08.06.2017 – Religia Egiptului Antic. Note generale (Partea I)

Vechi egipteni foloseau mai multe denumiri pentru țara lor. Dintre toate cea mai frecvent folosită este Kemet ce însemna „pământ negru”, opus „pământului roşu” adică pământului deșertic. Printre altele, Egiptul mai este numit şi ta meri în sensul de pământ iubit şi ta nutri adică pământul zeilor. Încă de timpuriu marele istoric Homer foloseşte termenul de Aegyptos termen din care noi am făcut Egipt. Numeroși istorici au numit țara Egiptului Ha-Ka-Ptah, după numele templului lui Ptah din Memfis.

Herodot spunea despre egipteni că erau cei mai pioși dintre popoarele antice, lucru demonstrat de istorie prin numeroasele monumente de artă şi locașuri care au rămas în urma lor. Plecând de la descoperirea monumentală de la Roseta, atunci când Jean Francois Champollion (1822) a descifrat scrierea hieroglifică, care însă cu timpul  s-a arătat din ce în ce mai circumspectă, din ce în ce mai rezervată şi aceasta deoarece cu timpul s-a adunat destul material din care să reiese sub mai multe forme istoria egiptenilor antici.

Marele istoric Herodot a numit Egiptul „darul Nilului” (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 98), în secolul V î.Hr., acesta datorită așezării de-a lungul Nilului, poziție care-i oferă deosebit de multe avantaje în exploatarea resurselor naturale. Datorită acestui mare călător care a străbătut îndelung țara faraonilor, dispunem de o zestre forte importantă de documente referitoare la întreaga civilizație egipteană. Iată ce scria Herodot cu privire la așezarea Egiptului: „De la țărmul mării până la Heliopolis, Egiptul este bine întins, bine irigat şi cu mâl roditor” (Robert Cohen, Egiptul Faraonilor, 1999, p. 12).

După Herodot, Egiptul a fost străbătut de numeroși călători – greci, romani, arabi, europeni – iar relatările lor constituie dovezi temeinice pentru cunoaşterea acestei mărețe civilizații. Printre aceştia menționăm pe Jhon Greves care în 1646, publica la Oxford celebra lucrare Pyramidographia, povestea călătoriilor sale în aceste locuri (Robert Cohen, Egiptul Faraonilor, p. 27).

În anul 1681, Bussuet menţiona: „Egiptul nu mai văzuse alte edificii  grandioase în afara turnului Babel, când au făurit piramidele, care, datorită formelor şi pozițiilor armonioase, se impun în toată splendoarea lor, înfruntând timpul şi barbarii. Bunul gust al egiptenilor i-a îndemnat încă de pe atunci să prețuiască trăinicia şi simetria pură” (Robert Cohen, Egiptul Faraonilor, p. 27).

Toate aceste mărturii culese din vasta literatură egiptologică, ne pregătesc pentru marea descoperire franceză, care a făcut şi mai cunoscut Egiptul în lumea de atunci: expediția lui Napoleon Bonaparte în Egipt, expediție care, deşi s-a soldat cu un eșec, a fost un succes pe plan ştiinţific, Europa fiind beneficiara împărtășirii din cultura egipteană, care până acuma îi era cunoscută doar în parte.

Egiptul se aseamănă cu o oază întinsă, având o lungime de 2000 de km, aşezat de-a lungul Nilului. Această oază sahariană, flancată de două deșerturi aride, însumează 35000 de km2 de suprafață cultivabilă. Fertilitatea solului este  tributară Nilului care se revarsă în fiecare an, lăsând în urmă un mâl roditor şi umezeală îndeajuns pentru vremea de secetă.  La 30 km în aval de Memfis, înainte de a pătrunde în deltă, Nilul se ramifică în două brațe: canalul Ity care se îndreaptă spre orașul Memfis, iar al doilea, numit şi „gura pelusiacă” care se varsă în marea Mediterană  prin fostul oraș antic Pelusa (Robert Cohen, Egiptul Faraonilor, p. 12).

