07.06.2017 – Sfânta Liturghie – evoluție istorică (partea a V-lea)

Ritualurile finale ale Liturghiei

În ceea ce privește caracterul acestei ultime părți a Sfintei Liturghii părerile sunt împărțite. Unii consideră că aceste momente finale sunt o prelungire ale anaforalei sau chiar fac parte din anafora. În această expunere se bazează pe faptul  rugăciunile din această parte a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur se aseamănă ca și conținut cu rugăciunea anaforalei Sfântului Vasile cel Mare. Astfel spun că anaforaua se extinde chiar cu rugăciunile de până la Rugăciunea Domnească, iar după alții până la încheierea împărtășirii. Însă dacă analizăm mai cu atenție aceste rugăciuni o să observăm că aceste ultime rugăciuni, în special cele din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, sunt rugăciuni ce pregătesc momentul împărtășirii, acestea fiind rugăciuni de tranziție între anaforaua liturgică și momentul împărtășirii (1). În codicele din secolele VIII-X (Barberini 336 și Sebastianov) ectenia ce urmează  poartă numele de rugăciunea de mijloc (2).

După cum am observat, mai înainte, anaforaua liturgică era introdusă printr-o binecuvântare adresată de preot poporului: Harul Domnului nostru Iisus Hristos… La fel, printr-o analiză mai atentă, și această ultimă parte a Sfintei Liturghii începe tot cu o binecuvântare: Și să fie milele marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toți. Deci putem să spunem că acesta este un indiciu că se trece la o nouă parte a slujbei. Momentele principale ale acestei ultime părți sunt următoarele:

a)      Rugăciunile după anafora sau rugăciunile înainte de împărtășire

b)      Împărtășirea și rugăciunile de mulțumire după împărtășire

c)      Apolisul Liturghiei (3).

Ectenia după anafora

Această ectenie ce se deschide cu cuvintele Pe toți sfinții pomenindu-i… a fost introdusă în rânduiala Sfintei Liturghii încă de prin secolul al X-lea când ea apare într-un manuscris din acest secol. În timpul acestei ectenii preotul are și o rugăciune de spus, o rugăciune prin care se roagă ca cei ce se vor împărtăși să se împărtășească și de roadele Sfintei Jertfe. Deși este diferită, ca text, în Liturghiile Bisericii Ortodoxe conținutul ei respectă aceleași idei. Ea se încheie cu ecfonisul Și ne învrednicește pe noi Stăpâne…, ecfonis care introduce rostirea Rugăciunii Domnești (4).

Rugăciunea Domnească

În Liturghiile ritului bizantin rugăciunea aceasta reproduce în întregime textul din Evanghelia după Matei (5).

Documentele liturgice sunt sărace în informații, în ceea ce privește întrebuințarea Rugăciunii Domnești în cadrul Sfintei Liturghii. Deși nu se face o precizare concretă, în care să se menționeze textul ei, cu siguranță ea n-ar fi putut lipsi din rânduiala Liturghiei primare având în vedere autorul ei dar mai ales cererile pe care le cuprinde, care sunt adaptate atât de desăvârșit condiției umane. Putem spune că ea s-a putut impune în rânduiala Sfintei Liturghii înaintea altor imne sau compoziții.

Astfel în Didahia celor 12 Apostoli (80-100) găsim îndemnul de a rosti această rugăciune de trei ori pe zi (6). Acest îndemn este plasat înaintea rugăciunilor pentru Sfânta Euharistie (7). Și la Serapion din Thmuis (sec. IV) lipsește textul rugăciunii, dar și indicația de a fi rostită (8). De asemenea, ea lipsește și din rânduiala liturghiei din Constituțiile Sfinților Apostoli (cca 380) (9). De asemenea, nici în scrierea apocrifă Testamentum Domini (începutul sec. V) ea nu este indicată într-un mod clar ci doar parafrazată (10). Fericitul Ieronim, pe când se afla la Betleem, în anul 415, a scris că Mântuitorul i-a îndemnat pe Apostoli să rostească în fiecare zi la Jertfa Trupului Său rugăciunea Tatăl nostru (11). Prima informație clară o avem de la Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheza V mistagogică (12), rostită probabil în jurul anului 350. Deși Sfântul Ioan Gură de Aur o explică  de două ori, el totuși nu ne dă nicio indicație liturgică (13). În scrierile creștine din Biserica Africii de Nord se cuprind date care se referă la folosirea de timpuriu a Rugăciunii Domnești în cult, în special în rânduiala Sfintei Liturghii. De exemplu, Tertulian considera că în Rugăciunea Domnească este cuprinsă întreaga Evanghelie și tot el ne arată ca ea se rostea în cursul Sfintei Liturghii (14). Deși el nu îi determină locul, din scrierea sa se deduce faptul că ea se rostea înainte de sărutarea păcii (15).

