07.06.2017 – Sfânta Liturghie – evoluție istorică (partea a IV-a)

Marea rugăciune euharistică

Rugăciunea teologică

Această rugăciune este rugăciunea pe care preotul o citește în taină după ce a rostit cuvintele Să mulțumim Domnului, iar la strană se cântă imnul Cu vrednicie și cu dreptate… Aceste cuvinte nu vin decât să întărească faptul că această rugăciune este una de laudă și de mulțumire pe care preotul le aduce lui Dumnezeu în numele Bisericii. În primele veacuri răspunsul credincioșilor se limita doar la cuvintele Vrednic și cuvenit lucru este! (1). La fel și în liturghierul grecesc imnul este alcătuit doar din cuvintele Cu vrednicie și cu dreptate (Ἄξιον καὶ δίκαιον (2)). Deci dominanta acestei rugăciuni este mulțumirea (εὑχαριστία), de aceea ea este cunoscută sub numele de rugăciunea euharistică (3). În momentele de adorație pe primul plan stă însă lauda și slăvirea care au ca obiect atotputernicia lui Dumnezeu și perfecțiunile Sale, din acestea rezultând bunătatea Lui căreia i se adresează mulțumirile și cererile noastre (4). Această ordine este observată din însăși compoziția anaforalei, care de la început subliniază că se cuvine mai întâi să cântăm, să lăudăm, și să binecuvântăm pe Dumnezeu, iar mai apoi să-I mulțumim. În acest sens de adorație a fost completată și transformată în imn și formula Cu vrednicie și cu dreptate, probabil în epoca disputelor hristologice (5).

Această primă rugăciune a anaforalei, în ambele Liturghii, cuprinde doxologii care sunt adresate lui Dumnezeu, expunând însă atributele privitoare la toate Persoanele Sfintei Treimi. De aceea această rugăciune se mai numește și rugăciune teologică, nume justificat în special de rugăciunea din Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. Deci în ambele Liturghii avem o Euharistie trinitară.

Trisaghionul serafimic

Rugăciunea teologică își atinge punctul culminant în momentul Imnului Serafimic, acesta fiind însuși finalul acestei rugăciuni. Acesta este imnul pe care proorocul Isaia l-a auzit cântat de Serafimi: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot!  Plin e cerul și pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3) (6). La început, adică în Vechiul Testament, acest imn era cântat numai în cer (7). Acum el este al nostru, cât și al Serafimilor, deoarece Hristos a înlăturat zidul care despărțea cele două lumi (8).

În Liturghia Bisericii primare, forma Trisaghionului serafimic se mărginea numai la textul din Isaia 3, 6 (9), iar mai târziu a fost amplificat prin adăugarea cuvintelor cu care Mântuitorul a fost întâmpinat la intrarea Sa în Ierusalim (10).

Trisaghionul serafimic este cel mai vechi imn din Liturghie. El este menționat încă din veacul I, deși nu sub o formă destul de clară la Clement Romanul (11) și în Învățătura celor doisprezece Apostoli (12). La sfârșitul secolului al II-lea, de asemenea îl amintește Tertulian (13), iar în secolul al IV-lea, Sfântul Chiril al Ierusalimului (14). Este posibil ca la început Trisaghionul Serafimic să fi făcut parte integrantă din rugăciunea preotului, iar mai apoi s-a transformat într-un imn cântat de credincioși (15).

