15.06.2017 – Dezbinarea Bisericii din Transilvania între anii 1697-1701

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, în urma victoriilor militare ale trupelor imperiale austriece împotriva turcilor, mai ales după înfrângerea lor sub zidurile Vienei (1683), în Transilvania își vor impune dominația austriecii, și odată cu aceștia, Biserica Romano-Catolică.

Principele Transilvaniei, Mihail I Apafi (1661-1690), a încheiat cu Imperiul Habsburgic, în 1686, un acord (la Viena), fiind astfel stabilit cadrul intrării trupelor imperiale în Transilvania. Prin tratatul de la Blaj, din 27 octombrie 1687, erau puse la dispoziția acestora 12 cetăți şi orașe, iar la 9 mai 1688, urmare a presiunii exercitate de generalul austriac Caraffa, Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte protectoratul împăratului Austriei (1).

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o diplomă în 18 puncte, diplomă ce va servi, pentru un secol și jumătate, drept constituție a principatului Transilvaniei. Se stabilea acum că Ardealul urma să fie condus de un guvernator, ales de Dietă şi confirmat de Curte, fiind ajutat de un consiliu format din 12 membri. În 1694, s-a înființat şi aşa numita Cancelarie aulică transilvană, cu sediul la Viena, care avea rostul de a face legătura între Curte și Principat.

De aspectele financiare se ocupa un Tezaurariat, de cele militare, Con­siliul de război al Curții, iar organul legislativ rămânea Dieta. Transilvania își pierdea independența, românii nu erau recunoscuți nici acum ca națiune (erau recunoscuți doar ungurii, sașii și secuii), iar pentru Ortodoxia românească se puneau la cale planuri de dezbinare. Drepturi aveau doar cele patru confesiuni: catoli­că, luterană, calvină şi unitariană (2).

Toate aceste abuzuri puse la cale de habsburgi și de Biserica Romano-Catolică au fost practic consfințite prin tratatul de pace de Karloviț (26 ianuarie 1699), tratat prin care Poarta otomană recu­noștea trecerea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Habsburgic.

Pe plan religios, s-a pus la cale un plan de dezbinare a românilor majoritari ortodocși, urmărindu-se înființarea unei noi „Biserici” Greco-Catolică. Planul a fost pus în practică între 1697 şi 1701. Astfel, în februarie 1697, are loc un pretins sinod de unire, organizat chiar de mitropolitul Teofil, la Alba-Iulia, în care s-ar fi hotărât unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor 4 puncte florentine. La 10 iunie, vlădica Teofil și 11 protopopi au fost obligați să semneze o scrisoare adresată cardinalului Kollonics, arhiepiscopul de Esztergom şi primatul Ungariei, scrisoare în care se confirmau hotărârile luate la Alba-Iulia. În realitate, se pare că acest sinod și înscrisurile sale ulterioare au fost urmarea unor minciuni și abuzuri ale iezuiților care începuseră atacul  la adresa  poporului românesc transilvănean, prin minciună şi falsitate. La sfatul iezuiților, împăratul austriac a dat, la 14 aprilie 1698, o rezoluţie potrivit căreia li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare dintre cele 4 religii recepte, subliniindu-se însă că aceia care se uneau cu Biserica Romei, recunoscând pe Papă drept cap al Bisericii, se vor bucura de privilegiile preoților catolici (3). Recunoscând primatul papal, primeau în schimb scutirea de iobăgie şi de contribuțiile faţă de stat şi faţă de nobili. La 2 iunie 1698, Kollonics adresa un manifest către preoții români ardeleni, prin care preciza că se vor bucura de drepturile şi privilegiile clerului catolic numai aceia care vor mărturisi şi vor crede tot ce învaţă Biserica Romano-Catolică şi mai ales cele 4 puncte deosebitoare dintre Biserica Ortodoxă şi Catolică numite „florentine”.

Ca urmare a acestor presiuni, amenințări și minciuni, s-a ținut la 7 octombrie 1698, sub președinția noului mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, la Alba-Iulia, un alt sinod la care au participat 38 de protopopi (4). S-a hotărât acum că Biserica Ortodoxă din Transilvania urma să recunoască pe Papa de la Roma drept „cap” al ei, unindu-se cu Biserica Romano-Catolică în schimbul  dobândirii privilegiilor avute de clerul romano-catolic, dar cu condiţia păstrării ierarhului, ceremoniilor, sărbătorilor, posturilor şi calendarului (5).

