15.06.2017 – ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI BISERICA STRĂMOȘEASCĂ

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, într-o familie moldovenească, cel mai probabil la Bârlad. A învățat, până în anul 1831, într-un pension francez din Iași, fiind trimis apoi la Paris unde îşi ia bacalaureatul în litere, diploma sa fiind semnată de Francois Guizot, ministrul Instrucțiunii publice din Franța. Deși era atras de Medicină, s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care însă nu a absolvit-o. A devenit în schimb membru al societății economiștilor din Paris (1). S-a reîntors în țară, iar între anii 1837-1840, a activat în armată, având gradul de cadet; între anii 1843-1845, a fost membru al Judecătoriei ținutului Covurlui. La 30 aprilie 1844, s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei Sturza. Aceasta i-a fost tot timpul o soție atentă şi „prea-îngăduitoare”.

În timpul Revoluției de la 1848, Alexandru Ioan Cuza s-a numărat printre fruntașii pașoptiști, aflându-se printre cei care au luat cuvântul la  adunarea de la hotelul Petersburg din Iași (27 martie 1848), cerând reformarea întregii societăți românești. Din acest motiv, a fost arestat şi exilat în Turcia, reușind însă să fugă la Brăila şi apoi în Transilvania, unde a participat la Adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj (din 3/15 mai 1848). A rămas impresionat de mulțimea țăranilor sosiți din tot Ardealul, dar și de cuvântările lui Simion Bărnuțiu şi Avram Iancu.

A participat și la mișcarea revoluționară din Bucovina (alături de Costache Negri, Petrache Cazimir şi alţii), fiind nevoit să părăsească această provincie românească din cauza holerei. A călătorit apoi la Viena, Paris și Constantinopol; de aici l-a însoțit în drumul spre casă pe noul domn al Moldovei, Grigorie Ghica, om cu vederi mult mai liberare decât predecesorul său, Mihai Sturza, şi un partizan convins al unirii. Din 1849 și până 1859 a deținut mai multe funcții în aparatul administrativ și militar, fiind, pe rând, președinte al judecătoriei Covurlui,  director în Ministerul de Interne, vornic și pârcălab al orașului Galați, iar din octombrie 1858, colonel și comandant al întregii armate a Moldovei. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie, domn al Țării Româneşti. La 11 februarie 1866 a fost silit să abdice și trimis în exil. Moare la 3 mai 1873, la Heidelberg, Germania. Osemintele sale au fost aduse şi înmormântate la moșia sa de la Ruginoasa, fiind mutate în 1947, la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iași (2).

În plan bisericesc, Alexandru Ioan Cuza s-a remarcat, mai întâi, prin dorința de a realiza cât mai repede posibil, unificarea bisericească, deoarece, aşa cum până la Unire cele două principate formau două țări separate, tot aşa şi Biserica Ortodoxă Română avea organizare și ierarhie separată, atât în Moldova, cât și în Țara Românească (3). Până  la unirea din 1859, existau în România două scaune mitropolitane la Bucureşti şi Iași, fiecare cu vechile eparhii sufragane: Râmnic, Buzău şi Argeș în Muntenia, Roman şi Huși în Moldova (4). Spre sfârșitul anului 1864, s-a înființat prin ordonanță domnească (necanonic) şi episcopia Dunării de jos, fiind numit ca ,,locotenent de episcop”, Mechisedec Ștefănescu. În fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei se afla mitropolitul Nifon (1850-1875), iar eparhiile sufragane erau cârmuite astfel: la Râmnic păstorea Sfântul Calinic de Cernica (1850-1868); la Buzău  păstorea Filotei (1850-1860), iar la Argeş, Climent (1850-1862). În fruntea Mitropoliei Moldovei se afla Sofronie Miclescu (1851-1861), iar eparhiile sufragane erau cârmuite de locțiitori (vacante). În tot cursul domniei  lui Alexandru Ioan Cuza  nu s-au făcut alegeri de mitropoliți  sau episcopi, în cazul vacantării unor scaune, acestea fiind ocupate de locțiitori, iar din 1865, de ierarhi numiţi prin decret domnesc (5). Prima măsură luată de guvernul lui Alexandru Ioan Cuza a fost numirea arhimandritului Dionisie Romano, ca locțiitor de episcop la Buzău în locul lui Filotei (trecut la Domnul la data de 19 iulie 1860), însă mitropolitul Nifon s-a opus hirotoniei întru arhiereu, acest act săvârșindu-se abia spre sfârșitul anului 1862, la Iași.