Cele mai importante oraşe ale Egiptului antic erau Buto, Busiris, Heliopolis, Sais şi Tanis. Oraşul Buto este menționat de legendele referitoare la luptele dintre Seth şi Osiris. Busiris (Bus-Osiris), era numit şi Djadu, adică Stâlpul lui Osiris. Aici s-a descoperit cel mai vechi sanctuar al lui Osiris. Heliopolis era oraşul Soarelui (de la grecescul helios), iar zeul Ra, zeul soare, era venerat aici. Despre locuitorii cetății Heliopolis, Herodot spune că: „trec drept ca cei mai învățați dintre egipteni”. În Heliopolis a fost construită pentru prima dată o Eneadă sacră (cei nouă zei primordiali). Sais sau Sait, era orașul zeiței Neith. El va căpăta o importanță mult mai mare abia mai târziu. Tanis este orașul consacrat zeului Seth. Tot aici s-au descoperit mormintele regilor din dinastiile a XXI-a şi a XXII-a. Marele Ramses  al II-lea, a cărui familie era originară din acest oraș, l-a înconjurat cu ziduri de apărare şi l-a împodobit cu numeroase statui.

Egiptul a fost locuit din cele mai vechi timpuri, însă nu se poate spune cu exactitate de ce neam sunt egiptenii. Există mai multe păreri vis-à-vis de originea etnică a poporului egiptean, însă cea mai avizată este aceea că egiptenii ar fi un popor provenit din amestecul triburilor indigene ale Africii de Nord şi Est (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 98). Din punct de vedere al organizării politice, populația Egiptului antic era organizată patriarhal, fiind împărțiți pe ginți, apoi pe comunități teritoriale numite de greci nome, într-un număr de 42. După mai multe lupte între conducătorii acestor nome pentru supremație, aceste organizații răslețe s-au unificat formând două state: Egiptul de Sus – situat în zona izvoarelor Nilului cu capitala la Teba şi Egiptul de Jos, situat în delta Nilului, cu capitala la Memfis. În cele din urmă aceste două state au fost unite într-unul singur de către faraonul Menes (3200 î. Hr.), el făcându-se astfel deschizătorul dinastiei faraonilor.

Evoluţia statului unitar egiptean a avut loc în mai multe trepte: Regatul timpuriu (3188-2815 î.Hr.) cu capitala la Tihnis; Regatul vechi (2815-2400 î.Hr.) cu capitala la Memphis, este regatul în decursul căruia se construiesc piramidele; Perioada regalităților multiple (2300-2050 î.Hr.); Regatul mijlociu (2000-1800 î.Hr.) cu capitala la Teba, este marcat de invazia hicsoșilor, triburi nomade asiatice; Regatul nou (1590-525 î.Hr.) cu capitala la Teba, apoi la Sais, constituie apogeul politic şi cultural a perioadei antice în Egipt (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 99).

Foarte repede, în decursul acestui timp de consolidare, civilizația egipteană a cristalizat un important şi rezistent focar de cultură şi civilizație normativ pentru Antichitate şi pentru civilizațiile de după, chiar poziționarea geografică fiindu-i benefică. Se consolidează aici o civilizație diferită de cea mesopotamiană, căci spre deosebire de Mesopotamia, care era vulnerabilă invaziilor din toate părțile, Egiptul era închis ca într-o cetate de deşert, Marea Roşie şi Mediterană. Până la năvălirea hicsoșilor, Egiptul nu a cunoscut pericolul din exterior. Datorită acestor avantaje, cultura vechilor egipteni s-a format unitar, fără influențe din afară. În anul 525 î.Hr., independența Egiptului a încetat, trecând sub stăpânirea perșilor, a greco-macedonenilor, a romanilor, apoi a arabilor şi a turcilor. Deşi teritorial ocupați, egiptenilor nu le-a putut fi înlănțuită zestrea lor culturală, care s-a imprimat şi în culturile popoarelor care i-au ocupat (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 99).

Pr. Daniel Cimpoeru


Atasate la articol:

Egiptul antic
Egiptul antic


Comments are closed.