrat prin ei…

Ei și toți cei asemenea lor sunt Biserica cea adevărată, despre care Mântuitorul zicea că „nici porțile iadului nu o vor sfărma…”.

Pr. Ioan Ioanicescu


Atasate la articol:


Biserica Bucovat


Comments are closed.