Locul Rugăciunii Domnești în cadrul Sfintei Liturghii este între anafora și momentul împărtășirii. Fixarea ei s-a datorat, probabil, conținutului ei, ea fiind considerată ca pregătitoare pentru primirea Sfintei Euharistii. Aceasta se datorează și extinderii sensului cuvintelor pâinea noastră cea de toate zilele… și la Sfânta Euharistie (16).

Împărtășirea

După Rugăciunea Domnească urmează un scurt dialog între liturghisitor și popor, iar după aceea urmează momentul culminant al acestei părți de la finalul Sfintei Liturghii și anume împărtășirea.

Până la momentul împărtășirii Sfintele Daruri sunt supuse mai multor acțiuni: 1. Înălțarea Sfântului Agneț 2. Frângerea 3. Amestecarea sau Unirea sfintelor elemente și 4. Căldura.

Înălțarea Sfântului Agneț

Actele manuale sunt precedate în toate cele trei Sfinte Liturghii de rugăciunea Ia aminte Doamne Iisuse Hristoase…, pe care preotul o citește în taină în timp ce strana răspunde Amin după ecfonisul Cu harul și cu îndurările… (17). Textul rugăciunii, mai înainte amintite, este același ca și în Codicele Bareberini 336 (18) numită Rugăciunea Înălțării Pâinii. În unele manuscrise ea lipsește, iar în altele sunt puse alte rugăciuni în locul acesteia, ca: troparele de umilință, Împărate Ceresc, sau a unor stihuri din Psalmi (Ps.144, 1 (19) și Ps. 107, 5 (20)) (21).

După ce rugăciunea este rostită în taină, diaconul, dacă este, sau preotul rostește Să luăm aminte! cum avem consemnat și în Constituțiile Apostolice (22) atrăgând atenția asupra celor ce au să urmeze. După aceasta se rostesc cuvintele Sfintele sfinților! (23), adică Sfintele Taine sunt pentru sfinți (24). În timp ce sunt rostite aceste cuvinte preotul înalță Sfântul Agneț și face cu el semnul sfintei cruci deasupra sfântului disc (25). La origine înălțarea Sfântului Agneț a avut un scop practic, și anume de-al pune sub privirile credincioșilor din biserică spre a-i determina să mediteze asupra vredniciei lor. După apariția catapetesmei acest act al înălțării a rămas numai un act cu o semnificație simbolică (26).

Frângerea Sfântului Agneț

După înălțare urmează frângerea Sfântului Agneț. Acest ritual este legat de însăși săvârșirea Sfintei Euharistii, încă de la instituirea ei de către Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a frânt pâinea și a dat-o ucenicilor Săi. De aceea la început s-a și numit frângerea pâinii, după ritualul principal și anume acela de a frânge pâinea. De altfel, ruperea Sfântului Agneț în părticele constituie o operație necesară din punct de vedere practic, în vederea împărtășirii preotului, dar și a credincioșilor.

Originea frângerii este foarte veche ea fiind indicată chiar de una din indicațiile din Euchologhionul egiptean al lui Serapion (27). Anumite lămuriri referitoare la frângere încep să apară începând de prin secolul al IV-lea (28). În secolele al IX-lea și al X-lea manuscrisele menționează precis frângere Agnețului în patru părți, lucru cu care sunt de acord și manuscrisele secolelor următoare, cu excepția unui codice de prin secolul al XIV-lea care indică frângerea în trei bucăți. O nouă lămurire o avem de la Leon Thuscus, din secolele al XI-lea și al XII-lea, care prescrie așezarea părticelelor în formă de cruce, ca în rânduiala de azi a bisericii (29). Deci, putem spune că, preotul nu face decât să imite ceea ce a făcut Mântuitorul, Însuși, la Cina cea de Taină, în vederea împărtășirii ucenicilor.

