06.09.2017 – MONAHUL, CHIP AL CREŞTINULUI DESĂVÂRŞIT, DUPĂ SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Monahismul ocupă un loc important în viața și activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur. Cu o deosebită ardoare, l-a apărat împotriva tuturor celor ce i se împotrivesc, fie creştini sau necreştini. De aceea, pe toţi cei care impiedică pe cineva să îmbrăţişeze monahismul sau interzic răspândirea acestei învăţături, îi califică ca duşmani ai lui Dumnezeu. Şi face aceasta, spunând că prin monahism se construieşte lui Dumnezeu un templu, care „este mai vrednic de cinste decât templul din Ierusalim“. Este vorba despre suflet.

Sfântul Părinte consideră lupta împotriva vieţii monahale un adevărat război civil, în care provocatorii sunt blestemaţi. Dar el zice: „Deosebirea… constă numai în aceea că lupta dusă împotriva monahilor este mai blestemată decât războiul civil şi că este dusă împotriva unor oameni sfinţi, care n-au făcut rău nimănui“. Iată o primă caracteristică a ceea ce se construieşte pentru Dumnezeu prin viaţa monahală, sfinţenia. „Cu adevărat, elogiază Sfântul Părinte, că aceştia sunt sfinţi şi printre oameni sunt îngeri“.

Monahismul, prin însăşi esenţa lui, aduce trăitorilor săi răsplată. Călugării sunt „dascălii virtuţii“, cei ce vor să îndrepte o societate bolnavă de păcat. Au un curaj deosebit de mare, cu ajutorul căruia luptă împotriva primejdiilor, a „duhului celui rău“. Patria lor este cerul. Chiar dacă ar trebui să moară, moartea va fi pentru ei mai plăcută decât sunt pentru ceilalţi desfătările, luxul şi traiul cel bun. Vor dori moartea, mai mult decât doresc ei patria şi patul. Ei sunt îmbrăcaţi cu hainele virtuţii.

În mănăstiri, monahii stau ca într-un „port“, liniştiţi şi feriţi de orice primejdie. Trăiesc în pace, bucurie şi slavă. Nimeni nu se plânge de sărăcie, nimeni nu se laudă cu bogăţia. Averea mănăstirii le este comună, şi masa, şi locuinţa, şi hainele. Monahii se află într-un singur şi acelaşi suflet. „Toţi sunt nobili, toţi sunt robi, bucurându-se de aceeaşi libertate. În mănăstiri există o singură bogăţie pentru toţi, bogăţia cea adevărată. În toţi monahii există o singură plăcere, o singură dorinţă, o singură nădejde. Toţi lucrează şi suferă, pentru ca toţi să se bucure şi să se veselească“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, care adaugă: „După cum între îngeri nu există dezechilibru…, ci toţi au aceeaşi pace, bucurie şi slavă, tot astfel şi în mănăstiri“.

Această viaţă în comun este iubită de Sfântul Părinte şi o recomandă cu prisosinţă tuturor. Şi, dată fiind starea de lucruri a societăţii contemporane lui, el face o comparaţie cu viaţa celor din lumea necuvântătoarelor, spunând: „Acelora toate le sunt comune: se adună împreună, merg împreună. Nouă însă nimic nu ne este în comun, ci la noi sunt de toate: lupte, duşmănii, certuri, injurii şi nedreptăţi. Nu avem respect nici pentru cerul către care suntem chemaţi toţi în comun, nici pentru pământul care este dat tuturor în comun, nici pentru firea însăşi, care e tuturor comună“.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează adversarilor monahismului şi îi încredinţează că vor cunoaşte foloasele acestei vieţi, când fiii lor, deveniţi monahi, „vor vindeca pe oamenii care suferă de boli de nevindecat, când li se va striga în gura mare că sunt binefăcătorii obşteşti, apărători şi mântuitori ai omenirii, când vor trăi ca nişte îngeri printre oamenii de pe pământ, când vor fi priviţi cu respect de către toţi“.

Desăvârşirea creştină este un ideal pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl propune tuturor oamenilor. Însăşi numele de creştin ne obligă să urmăm Domnului Hristos şi să ne asemănăm Lui. Desăvârşirea creştină înseamnă iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de aproapele. Este de fapt unirea desăvârşită cu Hristos. Aceasta nu o putem obţine decât prin practicarea virtuţilor. Sfântul Părinte spune: „Va primi o răsplată atât de mare… omul care şi-a afierosit trupul şi sufletul faptelor bineplăcute lui Dumnezeu“. Şi ne întreabă: „Ce folos are credinţa dacă viaţa nu este curată?“. Este evident faptul că mântuirea nu se poate obţine prin credinţa lipsită de faptele bune.