Rugăciunea hristologică

În cele două Liturghii ale Bisericii Ortodoxe central rugăciunii a doua euharistice este mântuirea lumii prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea această rugăciune mai este numită și rugăciunea hristologică. Dacă anaforaua, în sine, poartă caracterul unei rugăciuni de adorare în care mulțumim și lăudăm lucrarea Tatălui pe care a făcut-o pentru mântuirea noastră necruțând nici pe unicul Său Fiu, acest fragment hristologic face loc și sentimentului vinovăției noastre. Astfel aducerea Jertfei euharistice implică și cererea de iertare și de implorare a ajutorului dumnezeiesc. Punctul culminant este atins la sfârșitul rugăciunii prin rostirea cuvintelor de instituire: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor și Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. În Liturghia Bisericii primare atenția credincioșilor în acest moment era înviorată de cuvintele Câți sunteți credincioși rostite de ipodiaconi. Răspunsul Amin era destinat diaconilor, însă mai târziu el se va fi dat de credincioși, după ce li s-a recunoscut dreptul de a intona cântări în timpul rostirii anaforalei. Deci câtă vreme s-a citit anaforaua în întregime fără întreruperi, adică până în secolul al V-lea, a lipsit orice răspuns liturgic din partea credincioșilor. Răspunsul credincioșilor a devenit necesar și aici o dată cu participarea mai activă a lor la serviciul liturgic (16).

Anamneza

Imediat după ce preotul a rostit cuvintele de instituire, rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină, în cursivitatea anaforalei, urmează mărturisirea Bisericii care aduce jertfa euharistică pentru pomenirea sau amintirea a tot ceea ce Mântuitorul a făcut pentru mântuirea lumii. De aceea acest scurt fragment al anaforalei a intrat în tradiție sub numele de anamneză (ἡ ἀνάμνησις = amintire, pomenire). În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur acest text chiar începe cu cuvintele „Aducându-ne aminte (Μεμνημένοι… (17)) așadar de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de mormânt, de învierea cea de a treia zi…”, iar în cea a Sfântului Vasile cel Mare cu cuvintele Mântuitorului: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea, că ori de câte ori…” (18).

Textul anamnezei Liturghiei primare nu ne este cunoscut dar după termenii în care se referă Sfântul Iustin Martirul și Filozoful se pare că redactarea ei nu a cunoscut deosebiri importante de-a lungul timpului (19).

După anamneză, pentru ultima dată în cursul Sfintei Liturghii darurile, de pâine și vin amestecat cu apă, sunt proaduse de preot concomitent cu rostirea cuvintelor: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Astfel preotul îl imită întru totul pe Mântuitorul la Cina cea de Taină care la rându-i  a înălțat pâinea, iar mai apoi a mulțumit, a binecuvântat și sfințind-o, a frânt-o.

Introducerea acestei expresii în rânduiala Sfintei Liturghii s-ar datora textului pe care împăratul Justinian a poruncit să fie gravat în jurul plăcii de sus al Sfintei Mese din biserica Sfânta Sofia: „Ale Tale dintru ale Tale îți aducem, Hristoase, noi robii Tăi, Justinian și Teodora ”. Însă, se pare că Justinian s-a inspirat din textul Liturghiei, utilizând la introducerea dedicației sale o parte din textul Liturghiei uzuale, deci anterioară timpului său (20).

Epicleza

Punctul culminant al anaforalei este atins prin rugăciunea de chemare sau invocare a Sfântului Duh asupra darurilor pentru a se preface în Trupul și Sângele Mântuitorului. Existența unei rugăciuni speciale de invocare a puterii dumnezeiești peste daruri pentru prefacerea acestora este primitivă în Liturghie. Documentele nu ne oferă un text exact al acesteia dar practicarea ei se găsește confirmată în textele vremii, încă din secolele al II-lea și al III-lea.

Mențiuni precise și aluzii referitoare la rugăciunea epiclezei fac: Sfântul Iustin Martirul și Filozoful (21), Sfântul Irineu (22), Origen (23), Ipolit (24) și Serapion din Thmuis (25).

Cu privire la originea epiclezei în Liturghie, în tradiția creștinismului primar domnea o convingere unanimă la Sfinții Părinți ai secolului al IV-lea și al V-lea. În ceea ce-l privește pe sfântul Vasile cel Mare el spune că este foarte veche (26). O  mărturie a faptului că epicleza se afla în uz de la început este prezența ei în rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, dar și în cea a tuturor liturghiilor orientale, precum și în cea a vechiului rit galican din Apus (27).