Amestecarea sau unirea sfintelor elemente

Acest act liturgic constă în a pune părticica IIS, din Sfântul Agneț, în sfântul potir, astfel realizându-se unirea, întregirea Sfintelor Taine, arătându-se prin aceasta unitatea și indivizibilitatea Trupului și Sângelui lui Hristos. Acest ritual al unirii Sfintelor Taine a fost inspirat de o problemă dogmatică și anume că Hristos este Unul, pe de o parte, iar pe de altă parte simbolizează Învierea Sa. În ceea ce privește cuvintele pe care le rostește preotul în cadrul acestui act, putem spune că ele sunt diferite atât ca și conținut, cât și ca punctuație în funcție de diferitele manuscrise și traduceri (30). De asemenea în ceea ce privește indicațiile tipiconale pentru părticica ce se pune în sfântul potir vechile manuscrise sunt deficitare. Astfel în Codicele Barberini 336 nu se spune decât că preotul pune în sfântul potir o părticică din Sfântul Trup, dar nu se arată care dintre ele.

Tot aici trebuie amintit faptul că la început împărtășirea credincioșilor se făcea la fel ca împărtășirea liturghisitorilor. Deci mai întâi primeau Sfântul Trup în mână, iar mai apoi primeau Sfântul Sânge din sfântul potir. Însă după introducerea linguriței pentru împărtășirea credincioșilor acest lucru nu mai putut fi posibil și astfel a luat naștere obiceiul amestecării sau unirii Sfintelor Daruri (32). De asemenea a mai existat o practică izolată de a pune și mirida Sfintei Fecioare o dată cu părticica IIS (33).

Căldura

După ce preotul a pus în sfântul potir părticica IIS, imediat toarnă căldura pe care o binecuvântează mai înainte. Și aici preotul rostește o formulă care diferă în funcție de traducere sau de manuscris (34).

Documentele nu ne informează asupra timpului când a luat naștere această practică, de a pune apă caldă. Abia în secolul al VI-lea găsim o mărturie în acest sens, ritualul fiind atestat pentru prima dată în anul 582 (35). Aceasta constă în refuzul catolicosului armean Moise al II-lea Egivatedze la invitația ce i se făcuse în  anul 582 de către împăratul Mauriciu, de a veni la Constantinopol, pentru a discuta despre separarea Bisericii Armene de Biserica Ortodoxă, după Sinodul de la Calcedon. Refuzul său a fost făcut printr-un răspuns ironic: „Să mă ferească Dumnezeu, se apăra el, să trec fluviul Azat, ca să mănânc pâine coaptă în cuptor  și să beau căldură” (36). Deci, în această vreme turnarea căldurii era o practică îndătinată în rânduiala Liturghiei de rit bizantin, în comparație cu cea armeană (37).  În sprijinul acestui act liturgic avem unele canoane (38), care se referă strict la amestecarea apei cu vinul la pregătirea darurilor pentru jertfă, dar și la turnarea apei calde înainte de împărtășire.

Rânduiala Împărtășirii

După toate aceste ritualuri liturgice expuse mai sus urmează, firesc, împărtășirea clericilor și a credincioșilor. Astfel această ultimă parte a Sfintei Liturghii atinge punctul culminant.

În ceea ce privește rânduiala Împărtășirii manuscrisele prezintă o mare lacună, deoarece ele nu ne fac cunoscut acest ritual ci doar cuvintele Cu frica lui Dumnezeu prin care credincioșii sunt chemați să se împărtășească cu Sfintele Taine. Abia prin secolele al XI-lea și al XII-lea un manuscris care datează din anul 1200 ne face cunoscută o rânduială a împărtășirii, însă și aceasta este lacunară deoarece nu precizează care părticele ale Sfântului Trup sunt destinate împărtășirii clerului și care credincioșilor. Rânduiala Împărtășirii este ceva mai completă în Diataxa patriarhului Filotei (secolul al XIV-lea), pe baza căreia sunt redactate, într-o formă mai dezvoltată, indicațiile tipiconale din Liturghierul de azi. Mai trebuie amintit că în unele manuscrise se face precizarea că diaconul primea Sfântul Trup după ce preotul gusta și din sfântul potir, dar manuscrisele de după secolul al XII-lea nu mai prevăd acest lucru (39).

