09.10.2017 – VIRTUŢILE CREŞTINE DUPĂ CLEMENT ALEXANDRINUL

Clement Alexandrinul (150-215) a trăit într-o perioadă zbuciumată a istoriei Bisericii. Opera lui se înfăţişează ca o trilogie bine concepută şi logic închegată, alcătuită din: Protrepticul, Pedagogul şi Stromatele. Trilogia sa ne sugerează existenţa unui plan al autorului: Protrepticul este un îndemn plin de căldură la convertirea şi la adevărata cunoaştere religioasă. Pedagogul îl înfăţişează pe Iisus Hristos celor botezaţi ca un adevărat Dascăl, Care-i învaţă pe credincioşi datoriile elementare ale vieţii şi comportamentul creştin, iar în Stromate îl iniţiază pe creştin pe temeiul revelaţiei scripturistice, care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la unirea liberă cu El, prin iubire reciprocă.

Viaţa creştină ocupă un loc important în opera lui Clement Alexandrinul. Pentru el păcatul reprezintă tot ceea ce este în afară de raţiune. Iar virtutea este văzută ca „o dispoziţie a sufletului în concordanţă cu raţiunea, referindu-se la viaţa întreagă“. Virtutea omului constă în dreptate, cumpătare, bărbăţie şi credinţă, nu în bogăţie.

Grecii calomniau credinţa şi o considerau ca inutilă. Dar pentru creştini, precum învaţă Sfântul Apostol Pavel, credinţa este „garanţia bunurilor pe care le sperăm, dovada realităţilor pe care nu le vedem“ (Evrei XI, 1-2).

Clement Alexandrinul a încercat să apropie stiinţa şi credinţa în progresul spiritual al omului. El încearcă astfel să se adreseze unor eretici gnostici ai acelor timpuri, care compromiteau şi ştiinţa, şi credinţa. Despre virtutea credinţei creştine, Pedagogul spune cuvinte înălţătoare. Pentru acesta, credinţa este „cea din urmă ţintă a învăţăturii“. Celui ce are credinţă nu-i lipseşte nimic.

Pe drumul mântuirii, Cuvântul ne îndrumă tocmai prin această credinţă. De fapt, întreaga pedagogie a Cuvântului se bazează pe credinţă. Scriitorul alexandrin subliniază rolul credinţei prebaptismale. De asemenea, el vorbeşte despre unitatea, unicitatea şi  universalitatea credinţei creştine.

Nădejdea o leagă Clement Alexandrinul de credinţă, numindu-o „sângele credinţei“. Nădejdea dă tărie în încercările vieţii şi învaţă pe creştin să evite plăcerile trecătoare. Pentru scriitorul alexandrin, Biserica prinde putere şi se dezvoltă din credinţă şi din sufletul nădejdii.

Iubirea este pentru marele alexandrin virtutea de temelie, pe care se fundamentează întreaga viaţă a creştinului adevărat. Nimic nu este mai mare decât iubirea de Dumnezeu. Clement Alexandrinul cere o dragoste sinceră şi nefăţarnică, învingând răul prin bine. Iubirea aduce cu sine nepătimirea şi se desăvârşeşte prin harul divin.

Scriitorul alexandrin vorbeşte şi despre alte virtuţi din viaţa creştinului desăvârşit: teama, dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea, rugăciunea, bărbăţia, martiriul, pocăinţa, contemplarea, apathia şi săvârşirea faptelor bune.

El pune teama alături de credinţă, nădejde şi dragoste. Sentimentul religios, pe treapta inferioară lui, se manifestă ca teamă. Când aceasta este unită cu dragostea, devine motiv de acţiune şi îndepărtează pe om de păcat, transformându-i viaţa în bine.

Filosofii înţelegeau dreptatea mai mult în sens negativ, pe când Clement Alexandrinul accentuează partea ei pozitivă, de a lupta contra nedreptăţii şi de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Motivul dreptăţii nu trebuie să fie nici teama, nici speranţa recompensei. Dreptatea adevărată poate fi săvârşită doar de către creştinul desăvârşit.

Dacă păcătoşii suferă, aceasta arată dreptatea dumnezeiască. Dar se ştie că nu de puţine ori se întâmplă ca dreptul să fie lipsit până şi de cele elementare, devenind, poate, un motiv de sminteală. Însă Clement Alexandrinul răspunde: „Nu numai cu pâine va trăi dreptul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu“ (Matei IV, 4).

Înţelepciunea dumnezeiască îmbracă nenumărate forme, prin care ni se descoperă atotştiinţa Sa. Cea mai mare mândrie a creştinului şi cu care se cuvine să se laude este înţelepciunea. Atât de mare este preţul ei, încât nu se poate cumpăra cu bani. Ea este un dar dumnezeiesc. Pedagogul dumnezeiesc, Cuvântul, doreşte să ne mântuiască „folosindu-ne de toată arta înţelpciunii“. Înţelepciunea este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin care gnosticul creştin tinde să cunoască pe Dumnezeu şi să-L contemple.