În rânduiala Liturghiilor aflate astăzi în uz în Biserica Ortodoxă observăm o întrerupere a cursivității anaforalei prin rostirea de către liturghisitor a troparului Ceasului al III-lea. Unii liturgiști observă faptul că acest tropar la epicleză a început a se folosi prin veacurile al XII-lea sau al XIII-lea sau chiar din veacul al XI-lea. Alții arată ca acest obicei era sporadic în aceste perioade. Generalizarea lui s-a făcut mai degrabă prin veacurile al XV-lea sau al XVI-lea. În Liturghierul românesc, al mitropolitului Teodosie, troparul apare prima dată în ediția slavo-română de la București din anul 1680 (28).

La o analiză atentă textele celor două epicleze diferă, dar, deși deosebite unul față de celălalt, se găsesc totuși în analogie apropiată în ceea ce privește formula de binecuvântare a darurilor devenind identice în formula finală: Prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt.

Dipticele

Rugăciunea doxologică și euharistică (de mulțumire) din cadrul anaforalei este încheiată de epicleză. Deci jertfa euharistică fiind săvârșită, accentul se mută acum pe rugăciunea de cerere și mijlocire pentru credincioși pentru a-i face pe aceștia părtași la binefacerile Jertfei Trupului și Sângelui lui Hristos. Termenul tehnic liturgic pentru desemnarea rugăciunii de după epicleză este cel de diptice.

Rugăciunea dipticelor este parte constitutivă a anaforalei Liturghiei încă din perioada primară a Bisericii (29). Despre această veche practică a pomenirilor imediat după epicleză ne vorbesc Serapion din Thmuis (30), Sfântul Chiril al Ierusalimului (31), Sfântul Ioan Gură de Aur (32) și Constituțiile Sfinților Apostoli (33). După cum observăm în anaforaua lui Serapion,  se făceau aici pomeniri nominale pentru vii și morți. În acest scop se întocmeau și se păstrau liste sau pomelnice, în formatul așa-numitelor diptice, care erau un fel de carnete obișnuite în diferite împrejurări din uzul civil. Cele mai multe dintre ele erau alcătuite din două coperte de lemn, de fildeș, de aur, de argint, sau de alt metal, unite între ele pe o latură, prin niște belciuge sau un fel de mici balamale, pentru ca să se poată deschide sau închide una peste alta. De la această conformație și-a luat și obiectul denumirea de diptice [δίπτυχα = δίς (de două ori) + πτυχή (îndoitură)]. Pe fețele lor interioare se scriau numele celor vii, pe una, și ale celor morți, pe cealaltă, iar când șirul era prea lung se adăugau, între cele două coperte, încă una, două sau trei sau mai multe foi de pergament sau de papirus obținându-se astfel adevărate caiete de pomelnice (τρίπτυχα, πεντάπτυχα, πολύπτυχα). Astfel de la denumirea acestor pomelnice, întrebuințate în timpul rugăciunii de după epicleză, s-a ajuns ca această rugăciune să primească chiar numele de diptice (34).

Începând încă din prima perioadă a Evului Mediu, dipticele, ca și întreaga rugăciune a anaforalei a început a fi rostită în taină, într-o enumerare sistematizată a tuturor categoriilor de credincioși cu referire și la trebuințele fiecăruia (35). Astăzi este rânduiala ca după terminarea formulelor generale ale rugăciunii dipticelor să se pomenească pomelnicele ce au fost aduse după Vohodul cel Mare, sau alte nume pe care le va voi preotul (36). De o pomenire nominală sub formă de ecfonis se bucură doar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (37) și chiriarhul locului. Caracterul de privilegiu al acestor două pomeniri este subliniat de conținutul expresiilor cu care încep aceste două pomeniri: Mai ales pentru (sau cu în Liturghia Sfântului Vasile) Preasfânta… și Întâi pomenește Doamne pe (chiriarhul locului)… După pomenirea Sfintei Fecioare cântărețul sau poporul răspund cu cântarea numită Axion (38). Intonarea acestui imn era la început a liturghisitorului, el făcând aceasta în taină (39).