După cum știm clericii se împărtășesc mai întâi cu Sfântul Trup și mai apoi cu Sfântul Sânge, în timp ce credincioșii sunt împărtășiți cu amândouă cu ajutorul linguriței, de către preot. În practica Bisericii primare împărtășirea credincioșilor se făcea la fel cu cea a clericilor, această practică fiind atestată de documente până către finele perioadei patristice (40).

Sfântul Chiril al Ierusalimului recomanda neofiților: „Când te apropii să te împărtășești, nu te apropia cu palmele mâinii întinse, nici cu degetele răsfirate; dimpotrivă, fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească pe Împărat. Fă-ți căuș palma și primește Trupul lui Hristos…” (41). De asemenea Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la cărbunele din clește cu care serafimul a atins buzele profetului Isaia (6, 6), zice: „Serafimii n-au îndrăznit să ia (cărbune aprins) decât cu cleștele, dar tu nu te temi când îl ții în mână?” (42), iar cu altă ocazie zice: „Să sărutăm cu smerenie Sfânta și preacurata Jertfă pe care o primim.” (43). Acest lucru este întărit și de canonul 101 al sinodului Trulan (44). Cu toate acestea, iată că, se pare, spre finele secolului al VIII-lea apăruse deja lingurița la împărtășire în Biserica Siriei.

Introducerea linguriței a fost determinată de preocuparea Bisericii de a înlătura ocaziile de profanare a Sfintei Euharistii, fie prin primirea ei în mâini necurate fie prin întrebuințarea ei în scopuri superstițioase (45). Deci primirea separată a Sfintelor Daruri a rămas un privilegiu numai pentru clerici.

În ceea ce privește ordinea la împărtășire putem spune că încă de la începuturile Bisericii clericii se împărtășeau primii, iar după aceea cei din clerul inferior și ceilalți credincioși (46). Numai clerul superior se împărtășea ca și astăzi în altar, pe când cei din clerul inferior și ceilalți credincioși în fața altarului (47). După ce clericii se împărtășesc, mulțumesc pentru aceasta printr-o rugăciune, pe care Liturghierul actual o situează după ce preotul s-a împărtășit și a strâns miridele de pe sfântul disc (48). În Codicele Barberini 336 această rugăciune este situată în timpul ultimei ectenii (49). Deducem aceasta după ecfonisul cu care se încheie această rugăciune: Că Tu ești sfințirea noastră…

După cum aminteam mai sus, la îndemnul Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă! credincioșii sunt chemați să se împărtășească. De-a lungul timpului această formulă a avut diferite variante, atât din punct de vedere al textului, cât și al felului ei de rostire. Însă varianta ei cea mai dezvoltată și cunoscută este cea pe care o găsim în comentariul Sfântului Gherman al Constantinopolului: Cu frică de Dumnezeu și cu credință și cu dragoste apropiați-vă de Hristos, Dumnezeul și Împăratul nostru (50). În unele manuscrise cum ar fi cele din secolele al XII-lea și al XIV-lea ea este ceva mai simplificată (51). Mențiuni despre acest moment, al împărtășirii, avem și în scrierile patristice. Amintim, aici, doar pe: Nicolae Cabasila (52), Sfântul Chiril al Ierusalimului (53), Sfântul Ioan Damaschin (54), Sfântul Ioan Gură de Aur (55).

După rostirea acestei invitații, preotul, prin următoarea rostire, binecuvintează poporul rostind: Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta (Psalmul 27,12). Despre această expresie ne informează manuscrisele liturgice din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Însă acestea fac precizarea că preotul înainte de a rosti aceste cuvinte rostea, poate în taină, textul din Evanghelia după Matei: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Matei 27, 54) (56). La aceste cuvinte cântărețul intonează Am văzut lumina cea adevărată… (57) sau alt tropar potrivit indicațiilor tipiconale (58). În timpul acestei cântări preotul în altar cădind Sfintele Taine rostește, în taină: Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta (Psalmul 56, 7; 107, 5). Această practică este întâlnită încă din secolul al XII-lea (59). În auzul poporului preotul intonează: Totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor la care cântărețul citește sau cântă Să se umple gurile noastre… Acest imn ce este atribuit diaconului Gheorghe Pisidul (secolul al VII-lea) a fost introdus de patriarhul Serghie în anul 624. Din secolul al XIII-lea el se găsește întrebuințat numai în Liturghierele slave și române (60). După aceasta urmează ectenia, de mulțumire de după împărtășire, Drepți! Primind dumnezeieștile… Putem spune că Sfânta Liturghie a luat sfârșit deoarece slujba a fost îndeplinită în întregime, așa cum spune Nicolae Cabasila: „Acum Darurile s-au sfințit; (la rândul lor), ele au sfințit pe preot și pe toată ceata slujitorilor, iar prin aceștia au desăvârșit și au sfințit și pe ceilalți membri ai bisericii” (61).