Adevărata podoabă a omului este frumuseţea sufletului. Clement Alexandrinul accentuează aspectul înfrânării, al cumpătării, arătând că, dacă cineva se va feri de lux şi se va hrăni cu cumpătare, atunci va putea mai uşor să suporte privaţiunile la care este expus. Cel cumpătat îşi pune măsură la vorbă, iar dacă vorbeşte, să o facă numai ca să răspundă la întrebări, căci „tăcerea este o podoabă apărătoare de primejdii“. Cumpătarea devine punct de plecare în practicarea celorlalte virtuţi creştine.

Pedagogul îndeamnă la rugăciune. Căci, „atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi“. Rugăciunea trebuie să-l însoţească pe creştin până în cea din urmă zi a sa, căci toată viaţa trebuie să fie în rugăciune şi convorbire cu Dumnezeu. Bunurile pentru care gnosticul creştin face aceste rugăciuni şi cereri sunt în legătură cu sufletul, ele fiind singurele cu adevărat bune.

Păgânismul înţelege prin bărbăţie afirmarea tăriei trupeşti. Clement Alexandrinul creştinează această virtute, definind-o ca pe tăria sufletească prin care pot fi învinse poftele păcătoase. Pentru a fi într-adevăr virtute a creştinului desăvârşit, bărbăţia trebuie să plece din judecata raţională şi să aibă ca scop iubirea de Dumnezeu. Virtutea bărbăţiei creştine îşi găseşte sublima realizare prin martiriu. Acesta este cu adevărat desăvârşirea creştinească. Clement Alexandrinul se referă la martiriul spiritual, pe care îl poate realiza orice creştin.

Dumnezeu caută de la noi căinţa, pentru că iubeşte binele şi arată iubirea Sa de oameni. Păcatul este cel mai mare duşman al creştinului. Pentru a lupta mai bine împotriva lui, omul a primit în ajutor, prin Sfintele Taine, harul dumnezeisc. Pe lângă pocăinţa dinaintea Sfântului Botez, la îndemâna celor chemaţi există şi o altă pocăinţă, ce curăţă sufletele de păcate, restabilindu-i credinţa.

Clement Alexandrinul atrage atenţia că păcatul săvârşit după pocăinţă este conştient, iar repetarea acestuia înseamnă o complacere în starea de păcătoşenie, înseamnă că pocăinţa săvârşită nu este completă, lipsindu-i elementul de voinţă.

Virtutea iubirii se arată cel mai bine prin săvârăşirea faptelor bune, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Clement Alexandrinul face o distincţie clară între fapta gnosticului creştin, care este desăvârşită şi cea a unui simplu credincios, pe care o numeşte „faptă mijlocie, pentru că nu-i făcută să-L imite pe Dumnezeu“. Atât cât îi stă în putere, el încearcă să-L imite pe Dumnezeu, încât viaţa sa nu-i altceva decât fapte şi cuvinte, trăind într-o stare de a face permanent binele.

Referitor la căsătorie, Clement Alexandrinul spune că obiectivul acesteia este naşterea de copii. În măsura în care colaborează cu Dumnezeu la naşterea omului, omul devine chip al Acestuia.

Scriitorul alexandrin aseamănă bogăţia cu o cetate a viciului. Cei mai mulţi nu numai că nu vor fi bogaţi, dar dorinţa lor îi va împiedica să ajungă în împărăţia cerurilor. Boala lor este boala după cele lumeşti şi după plăceri. Adevărata noastră frumuseţe nu se cuvine să o căutăm în bogăţiile lumeşti, ci în cele cereşti. Dumnezeu ne îndeamnă să nu ne îngrijim de ce vom mânca, fiindcă nu este atât de important. Căci, spune Clement Alexandrinul, nu trebuie să ne aservim frumosului şi să ne închinăm la ce este plăcut ochilor, îndepărtându-ne de adevăr. Omul cumpătat şi drept îşi adună bogăţiile în cer. Iar cel care şi-a vândut cele pământeşti şi le-a împărţit săracilor va aşeza comoara acolo unde nu este tâlhar şi va deveni cu adevărat fericit. Remediul pe care îl propune scriitorul alexandrin constă în simplitate şi modestie, care potolesc pofta de bogăţie.

Toate la un loc, concluzionează Clement Alexandrinul, unite ca un mănunchi, îl îndreaptă pe adevăratul creştin spre comuniunea harică cu Dumnezeu şi spre o tot mai deplină unire cu El aici, pe pământ, dar desăvârşită în veşnicie.

Bibliografie:

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, traducere de D. Fecioru, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 4, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992

Băjău, Pr. Dr. Constantin I., Patrologie, Craiova, 2002

Idem, Chipul gnosticului creştin în opera lui Clement Alexandrinul, în Analele Universităţii din Craiova, seria Teologie, an II, nr. 2/1997

Pr. Radu Cosmin Şapcă


Atasate la articol:

VIRTUŢILE CREŞTINE DUPĂ CLEMENT ALEXANDRINUL
VIRTUŢILE CREŞTINE DUPĂ CLEMENT ALEXANDRINUL


Comments are closed.