În rânduiala de azi, în zilele de rând și Duminici,  Axionul cel mai des folosit este Cuvine-se cu adevărat…sau Vrednică ești…, iar la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare De tine se bucură… La sărbătorile împărătești în locul Axionului obișnuit se cântă irmosul cântării a IX-a din canonul Utreniei sărbătorii respective. Întrucât în Codicele Barberini 336 se indică pentru cor, în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cântarea irmosului cântării a IX-a din Canonul Botezului Domnului: Nu se pricepe limba  a Te lăuda pe Tine… (40), am putea deduce că axionul era irmosul cântării a IX-a al fiecărei zile. La originea întrebuințării sale, chiar Axionul duminical a început numai cu partea a doua, adică cu Ceea ce ești mai cinstită… (41), care este irmosul din canonul deniei din Joia Mare. Sub forma de azi Axionul apare spre sfârșitul secolului al X-lea.

Pomenirile nominale se încheiau, în vechime, cu strigarea diaconului înainte și după ecfonisul pentru pomenirea episcopului locului: Și pe cei pe care îi are în minte fiecare și pe toți și pe toate. Din această expresie nu a mai rămas astăzi decât următorul răspuns pe care îl dă poporul Pe toți și pe toate așa cum se rostea în unele biserici încă din secolele al XII-lea și al XIII-lea (42).

Rugăciunea de mijlocire se termină prin intonarea ecfonisului: Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău: al Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea…

Note:

  1. Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, p. 913.
  2. Sf. Ioan Gură de Aur, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – The Divine Liturgy – La Divine Liturgie – Die Göttliche Liturgie – Santae Divina Liturgia, Editura Andreiana, Sibiu, 2007, p. 72.
  3. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 239.
  4. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii…, capitolul XII, p. 28.
  5. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 240.
  6. Ibidem, p. 242.
  7. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia VI la Ozea, 3, apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 242.
  8. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, Cateheza V mistagogică, 6, p. 361.
  9. „Sfânt! Sfânt! Sfânt Domnul Savaot! Plin e cerul și pământul  de slava Lui! Binecuvântat ești în veci. Amin.” – Constituțiile Sfinților Apostoli… Cartea VIII, cap XII  în Canonul Ortodoxiei…, p. 750.

10.  „Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!”; Matei 21, 19; Marcu 11, 9; Luca 19, 38; Ioan 12, 13.

11.  „Miriade de miriade stăteau înaintea Lui și mii de mii slujeau Lui și strigau: Sfânt, Sfânt, Sfânt domnul Savaot, plină este toată zidirea de mărirea Lui” Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979 ,vol. 1, cap. XXXIV, 6, p. 64.

12.  „Osana Dumnezeului lui David!” Învățătură a celor doisprezece Apostoli, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, cap. X, 5, p. 30.

13.  „Lui nu încetează să-I spună acel alai de îngeri: Sfânt! Sfânt! Sfânt!” Tertulian, Despre rugăciune (De oratione), în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, traducere de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și prof David Popescu, introducere, note și indici Prof. Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, cap. III, p. 231.

14.  „Facem pomenire și de Serafimi, pe care, în Duhul Sfânt, i-a văzut Isaia stând în jurul tronului lui Dumnezeu… zboară și spun: Sfânt, Sfânt, Sfânt domnul Savaot! Rostim această laudă lui Dumnezeu, predată nouă de Serafimi, pentru ca să fim părtași cântării oștilor celor mai presus de lume.” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, Cateheza V mistagogică, 6, p. 361.

15.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 245.

16.  Ibidem, p. 246.

17.  Sf. Ioan Gură de Aur, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – The Divine Liturgy – La Divine Liturgie – Die Göttliche Liturgie – Santae Divina Liturgia…, p. 74.

18.  LITURGHIER…, p. 174, 252.

19.  „Mai departe, noi ne reamintim unii altora de toate acestea.” Sfântul Iustin Martirul și Filozoful,  Apologia I, cap. LXVII, p. 71; de asemenea în lucrarea Dialog cu iudeul Trifon Sf. Iustin consideră jertfa de făină, pe care o aduceau în Vechiul Testament (Levitic 14, 10) cei curățiți de lepră, ca „o preînchipuire a pâinii euharistice, pe care Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a lăsat s-o facem spre pomenirea patimii pe care a suferit-o El pentru oamenii ale căror suflete sunt curățite acum de toată răutatea.” Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Dialog cu iudeul Trifon, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 2, traducere, introducere, indice și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980, cap. XLI, p. 136.