Rugăciunile apolisului Liturghiei

Prima parte a apolisului

Deși spuneam, mai sus, că Sfânta Liturghie a luat sfârșit o dată cu rostirea ecteniei de mulțumire de după împărtășire, totuși sfârșitul formal se face printr-un ceremonial special, numit apolis (62) sau  otpust (63).

Concedierea credincioșilor este anunțată prin rostirea cuvintelor Cu (În) pace să ieșim. Această formulă este destul de veche din moment ce o întâlnim și în Constituțiile Sfinților Apostoli (64) sau în Codicele Barberini 336 (65), fiind rostită după rugăciunile de mulțumire de după momentul împărtășirii.

După aceasta preotul ieșind din sfântul altar, merge în mijlocul credincioșilor pentru a rosti Rugăciunea amvonului, numită în Codicele Barberini 336, Rugăciunea din spatele amvonului (66). Se observă că rugăciunea purta numele locului din care se citea în vechime (67). În anumite manuscrise, pentru Liturghia din unele zile de sărbătoare, textul acestei rugăciuni era diferit de cel obișnuit pentru Liturghia duminicală (68). După aceasta cântărețul intonează Fie numele Domnului binecuvântat… (Psalmul 112, 2) (69), timp în care preotul intră în Sfântul Altar, merge la Proscomidiar și citște o rugăciune, numită în Codicele Barberini 336, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea Schevofilachionului ( Εὐχὴ τоῦ σκεβоφυλάκιоν) (70). Textul rugăciunii ce se citește acum este diferit pentru fiecare Liturghie aflată în uz în Biserica Ortodoxă.

Ultima parte a apolisului

Potrivit indicațiilor din Constituția patriarhului Filotei, după rugăciunea pe care preotul o citea la Proscomidiar, trebuie împărțită anafura (antidoron) (71). În practica de azi din motive practice împărțirea ei se face la sfârșitul Liturghiei (72).

Înainte de plecare, credincioșilor li se adresează un salut sub formă de binecuvântare: Binecuvântarea Domnului peste voi cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Credincioșii răspund Amin. După aceasta preotul rostește doxologia: Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeule, nădejdea noastră, salvă Ție, iar credincioșii răspund cu doxologia mică la care adaugă Binecuvintează.

Preotul adaugă acum ultima rugăciune: Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru…(73) completând cu încă o rugăciune Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi (74). Această rânduială a apolisului Liturghiei se găsea în practică înainte de secolul al XII-lea, când manuscrisele încep să o menționeze (75). După aceasta credincioșii sunt miruiți (76) și iau anafura (77).

Potrivirea sau consumarea Sfintelor Taine

În acest moment, diaconul sau preotul consumă tot ceea ce a rămas în sfântul potir după ce credincioșii au fost împărtășiți (78).

Concluzii

Liturghia credincioșilor, în prelungirea Liturghiei celor chemați, nu începe cu o binecuvântare fiind o continuare firească a Sfintei Liturghii. Singurul semn care ne arată că se începe această parte a Sfintei Liturghii sunt cuvintele: Câți suntem credincioși, iară și iară în pace Domnului să ne rugăm.

În vechime, acum, luau parte numai cei care erau botezați și împăcați cu Dumnezeu. Însă odată cu dispariția catehumenatului nu s-a mai ținut cont de acest lucru.

În ceea ce privește rânduiala, Liturghiei credincioșilor, ea, este în mare parte aceeași cu puține modificări de-a lungul timpului.

După ce catehumenii erau concediați, credincioșilor le erau citite trei rugăciuni. Acest lucru este întâlnit până în secolele al VIII-lea și al IX-lea. Începând de aici înainte nu s-au mai citit decât două rugăciuni celor credincioși, această rânduială existând și astăzi.

Vohodul sau Intrarea Mare a avut la început un ritual simplu, fiind inaugurat cam prin secolul al VI-lea, izolat. Însă mai târziu acest ritual s-a dezvoltat  generalizându-se în întreg Imperiul Bizantin. Această rânduială are loc în timpul cântării Imnului Heruvic, care se pare că a fost introdus prin anii 573-574.