La 16 februarie 1699, împăratul Leopold I a dat o diplomă prin care preoții români uniți erau scutiți de dări primind şi privilegiile preoților catolici; la 26 august 1699, împăratul a dat un decret prin care se reconfirmau dispozițiile din februarie, obligând Guvernul să-l respecte. Cu toată împotrivirea nobililor protestanți din Dietă, care arătaseră că cei mai mulți români continuau să rămână ortodocși, iar cei care treceau la uniatism o făceau doar din dorința de a scăpa de dări, hotărârile imperiale au fost făcute publice (6).

Pentru a se întări cele hotărâte, iezuiții au pus la cale un nou sinod, între 4-5 septembrie 1700, la care au participat 54 de protopopi români, fiecare cu câte doi preoți şi trei mireni (7). Se pare că și acest sinod a fost rezultatul unor minciuni și înșelătorii, din moment ce hotărârile erau semnate de clerici care s-au aflat ulterior în linia întâi de luptă împotriva uniatismului. Pare și mai ilogic acest sinod din moment ce se mai organizaseră anterior încă două întruniri asemănătoare (1697 și 1698) (8).

Mitropolitul Atanasie Anghel a plecat, în ianuarie 1701, spre Viena, unde ajunge la 5 februarie 1701, la trei ani după ce mersese la Târgoviște spre a fi ales şi sfințit ca  arhiereu ortodox. Sub presiuni și amenințări a fost forțat să primească „unirea” cu Biserica Romei. A fost apoi primit de împăratul Leopold I şi de cardinalul Kollonics, primind titlul de consilier împărătesc, un lanț de aur cu chipul împăratului şi  promisiunea de aducere la îndeplinire a privilegiilor pentru clerul unit (9). A fost hirotonit a doua oară ca episcop unit şi, cel mai rușinos, a primit ca mitropolit al său pe cardinalul-primat al Ungariei, iar ca patriarh pe Papa. În zadar au protestat reprezentanții Bisericilor Ortodoxe și domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu; aceștia deveniseră peste noapte „şişmatici” şi „eretici” (10).

Urmarea acestor uneltiri viclene puse la cale deopotrivă de austrieci și de catolici a fost dezbinarea românilor ardeleni și punerea în primejdie a idealurilor naționale. De favoruri ori de privilegii nici nu a fost vreodată vorba pentru că românii au rămas în aceeași stare mizeră. Au fost aruncați într-o stare de confuzie, rupți şi de legătura cu Biserica şi frații de peste munți. În aceste condiții, nici nu este de mirare că  marea majoritate a românilor nu a vrut să audă de părăsirea legii strămoșești. Pentru respectarea adevărului istoric trebuie totuși menționat că au existat și români care au renunțat la Ortodoxie, cei mai mulți pentru diferite privilegii. În fruntea lor s-a aflat mitropolitul Atanasie Anghel, devenit peste noapte episcop unit, cu ranguri imperiale. Toate aceste favoruri materiale nu i-au adus însă liniștea lăuntrică, astfel că la 19 august 1713, chinuit de remușcări, a murit. Răul făcut nu a mai putut fi îndreptat, astfel că efectele dezbinării din 1697-1701 se resimt încă în Transilvania.

Note:

  1. Pe larg în Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 341-374.
  2. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1992, p. 289.
  3. Sergiu Popescu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, în „Almanah Bisericesc 2002”, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2002, p. 183-195.
  4. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti și a vieții religioase a românilor, ediţia a II-a, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1930, p. 23.
  5. Ibidem, p. 22.
  6. Pentru mai multe date, vezi Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Editura și tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930, retipărire Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Cesare Alzati, 300 de ani de la Unirea Bisericii Românești din Transilvania cu Biserica Romei, Presa Universitară Clujeană, 2000.
  7. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, p. 26.
  8. Sergiu Popescu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, p. 185.
  9. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, p. 26.

10.  Ibidem, p. 31-32.

Pr. Florea Aurel


Atasate la articol:

biserici_transilvania
biserici_transilvania


Comments are closed.