15.06.2017 – Mitropolitul Andrei Șaguna, un ierarh providențial pentru neamul românesc

În anul 1701, vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei de la Alba-Iulia a încetat să mai existe, odată cu „re-hirotonirea” mitropolitului Atanasie Anghel ca episcop unit (1). Astfel, preoții şi credincioşii ortodocși din Ardeal au rămas fără ierarh ortodox timp de 60 de ani (2). Locul Mitropoliei ortodoxe a fost luat de o episcopie unită care era supusă arhiepiscopului romano-catolic din Estergom.

Abia în 1761, Curtea din Viena, în urma numeroaselor memorii şi plângeri făcute de către credincioşii și preoții transilvăneni, dar și a mai multor răscoale ori revolte, a admis numirea unor episcopi ortodocși, care însă erau de neam sârb, primul din acest șir fiind episcopul sârb al Budei, Dionisie Novacovici. A urmat apoi o nouă perioadă de pauză (14 ani), fără ierarh ortodox în Ardeal. Abia în 1809, a fost ales un nou episcop ortodox, preotul din Sebeș, Vasile Moga, care „cu toate strădaniile şi bunele lui intenții, n-a reuşit să schimbe situația Bisericii pe care o cârmuia” (3).

Creștinii din părțile Aradului au ajuns să vadă un episcop român în scaunul episcopal de la Arad abia în 1829, în persoana egumenului mănăstirii Bezdin, făgărășanul Nestor Ioanovici (4).

Cu toate aceste strădanii, situația Bisericii și a Neamului românesc din străvechea provincie a Transilvaniei nu s-a îmbunătățit foarte mult. A fost necesară venirea „ierarhului providențial care a fost Andrei Șaguna, trimis de Dumnezeu în fruntea clerului şi a credincioșilor români ortodocși în vremuri de grea cumpănă, ca să ridice Biserica sa la o strălucire necunoscută până atunci” (5).

Andrei Șaguna s-a născut în satul Mișcolț (Miskolc), la 20 decembrie 1808, primind la naştere numele de Anastasiu. Familia sa era de origine macedo-română, tatăl său fiind un negustor pe nume Naum Șaguna, iar mama sa se numea Anastasia. Tânărul Anastasiu a fost botezat în „noua biserică a comunității ortodoxe române-greceşti din Mişcolţ, ridicată cu câțiva ani mai înainte (1806), prin jertfele materiale ale enoriașilor, între care,  la loc de frunte, se aflau şi amândoi bunicii viitorului  mitropolit” (6). Încă de mic a fost nevoit să respingă intenția tatălui său care, din cauza sărăciei, dorea să-şi crească copiii în religia catolică, nădăjduind că astfel o să primească ajutor material din partea arhiepiscopului catolic.

A fost unul dintre cei mai buni elevi ai școlii „greco-valahe” și ai gimnaziului din Mişcolţ. În Pesta a urmat apoi gimnaziul superior şi a făcut studii de filosofie şi drept la Universitate. S-a bucurat de sprijinul material al unchiului mamei sale, Atanasie Grabovschi, care era un negustor macedoromân. În casa acestuia şi-a găsit adăpost împreună cu mama, fratele şi sora sa, tatăl său murind în 1822. Tot în casa acestuia se întâlneau fruntași români care trăiau în Pesta şi care erau mai ales oameni cu carte: Samuil Micu şi Petru Maior, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici, Alexandru Teodoru ş.a. Astfel, viitorul mitropolit a trăit  şi s-a format într-un  mediu foarte bogat în ceea ce priveşte cultura, limba şi istoria românească.

Când a împlinit 21 de ani, şi-a îndreptat pașii spre Vârșeț pentru a urma seminarul teologic, mai ales că acolo păstorea episcopul român Maxim Manuilovici, care i-a arătat tânărului teolog o afecțiune deosebită.

Îndată după absolvire „a intrat în mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism, sub numele de Andrei (la 24 octombrie 1833)” (7). În februarie 1834, a fost hirotonit ierodiacon, ajungând mai târziu profesor la Seminarul din Carloviț. După ce trece prin mai multe trepte ierarhice, în 1842, mitropolitul Iosif Raiacici l-a hirotonit arhimandrit, numind-l egumen la mănăstirile sârbești Hopovo și Covil (8).

În 1846, după moartea episcopului Vasile Moga, tânărul Andrei a fost numit vicar general al episcopiei rămase fără păstor. Timp de un an şi jumătate cât timp a fost vicar, s-a străduit să facă ordine în viaţa bisericească, un exemplu foarte bun fiind acela că a ridicat perioada cursurilor seminarului de la șase luni la un an. A făcut o serie de demersuri la Curtea din Viena, cerând ca alegerea noului episcop să se facă „potrivit vechiului obicei” (9), adică de către protopopii eparhiei. Astfel, pe data de 2 decembrie 1847, s-a întrunit la Turda sinodul electoral care a ales 3 candidați: Andrei Șaguna, Ioan Moga şi Moise Fulea. Dintre aceştia trei, Curtea din Viena a recunoscut ca episcop pe Andrei Șaguna care „a fost hirotonit în catedrala din Carloviţ de către mitropolitul Iosif Raiacici, asistat de cei doi sufragani ai săi, în ziua de 18/30 aprilie 1848. Pe data de 29 aprilie/11 mai a sosit la Sibiu fiind întâmpinat de clerul şi de credincioşii săi iar pe lângă aceştia şi de unii români greco-catolici” (10). Simion Bărnuțiu a ținut o cuvântare în care i-a cerut să ia asupra sa „conducerea națiunii” (11).