Înaintea sfințirii darurilor de pâine și de vin, are loc sărutarea păcii și mărturisirea credinței prin rostirea Simbolului de Credință. Ritualul sărutării, care la început se practica și în rândul credincioșilor, a rămas ca un act rezervat numai liturghisitorilor, mai ales la slujbele în sobor. Simbolul credinței a fost introdus în rânduiala Sfintei Liturghii de episcopul monofizit Petru Gnafevs la sfârșitul secolului al V-lea. Această rânduială s-a generalizat în întreg imperiul în timpul patriarhului Timotei (512-518).

Anaforaua este punctual culminant al Sfintei Liturghii, deoarece în timpul ei are loc prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Mântuitorului, dar în același timp se împlinește și scopul către care tinde: slăvirea lui Dumnezeu și sfințirea credincioșilor. Anaforaua este partea cea mai veche a Sfintei Liturghii. Față de restul Sfintei Liturghii ea a cunoscut cele mai puține modificări. Textul care este întrebuințat astăzi este găsit în Codicele Barberini 336. Trebuie menționat faptul că la început preotul rostea rugăciunea anaforalei în auzul tuturor, de la început la sfârșit, fără întreruperi, așa cum se întâmplă astăzi.

Bineînțeles că și momentele ce urmează anaforalei s-au dezvoltat de-a lungul timpului, așa cum aflăm din unele manuscrise liturgice. Definitivarea dezvoltării ritualurilor Sfintei Liturghii putem spune că s-a încheiat prin secolul al XIV-lea.

Note:

  1. Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 285
  2. Ibidem, p. 286.
  3. Ibidem.
  4. Ibidem, pp. 287-291.
  5. Matei 6, 9-13.
  6. „De trei ori pe zi să vă rugați așa” Învățătură a celor Doisprezece Apostoli…, cap. VIII, p. 29.
  7. Ibidem, cap. IX-X, pp. 29-30.
  8. Serapion din Thmuis, Euchologhionul egiptean, în Canonul Ortodoxiei…, pp. 872-873.
  9. Constituțiile Sfinților Apostoli… Cartea VIII.

10.  Testamentul Domnului prin Clement Romanul, în Canonul Ortodoxiei.., p. 799.

11.  Dialogus contra Pelagium, cartea III, 15, P. L. XXIII, col. 585 apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 301.

12.  La Sfântul Chiril observăm că locul rugăciunii este acela ca și astăzi, înainte de împărtășire – Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, Cateheza V mistagogică, 11-19, pp. 362-365.

13.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în colecția în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994, Omilia XIX, 4-6, pp. 249-455.

14.  Tertulian,  Despre rugăciune…, I-IV, pp. 229-232.

15.  Ibidem, XI, p. 235.

16.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 302.

17.  Liturghierul…, p. 184, 265.

18.  Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, p. 920.

19.   „Înălța-Te-voi Dumnezeul  meu, Împăratul  meu și voi binecuvânta numele Tău în veac și în veacul veacului”.

20.  „Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta”.

21.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul..., p. 304.

22.  Constituțiile Sfinților Apostoli…, Cartea VIII, cap.  XIII  în Canonul Ortodoxiei…, p. 753.

23.  Ibidem.

24.  În acest sens avem o frază echivalentă în  Învățătura  celor 12 Apostoli: „Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască!” Învățătură a celor Doisprezece Apostoli…, X, 5, p. 31.

25.  Liturghierul…, pp. 185, 266; Sfântul Gherman al Constantinopolului arată că preotul de trei ori înălța Sfântul Agneț, la înălțimi diferite, începând de sus în jos, deasupra potirului;  „… o cruce care se face sus arată că a fost sfințit cerul cel de sus, iar pe de altă parte, (crucea) de la mijloc, aerul, iar crucea de jos, deasupra și aproape de Disc, pământul, în care a și fost îngropat Trupul Cel de viață făcător al lui Hristos” Sfântul Gherman I arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii…, p. 123; Sfântul Ioan Gură de Aur ne lasă să înțelegem că preotul obișnuia să ridice mâinile în acest moment: „Cu glas mare, cu strigăt înfricoșător, ca un crainic ridicând mâna spre înălțime, ațintit în sus…” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XVII la Epistola către Evrei, 5, P. G., LXIII, col. 131 apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 307.