Iubirea este cea mai mare virtute, este pecetea ce autentifică toate virtuţile şi dă un sens acestora. Dragostea creştină este un izvor nesecat ce umple un ocean prin roadele sale, este rădăcina şi coroana tuturor virtuţilor. Merge până la jertfa pentru cel iubit. De aici rezultă că dragostea este nemărginită şi are o putere incomensurabilă. Dragostea îl curăţă pe om de patimi, îl ridică din virtute în virtute, plecând de la cele mai uşoare la cele mai grele. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Bogăţia virtuţii este foarte mare, este cu mult mai plăcută şi cu mult mai dorită decât bogăţia din lume. Cei care au această bogăţie a virtuţii n-o vor schimba niciodată cu bogăţia lumească, chiar dacă tot pământul, cu munţii, mările şi râurile lui, s-ar preface în aur“.

Dar urcuşul creştinului spre desăvârşire nu este uşor. Sfântul Părinte ne încredinţează de aceasta, spunându-ne: „Obişnuinţa în virtute, spre care noi alergăm şi pe care ne silim să o dobândim, o căpătăm cu multă oboseală“. Iar răsplata pe care o vom primi de la Dumnezeu nu este nici ea aceeaşi. „Dacă doi oameni săvârşesc aceeaşi faptă bună, unul însă o săvârşeşte fără nici o osteneală, iar altul cu multă osteneală, apoi şi cinstea şi cununile unuia şi ale altuia sunt deosebite“.

Pentru a veni în sprijinul nostru, Sfântul Ioan Gură de Aur ni-i dă ca exemplu de vieţuire creştină pe trăitorii vieţii monahale, viaţă care îşi are temeiul în învăţătura creştină. Iar vieţuirea creştină, după modelul lui Hristos, este adevărata filosofie. Sfântul Părinte îl descrie astfel pe monah: „Este îmbrăcat cu hainele virtuţii şi nu-l vei putea vedea mistuit de foame, atâta vreme cât cunoaşte adevărata mâncare“. Prin faptele şi prin suferinţele ei, „virtutea nu se lasă ascunsă şi acoperită de valul uitării nici pe ea şi nici pe cei ce o pun în practică“.

Virtutea devine sfeşnic înaintea creştinului. Îl luminează, îi arată strălucirea, slava şi faima lui, care nu ţin de haina lui, ci de virtute şi înţelepciune. Devine sfeşnic nu numai pentru el, dar şi pentru cei din jurul său. Numai aşa este deplină, pentru că ne atenţionează Sfântul Ioan Gură de Aur: „Judecătorul ne va cerceta cu cea mai mare scumpătate dacă ne-am îngrijit atât de mântuirea noastră, cât şi de mântuirea aproapelui“. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Cei care nu se îngrijesc de mântuirea fraţilor lor păcătuiesc faţă de Hristos şi dărâmă zidirea lui Dumnezeu“.

Astfel trebuie practicată virtutea. Deoarece, aşa cum trupul se îmbolnăveşte atunci când nu este hrănit cu mâncăruri sănătoase, la fel şi sufletul hrănit cu învăţături şi sfaturi rele nu poate da naştere vreunei „fapte mari şi virtuoase“. De aceea Sfântul Părinte ne îndeamnă să luăm aminte la cuvintele sale, să urmăm pilda monahilor, căci „puţini găsesc calea care duce la viaţă, apoi cu mult mai puţini sunt cei care pot să meargă până la capătul ei“.

Bibliografie:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

Băjău, Pr. Dr. Constantin I., Patrologie, Craiova, 2002

Bria, Magistrand Vasile I., Imnul dragostei (I Corinteni XIII, 1-13) în omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-octombrie

Nişcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Aspecte din viaţa creştină în Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele pastorale, în Glasul Bisericii, an XXIII, nr.7-8/1964, iulie-august

Idem, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în Comentariul său la „Predica de pe munte (Matei V-VII)“, în Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 9-10/1965

Pr. Radu Cosmin Şapcă


Atasate la articol:

Sfantul_Ioan-Gura-de-aur_w1468_h2000_q100
Sfantul_Ioan-Gura-de-aur_w1468_h2000_q100


Comments are closed.