În ceea ce privește viaţa bisericească, consemnăm faptul că existau mai mulți preoți decât ar fi fost nevoie, această situație fiind cauzată de hirotoniile săvârșite abuziv de ierarhii străini (Vidin), dar și mai mulți protopopi într-un județ, fapt ce împiedica buna administrație bisericească. Pregătirea acestora lăsa și ea de dorit, cei mai mulți clerici fiind instruiți în şcolile catehetice, numărul absolvenților de seminarii (înființate pe lângă eparhii în epoca Regulamentelor Organice) fiind în continuare scăzut. În multe  biserici se slujea în greacă, iar multe mănăstiri erau închinate locurilor sfinte din afara țării.

La 3 decembrie 1864, printr-un decret domnesc, s-a proclamat autocefalia sau independența Bisericii din noul stat şi constituirea unui sinod general, act contestat însă de Patriarhia ecumenică. În acelaşi scop, la 11 ianuarie 1865, s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de mitropolit primat.

O lege importantă promulgată de Cuza a fost Legea asupra instrucțiunii, decretată la 25 noiembrie 1864 şi promulgată la 5 decembrie, același an. Cuprindea şi dispoziții privitoare la învățământul teologic. Astfel, seminariile erau împărțite în două categorii: seminarii de gradul I, cu patru clase, care funcționau pe lângă fiecare episcopie și seminarii de gradul II, cu opt clase, care funcționau pe lângă mitropoliile de la Bucureşti şi Iași. Problemele financiare ale acestor școli cădeau în sarcina statului, iar absolvenții lor puteau funcționa, fără examen, şi ca învățători în şcolile sătești.

În 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a hotărât ca în Biserică să se slujească numai în limba română. La intervenția grecilor, a acceptat să se slujească şi în limba greacă în câteva mănăstiri şi biserici.

De remarcat faptul că la începutul anului 1864, guvernul vroia să introducă în țară calendarul gregorian, în acest scop convocându-se la Bucureşti un aşa numit ,,Consiliul Bisericesc”, format din mai mulți arhierei şi egumeni, care să se pronunțe asupra acestei probleme. S-a produs în țară o oarecare neliniște, această măsură fiind considerată un prim pas în introducerea papismului (catolicismului). Din această cauză,  comisia a fost nevoită să mențină pe mai departe vechiul calendar, iar Cuza a renunțat şi el la această idee.

Prin Legea pentru Înmormântări, din 27 martie 1864, se stabilea că toate cultele sunt datoare să-și organizeze cimitire, la cel puţin de 200 metri de la marginea fiecărui oraș sau sat (6). Se interzicea înmormântarea în Biserică, în temple, sinagogi, capele etc. În cimitirul creştin se puteau înmormânta şi cei de alte religii, dacă  nu aveau cimitir propriu.

Prin Legea comunală s-a luat Bisericii sarcina de a întocmi actele de stare civilă (naştere, căsătorie, deces), pe care o avusese până atunci, aceasta trecând în seama primăriilor. Articolul 26 prevedea că aceste acte se vor subscrie de ofițerul stării civile de persoanele înfățișate înaintea lui şi de martori sau se va menționa cauza ce a oprit pe aceştia de a subscrie (7).

Mai consemnăm și faptul că prin codul civil se permitea căsătoria de la gradul IV (verișori primari) de rudenie înainte, în timp ce canoanele bisericești prevedeau că aceasta este posibilă abia de la gradul VII.