20.  „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem, Hristoase, noi robii Tăi, Justinian și Teodora, pe care cu bunăvoință primește-le, Fiule și Cuvântule al lui Dumnezeu, cel ce pentru noi Te-ai întrupat și pentru noi Te-ai răstignit, iar noi pe ține-ne în credința Ta cea dreaptă și împărăția pe care ne-ai încredințat-o sporește-o și păzește-o spre propria Ta slavă, cu rugăciunile Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria” George Cedrenus, Σύνοψις στορίων, P. G., CXXI, col. 737 C – 740 A apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 249.

21.  „Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună, ci după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre și trup și sânge tot astfel și hrana transformată în euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta din care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul cât și sângele Acelui Iisus întrupat. Apostolii în Memoriile lor, care se numesc Evanghelii, așa ne-au transmis că li s-a poruncit lor”. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful,  Apologia I, cap. LXVI, p. 70.

22.  „Căci pâinea, pe care o produce pământul, atunci când se primește [harul], la chemarea lui Dumnezeu, nu mai este o pâine obişnuită (non communis panis est), ci Euharistie (sed Eucharistia), constând din două realităţi: una pământească şi alta cerească. Iar trupurile noastre, atunci când primim în noi Euharistia, nu mai rămân stricăcioase, ci au nădejdea învierii şi a veşniciei”. Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor, vol. II, traducere din limba engleză, introducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2007, cartea IV, cap. XVIII, 5, p. 215.

23.  „Noi mâncăm pâinile aduse cu mulțumire și cu rugăciune făcută asupra darurilor noastre, pâine care se face prin rugăciune în trup sfânt și care sfințește pe cei ce cu cuget curat gustă din El”. Origen, Contra lui Celsus în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9, traducere, studiu introductiv și note de Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1984, cartea VIII, 33, p. 531.

24.  „Și cerem să trimiți Duhul Tău Cel Sfânt peste ofranda Sfintei Biserici” Ipolit din Roma, Tradiția Apostolică, în Canonul Ortodoxiei…, cap. IV, p. 575.

25.  „Să vină, Dumnezeule al adevărului, Cuvântul Tău Sfânt peste pâinea aceasta, ca să se facă pâinea Trup al Cuvântului, și peste paharul acesta, ca să se facă paharul Sânge al Mântuitorului” Serapion din Thmuis, Euchologhionul egiptean, în Canonul Ortodoxiei…, Rugăciunea ofrandei[euharistice], p. 872.

26.  „Care dintre sfinți ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfințirii pâinii (sfintei) Euharistii și al potirului binecuvântării?” Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, traducere, introducere, note și indici de Preot Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Preot. Prof. Teodor. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1988, cap. XXVII, col. 188, p. 79.

27.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul …, p. 251, nota 732.

28.  Ibidem, p. 252, notele 736, 737; Idem, „Troparul Ceasului al III-lea în rânduiala epiclezei”, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LV, nr. 1-2 (1937).

29.  Credincioșii dădeau o foarte mare importanță listelor de comunitate pe care le urmăreau cu mare atenție și interes, cum se găsește într-un document din secolul al VI-lea. Se observă că mai întâi erau pomeniți părinții participanți la primele patru sinoade ecumenice, iar mai apoi se făcea pomenirea nominală a episcopilor în viață, de la principalele scaune ale Bisericii. Toate schismele dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus s-au tradus prin ștergerea numelor episcopilor Romei din lista dipticelor. De o astfel de măsură s-a făcut abuz. Chiar Sfântul Ioan Gură de Aur a fost șters din dipticele Bisericilor din Alexandria, Antiohia și Constantinopol după ce a fost expulzat de împărat. Numele lui a fost adăugat pe diptice numai după moartea sa – Idem, Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 283, nota 846.

