Informații despre civilizaţia vechilor germani se găsesc în lucrarea lui Cezar „De bello galico”. Ei fac parte din marea familie a popoarelor indo-europene, care așezați la sudul Mării Baltice şi dezvoltându-se economic, ajung în cele din urmă să pună stăpânire pe un întins teritoriu din Imperiul Roman: începând cu intrarea goților în Imperiul Roman de răsărit (375) şi sfârșind prin cucerirea Galiei, Britaniei şi Irlandei, populațiile germane şi-au întins stăpânirea pe un întins teritoriu, amestecându-se îndeosebi cu elementele romane din sud şi cu cele celtice din vest (Emilian Vasilescu, Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 342).
Cezar spune despre înclinațiile religioase ale vechilor germani: „Ei nu au nici druizi care să rânduiască sacrificiile şi nici nu îndrăgesc jertfele. În rândul zeilor nu-i socotesc decât pe aceia pe care-i văd cu ochii şi de ale căror binefaceri se bucură în chip vădit: Soarele, Vulcan şi Luna; de ceilalţi nici nu au auzit măcar. Toată viaţa şi-o petrec la vânătoare sau îndeletnicindu-se cu meșteșugul armelor; de mici copii se învaţă cu munca şi cu traiul aspru. Acei care şi-au păstrat cât mai târziu fecioria se bucură de foarte mare laudă printre ai lor: ei cred că astfel ajung să-şi mărească statura trupului, să-şi sporească puterile şi mlădierea. Să fi cunoscut femeie înainte de douăzeci de ani trece la dânşii drept unul din lucrurile de mare rușine; altminteri nu fac nici o taină din treburile acestea, căci pe de o parte bărbații şi femeile se scaldă în râuri laolaltă şi, pe de alta, se îmbracă în piei şi în niște scurte de ren, cea mai mare parte a corpului lăsându-o dezgolită” (Cezar, De bello galico, VI, 21).
Creștinarea germanilor s-a făcut treptat, iar cea a germanilor nordici a făcut ca mitologia scandinavă să se dezvolte în mai multă libertate şi să permită cunoaşterea mult mai sigură a vechii religii a germanilor în acea regiune.
Dintre scriitori antici informații despre popoarele germane ne oferă Cezar în lucrarea sa De bello galico, Tacit în lucrările sale Germania, Anales şi Historie, Ammianus Marcellinus şi Procopiu din Cezarea. În afară de aceste izvoare considerate externe, despre religia germanilor vorbesc forte detaliat izvoarele interne. Din acestea cele mai importante sunt: Edda – colecţie de cântece a norvegienilor refugiați în Irlanda datând din secolele IX-XII; Sagas – povestiri din secolul XII-XIII.
Germanii din partea de sud a continentului îşi regăsesc istoria în următoarele izvore: „Cântecul Nibelungilor”, iar despre anglo-saxoni informații găsim în poemul Beowulf (sec. XVIII-X). Alte informații mai găsim şi la autori cum sunt: Grigore de Tours şi Iordanes (sec. VI), Saxo Gramaticus (sec. XII), Beda Venerabilul şi Paulus Diaconus (sec. VIII), Adam din Bremen (sec. XII), dar foarte importante sunt şi descoperirile arheologice din decursul timpului (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 169).
Pr. Daniel Cimpoeru