26.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 307.

27.  „După rugăciune frângerea, iar la frângere rugăciunea” Serapion din Thmuis, Euchologhionul egiptean, în Canonul Ortodoxiei…, p. 873.

28.  „ [preotul] ia din Sfântul Trup o părticică și o pune în Sfântul Potir…” Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, p. 920.

29.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul..., p. 309.

30.  „Împlinirea Duhului”, „Împlinirea Duhului Sfânt”, „Împlinirea paharului Sfântului Duh”, „Împlinirea credinței Sfântului Duh”, „Împlinirea paharului credinței Sfântului Duh” – Ibidem, pp. 310-311. În ultima ediție a Liturghierului al Bisericii Ortodoxe Române, formula este următoarea: „Plinirea Duhului Sfânt”,  Liturghierul…, p. 186, 267.

31.  Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, nota  944, p. 311.

32.  Ibidem, p. 312.

33.  „Căldura credinței Sfântului Duh”, “Căldura plină de credință a Sfântului Duh”,  „Căldura credinței, plină de Duhul Sfânt”,  „Căldura Sfântului  Duh” – Ibidem, Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul.., pp. 312-313.

34.  K. C. Felmy,  De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie …, pp. 162-166.

35.  Narratio de rebus Armeniae, P. G., CXXXII, col. 1248 B – 1249 A apud Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 314.

36.  După ce sinodul IV ecumenic a condamnat monofizitismul, Biserica armeană, stăpânită de tendința de independență față de Biserica Imperiului Bizantin, s-a tot frământat până când la anul 596, printr-un sinod ținut la Tvin, a condamnat hotărârile sinodului IV ecumenic și s-a declarat monofizită. Astfel au introdus tot felul de practici noi, printre care și neamestecarea vinului cu apă, pentru Sfânta Jertfă – Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe…, comentariul la canonul 32 al Sinodului Trulan, p. 136.

37.  Canonul 13 al lui Nichifor Mărturisitorul († 818): „Nu se cuvine presbiterului să liturghisească fără apă caldă, decât numai de mare nevoie; și dacă nicidecum nu se află apă caldă” . Tot la amestecarea vinului cu apă se referă și canonul 37 al sinodului din Cartagina (419) sau canonul 32 al Sinodului Trulan (691-692). Acest din urmă canon condamnă practica armenilor care nu amestecau vinul cu apă, bazându-se pe tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, la Matei, care zice: „Din care pricină oare, înviind (Iisus), nu a băut apă, ci vin”. Însă Sfântul Ioan îi condamnă prin acest comentariu pe idroparastați, care foloseau numai  apă – Ibidem, pp. 502,  283, 135.

38.  Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, pp. 316-317.

39.  Ibidem, p. 326.

40.  Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogică, 21…, p. 366.

41.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI la Ozea, 3 apud Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 326.

42.  Idem, Omilia la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, 7 apud Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 326.

43.  „…făcându-și mâinile în forma crucii, așa să se apropie și să primească împărtășirea harului. Căci pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase… să se afurisească și el (preotul) și cel ce le aduce pe acestea” – Canonul 101 sinodul Trulan, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe …, p. 177.

44.  Nichifor Calist, Istoria bisericească, cartea XIII, cap.7, P. G., CXLVI apud Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 327.

45.  „După aceasta să se împărtășească episcopul, apoi prezbiterii și diaconii, ipodiaconii și citeții, cântăreții și asceții, diaconițele, fecioarele și văduvele, apoi copiii și tot poporul în ordine și cu sfială și cucernicie, fără zarvă.” Constituțiile Sfinților Apostoli… Cartea VIII, cap.  XIII  în Canonul Ortodoxiei …, p. 754.

46.  Simeon al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., în de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului…, cap.9 9, p. 430.

47.  Liturghierul…, pp. 194, 274-275.

48.  Barberini graecus 336, traducere de diacon Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei…, p. 921.

49.  Sfântul Gherman I arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii…, p. 126.

50.  „Cu frică de Dumnezeu să vă apropiați”, „Câți sunteți cu frică și cu credință să vă apropiați”,  „Cu frică de Dumnezeu și cu credință să vă apropiați” – vezi notele 1003, 1004, 1005 la Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 329.