30.  „…Să aibă parte de milă poporul acesta… Ne mai rugăm și pentru toți cei adormiți, a căror pomenire se face aici. Și după, rostirea numelor:. Sfințește aceste suflete, Că Tu le cunoști pe toate. Sfințește-le pe toate cele adormite în Domnul, numără-le împreună cu toate sfintele Tale puteri, și dă-le loc și sălaș în Împărăția Ta. Primește și mulțumirea poporului și binecuvântează pe cei ce au adus aceste ofrande și mulțumiri și dăruiește la întreg poporul acesta sănătate, voioșie și orice înaintare/progres al sufletului și a trupului… ” Serapion din Thmuis, Euchologhionul egiptean, în Canonul Ortodoxiei…, Rugăciunea ofrandei [euharistice], p. 872.

31.  „8. Apoi, după săvârșire jertfei duhovnicești, slujba cea fără de sânge, rugăm, asupra acestei jertfe de ispășire, pe Dumnezeu: pentru pacea de obște a Bisericii, pentru buna rânduială a lumii, pentru conducători, pentru ostași și care ne ajută în lupte, pentru cei care sunt bolnavi, pentru cei care trudesc, și în general, noi toți ne rugăm și aducem această jertfă  pentru toți cei care au nevoie de ajutor. 9. Apoi facem pomenire și de cei mai înainte adormiți, mai întâi de patriarhi, de profeți, de apostoli, de mucenici, pentru ca Dumnezeu, prin rugăciunile și mijlocirile lor, să primească cererea noastră; apoi ne mai rugăm și pentru cei mai înainte adormiți sfinți părinți și episcopi, și, scurt vorbind, pentru toți cei adormiți înainte de noi. Credem că vor primi cel mai mare folos  sufletele pentru care facem rugăciune la jertfa sfântă și prea înfricoșătoare ce este pusă înainte.” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, Cateheza V mistagogică, 8, 9, pp. 361-362.

32.   „Să plângem pe morții noștri și să le venim în ajutor din toată puterea noastră… Nu în zadar ne-au lăsat Apostolii obiceiul și porunca: Voi știți că, potrivit lor, în Sfintele și înfricoșătoarele noastre Taine trebuie să se facă pomenirea celor răposați. Ei știau ce folos  și ce nemăsurat bine le aduce această pomenire. Într-adevăr, în momentul în care tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preoțească în picioare  și mâinile ridicate aduc înfricoșătoarea Jertfă, cum nu s-ar îndupleca Dumnezeu prin rugăciunile pe care le facem pentru ei? Noi vorbim însă de cei ce s-au sfârșit în dreapta credință.” Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IV la Epistola către Filipeni, <http://www.ioanguradeaur.ro/464/omilia-a-iv-a//>15.03.2016.

33.  Constituțiile Sfinților Apostoli… Cartea VIII, cap XII  în Canonul Ortodoxiei…, pp. 751-753.

34.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 273.

35.  Ibidem, p. 275.

36.  LITURGHIER…, p. 179,  260.

37.  K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie…, pp. 154-155.

38.  Ibidem, p. 178, 256.

39.  Manuscrisele și codicii arată că în acest moment preotul adăuga la formula pentru pomenirea Sfintei Fecioare recitarea troparului: Bucură-te ceea ce ești plină de dar… sau o dată cu acesta alte tropare: Vrednică ești… și Te fericim pe tine toate neamurile ori Născătoare de Dumnezeu Fecioară… sau De tine se bucură… vezi notele 822, 823, 824, 825 la Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 277.

40.  Mineiul pe Ianuarie, Irmosul cântării  a IX-a de la Utrenia Botezului Domnului (6 ianuarie), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxă Române, București, 2010, p. 155.

41.  Triodul, Irmosul cântării  a IX-a de la Utrenia din Joia cea Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxă Române, București, 2010, p. 618.

42.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 278.

Pr. Mihai Marius – Crinu


Atasate la articol:

sf_liturghie3
sf_liturghie3


Comments are closed.