După alegerea în scaunul episcopal de la Sibiu, prima şi cea mai mare grijă a episcopului Andrei a fost aceea a organizării bisericești. El a luptat încă de la începutul păstoririi sale pentru emanciparea Bisericii ortodoxe şi egalitatea ei cu celelalte confesiuni, pentru despărțirea ierarhică de Biserica sârbească şi pentru reînființarea vechii Mitropolii autonome a Ardealului (12).

Episcopul sibian a condus o delegație românească înaintea împăratului austriac înaintându-i acestuia „petiția generală a națiunii române” (13) (13/25 februarie 1849), cerând,  printre altele, „deschiderea unui congres al românilor” (14) care să aleagă un „cap ecleziastic de sine stătătoriu… şi sub care vor sta şi ceilalţi episcopi naționali” (15). La 5 martie 1849, aceeași delegație va înainta din nou un memorandum Ministerului Imperial, având aceleași doleanțe.

La 12/24 octombrie 1849, delegația înaintează către Ministerul cultelor un lung memoriu în vederea despărțirii ierarhice de Biserica sârbă. În partea de final a memoriului se cerea „un mitropolit cu totul independent de supremația sârbească şi să dea voie ca acest mitropolit să se aleagă într-un congres convocat de națiunea română…” (16). Pe când se afla la Viena, episcopul Andrei a tipărit o broșură în nemțește şi în românește numită „Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericești naționale a românilor de religie răsăriteană”, care avea scopul să „convingă cercurile conducătoare despre existenţa Mitropoliei ortodoxe române la Alba-Iulia, bazat pe afirmațiile istoricilor” (17), broșură pe care o completează în anul 1850, aducând noi dovezi despre vechimea Mitropoliei Ardealului.

Problema autonomiei Bisericii Ardelene a fost ridicată şi la sinodul ierarhilor ortodocși din Austria, dar Iosif  Raiacici, care conducea sinodul a omis această problemă. În tot acest timp, episcopul Andrei a adresat Curții imperiale 11 petiții în 5 ani la care  primea răspunsuri evazive sau nu primea deloc.

Alte încercări s-au mai făcut după 1860, când s-au ivit timpuri mai favorabile în urma căderii regimului absolutist, înlocuit cu „regimul liberal”. Astfel, episcopul Andrei a ținut două conferințe împreună cu reprezentanți ai Bisericii sârbești, dar nu a ajuns la niciun acord. A adresat un  nou memoriu  împăratului, de data aceasta hotărându-se organizarea unui sinod ortodox în Austria care să discute această problemă. Andrei Șaguna a convocat un sinod al eparhiei la Sibiu, făcând cunoscute demersurile sale din ultimii ani. Este întocmit un nou memoriu, la 26 octombrie 1860, prin care se cerea reînființarea vechii mitropolii ai Transilvaniei (18). Dar și data aceasta lucrurile au stagnat. După moartea patriarhului Iosif (1862), și Biserica sârbă a sprijinit dorința de autonomie religioasă a românilor. S-au înmulțit cererile în acest sens, astfel că, la 29 iunie 1863, Cancelaria aulică transilvană a trimis rescriptul imperial (cu data de 25 iunie) prin care împăratul accepta separarea bisericească a românilor de sârbi şi reînființarea unei mitropolii românești în imperiu. La 1 august 1864, s-au deschis la Carloviţ lucrările sinodului Bisericii sârbești pentru alegerea unui nou patriarh. A fost ales episcopul Timișoarei, Samuil Maşirevici, un colaborator al lui Șaguna, astfel că s-a ajuns repede la decizia reînființării Mitropoliei Ardealului, primul întâistătător urmând să fie ales de împărat. La 12/24 decembrie 1864, acesta din urmă încuviința înființarea Mitropoliei Ardealului şi numirea ca întâistătător a episcopului Andrei Șaguna (19).

Mitropolia românilor ardeleni urma să aibă ca episcopii sufragane Aradul şi Caransebeșul, aceasta din urmă înființându-se chiar în acel an, primul episcop fiind Ioan Popasu.

Aşadar, stăruințele vrednicului ierarh Andrei Șaguna pentru drepturile conaționalilor săi au dat roade. În plan bisericesc, el a reușit reînființarea Mitropoliei Ardealului, dar totodată a fost și un neobosit militant pentru soluționarea revendicărilor naţionale şi sociale ale românilor aflați sub stăpânire habsburgică.

S-a mutat la cele veșnice la 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat lângă „biserica mare” din Rășinari. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 29 octombrie 2011, fiind pomenit în fiecare an la 30 noiembrie.

Note:

  1. Mircea  Păcurariu, 100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, în „Mitropolia Ardealului”, anul IX, 1964, nr. 11-12, p. 814.
  2. Ibidem.
  3. Mircea Păcurariu, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCI, 1973, nr. 7-8, p. 854.
  4. Idem, 100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 816.
  5. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1994, p. 89.
  6. Idem100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 854.
  7. Idem, Dicționarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, 1996, Bucureşti, p. 431.
  8. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1994, p. p. 90.
  9. Idem, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 855.

10.  Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 91.

11.  Idem, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, p. 856.

12.  Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie istorică, Sibiu, 1911, p. 269-270.

13.  Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 818.

14.  Ibidem.

15.  Nicolae Popea, Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei. Suprimarea şi restaurarea ei, Sibiu, 1870, p. 155-156, apud Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 818.

16.  Mircea  Păcurariu,  100 de ani de la reînființarea Mitropoliei Ardealului, p. 819.

17.  Ibidem, p. 819.

18.  Ibidem, p. 826.

19.  Ibidem, p. 832.

Pr. Florea Aurel


Atasate la articol:

Andrei Saguna
Andrei Saguna


Comments are closed.