51.  „…credincioșii cuprinși de o astfel de îndoială, apropiindu-se de Sfintele Taine fără nicio încredere și siguranță, nu s-ar alege cu niciun folos.” Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii…, cap. XLVI, p. 103.

52.  „După ce-ți vei sfinți cu multă grijă ochii prin atingerea de Sfântul Trup, împărtășește-te, având grijă să nu pierzi ceva din el… Și pe când sunt încă umede buzele tale, du degetele la gură, și cu umezeala buzelor, sfințește-ți ochii, fruntea și celelalte simțuri.” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogică, 21 și 22, p. 366.

53.   „… încrucișând palmele, să primim Trupul Celui răstignit. Punând peste dânsul ochii, buzele și fruntea, să ne împărtășim cu dumnezeiescul cărbune…” Sfântul Ioan Damaschin,  Dogmatica…, cartea IV, cap.13,  p. 202.

54.   „ De Sfintele Taine ale sfintei și înfricoșătoarei mese să vă apropiați cu cutremur, cu cuget curat, cu post și rugăciune, fără zgomot și neorânduială, fără a tropăi cu picioarele, fără să vă îmbulziți unii peste alții, căci acesta este un semn de dispreț trufaș și o nesocotință fără margini” Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, 7 apud Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 331.

55.  Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 332.

56.  Penticostar, stihira glas II de la Vecernia Pogorârii Sfântului Duh, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012,  p. 320.

57.  Catavasier…, p. 103 sau Tipic Bisericesc…,41925.

58.  Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 333.

59.  Ibidem,  p. 334.

60.  Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii…, cap. XLI, p. 93.

61.  Din limba greacăἡ ἀπόλυσις = liberare, plecare, învoire pentru plecare. Acest termen desemnează în cadrul slujbelor un mic ritual complex de rugăciuni și acte liturgice în care se încadrează permisiunea credincioșilor de a părăsi biserica după terminarea slujbelor.

62.  Отпустъ (otpust) din limba slavă.

63.  „Iar diaconul să spună: – Sunteți liberi să mergeți în pace!”, Constituțiile Sfinților Apostoli…, Cartea VIII, cap. XVI, p. 755.

64.  „În pace să ieșim!”,  Barberini graecus 336…, p. 921.

  1. Ibidem.

66.  Preotul citea această rugăciune stând în spatele amvonului de pe cere se făceau lecturile biblice, iar uneori se rostea cuvântarea sau omilia. Credincioșii ascultau această rugăciune cu capul plecat, căci preotul stătea cu fața spre ei – Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 351.

67.  Ibidem.

68.  În unele ediții ale Litrughierului indică aici și citirea Psalmului 33.

69.  Barberini graecus 336…, p. 921.

70.  Aceasta se împarte din resturile prescurii din care a fost scos Sfântul Agneț.

71.  Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 353.

72.  Vezi și capitolul despre otpusturi Liturghierul…pp. 375-383.

73.  Într-un manuscris din secolul al XII-lea – al XIII-lea se arată că această rugăciune să fie rostită de diacon, după ce poporul zicea: Păzește, Dumnezeule, sfânta și ortodoxa credință…, vezi nota 1093, Pr. Prof. P. Vintilescu,  Liturghierul…, p. 354.

74.  Ibidem, p. 355.

75.  Idem,  „Miruirea”, în rev. Studii Teologice, V, nr. 9-10, (1953), pp. 643-660 și IdemLiturghierul…, pp. 359-369.

76.  Idem, „Anafura sau  Antidoron”, în rev. Studii Teologice, V, nr. 1-2, (1953), pp. 116-145 și IdemLiturghierul…, pp. 369-393.

77.  În Constituțiile Sfinților Apostoli …, Cartea VIII, cap. V, se prevede ca diaconul să ducă la pastoforiu ceea ce a rămas după împărtășire însă nu se dau indicații ce să se facă după aceea. De asemenea în secolul al V-lea călugărul ierusalimitean Isihie comentând dispozițiile din Levitic (VIII, 32-36) prevedea ca ceea ce a rămas după împărtășire să se ardă. Mai târziu, în secolul al VI-lea, Evagrie menționează că ori de câte ori va rămâne ceva din Sfântul Trup să fie date spre mâncare copiilor nevinovați de vârstă școlară – Vezi nota 1098, Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghierul…, p. 356.

Pr. Mihai Marius – Crinu


Atasate la articol:

sf_liturghie4
sf_liturghie4


Comments are closed.