Prin Legea călugăriei sau Decretul organic pentru stabilirea regulilor schismei monahicești, se stabilea că nimeni nu poate fi tuns în monahism fără încuviințarea Sfântului Sinod. Acest decret prevedea că pentru intrarea în monahism a unui bărbat, acesta trebuia să aibă cel puţin 60 de ani ori să fie invalid sau bolnav incurabil (dacă avea pensie, trebuia să renunțe la ea). Pentru femei se prevedea vârsta minimă de 50 de ani, excepție făcând  cele bolnave, invalide, sau cele care nu aveau mijloace de trai în lume. Erau exceptați de la aceste prevederi absolvenții unei școli teologice superioare (Seminariile de la Iași şi Bucureşti), dintre aceştia urmând să fie aleși viitori ierarhi.

Legea Secularizării averilor mănăstirești, din 1863, poate fi socotită una din cele mai importante reforme realizate de Cuza. De-a lungul timpului, multe mănăstiri din Țările Române au fost închinate (cu tot cu pământurile lor) altor așezăminte bisericești din afara țării. Așa s-a ajuns la situația ca un sfert din suprafața țării să fie în stăpânirea unor entități din afara granițelor.

O  seamă dintre mănăstirile din Țările Româneşti  au fost ,,închinate” de către ctitorii lor, adică puse sub autoritatea patriarhiilor din Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria, sau a marilor mănăstiri de la Muntele Athos ori Orientul Creştin.          Mănăstirile închinate ajung să fie considerate simple izvoare de venit, multe dintre acestea ajungând în stare de ruină.

Pentru că acestea nu plăteau niciun impozit statului și nici nu purtau de grijă așezămintelor pe care le stăpâneau, de-a lungul timpului s-au mai încercat soluții pentru remedierea acestei situații. Totuși, cel care a rezolvat pentru totdeauna problema mănăstirilor închinate a fost Alexandru Ioan Cuza, care, constatând nerespectarea îndatoririlor și obligațiilor (8) ce reveneau acestor mănăstiri, a luat decizia secularizării averilor tuturor mănăstirilor (9). Pentru că grecii nu au acceptat niciuna din sumele oferite de statul român drept despăgubire, marile puterii ale Europei au considerat problema încheiată, românii nemaiplătind niciun ban. Totodată, s-a putut realiza și o altă reformă importantă, cea agrară (împroprietărirea țăranilor) (10).

Așadar, domnitorul Alexandru Ioan Cuza rămâne o figură marcantă nu doar a politicii românești, ci și a Bisericii strămoșești, reformele sale în plan eclesiastic având înrâurire până în zilele noastre.

Note:

  1. Pe larg în Constantin C. Giurescu, Viaţa şi Opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, Bucureşti, 1966 și A. D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. XIII, Iași, 1903, p. 10-11.
  2. Ibidem.
  3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ed. a II-a, Bucureşti, 1994, p.113.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Chiru C. Costescu, Colecțiune de Legi, Regulamente, Acte, Deciziuni, Circulări, Instrucțiuni, Formulare şi Programe, Bucureşti, 1961, p. 402.
  7. Ibidem.
  8. La începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mănăstirile închinate erau obligate să verse vistieriei, potrivit legii, un sfert din veniturile lor anuale. Sustrăgându-se de la această obligație, se ajunge la datorii uriașe. Astfel, în Moldova, datoria lor se ridica, la începutul lui aprilie 1859, la 1.466.520 de lei. În Țara Românească, situația era şi mai gravă, la finele lui iulie 1859, mănăstirile datorau 16.565.062 de lei, la care se adăugau 2.925.062 lei reprezentând contribuția de 25% pe anul curent.
  9. Constantin  C. Giurescu și Dinu  C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor Pentru Tineret Îndeosebi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 239-240.

10.  Dan Bogdan și Viorel Știrbu,  Pe urmele lui  Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1985; Constantin C. Giurescu,  Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, 2000; Gheorghe Bonciu, Alexandru Ioan Cuza şi organizarea de stat a României (1859-1866), Râmnicu-Vâlcea, 1997.

Pr. Florea Aurel


Atasate la articol:

Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza


Comments are closed.