09.10.2017 – TÂLCUIREA RUGĂCIUNII DOMNEŞTI LA SFINŢII GRIGORIE AL NYSSEI ŞI CIPRIAN AL CARTAGINEI (I)

Sfinţii Ciprian al Cartaginei şi Grigorie al Nyssei aparţin unei perioade puternic zdruncinate de persecuţii, erezii şi schisme. Deşi au trăit în secole diferite, al III-lea, respectiv al IV-lea, ei s-au impus în lumea creştină patristică prin viaţa şi activitatea lor.

Primul dintre ei, Sfântul Ciprian, a fost un mare păstor de suflete, un conducător bisericesc desăvârşit, un bun orator, un scriitor deosebit şi un mare iubitor de oameni. Prin intensa sa activitate de conducător, organizator, scriitor şi martir al comunităţii creştine din Cartagina, imaginea acestui mare ierarh s-a imprimat puternic în istoria creştinismului, rămânând de-a lungul veacurilor în cugetul şi în inimile creştinilor. În sufletul său de o rară sensibilitate îşi găsesc ecou toate preocupările şi frământările fiilor săi duhovniceşti.

Cel de-al doilea mare ierarh, Sfântul Grigorie al Nyssei, a avut o deosebită cultură generală şi teologică, fundamentată pe izvoarele Revelaţiei dumnezeieşti. A primit o educaţie aleasă şi de la fratele său, Sfântul Vasile cel Mare. A fost un profund cunoscător al adevărurilor de credinţă, pe care le-a analizat şi expus cu o deosebită iscusinţă. Prin contribuţia sa în teologie, în păstrarea dreptei credinţe şi a păcii, a devenit unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei.

Activitatea lor ca păstori de suflete şi adevăraţi exponenţi ai gândirii creştine autentice se concretizează într-o anumită măsură şi în scrierile lor teologice. Cu toate că sunt autorii multor opere, posterităţii i-au rămas numai o parte din ele. În opera lor bogată, alcătuită din lucrări dogmatice, exegetice, apologetice, ascetice etc., cu o valoare incontestabilă pe plan doctrinar, moral şi sacramental, un loc important îl ocupă şi tratatele Despre rugăciunea domnească.

Cei doi Sfinţi Părinţi vorbesc în aceste scrieri despre rugăciune în general, dar şi tâlcuiesc Rugăciunea domnească, rugăciunea-model lăsată nouă de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ei folosesc argumentarea scripturistică, dar şi pe cea raţională, reuşind să explice cererile rugăciunii în sensul lor autentic, spiritual şi literar. Ambele tratate poartă nota de originalitate a fiecărui autor, ocupând un loc binemeritat în literatura teologică prin frumuseţea şi ideile lor. Aduc totodată o notă critică la adresa păgânilor şi a celor ce neglijează rugăciunea.

Între învăţăturile evanghelice, rugăciunea ocupă un loc de frunte. Ele sunt absolut necesare pentru creştin, căci îi întăresc credinţa, fiindu-i ajutoare pentru dobândirea mântuirii. Rugăciunea adevărată este aceea pe care Domnul Hristos ne-a învăţat să o rostim. Sfântul Grigorie de Nyssa ne asigură că, dacă ne rugăm aşa cum ne-a ânvăţat Mântuitorul, rugăciunea noastră va fi bine primită de Dumnezeu.

Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Prin aceste cuvinte de început, ne adresăm lui Dumnezeu-Tatăl, ai Cărui fii am devenit, fiind renăscuţi prin harul Său. Trebuie să aducem recunoştinţă lui Dumnezeu, mărturisindu-ne calitatea de fii. Îl numim „Tată“ şi ne arătăm dragostea faţă de El prin renunţarea la părinţii trupeşti, căci de acum avem un singur Tată, Cel din ceruri. Acest cuvânt, însă, îi acuză pe iudei, deoarece ei nu L-au primit pe Fiul Său, Domnul Hristos, ba, mai mult, L-au trimis la moarte, răstignindu-L pe cruce. De aceea, ei au încetat de a mai avea calitatea de fii ai lui Dumnezeu, locul lor fiind luat de adevăraţii creştini.

Sfântul Ciprian al Cartaginei aduce în prim-plan aspectul unităţii în rugăciune. Acesta este arătat prin folosirea termenului „nostru“, care se adresează tuturor, pentru că toţi formăm o unitate. De aceea, nu spunem în rugăciune „Tatăl meu“, ci „Tatăl nostru“. Iar dacă prin cuvântul „Tată“ ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu, prin termenul „nostru“ ne arătăm dragostea faţă de semenii noştri.

Sfântul Grigorie de Nyssa completează şi ne atrage atenţia că nu-L numim pe Dumnezeu, în mod simplu, „Tată“. Acest nume presupune din partea noastră o viaţă desăvârşită, o viaţă curată, lipsită de amăgirile vieţii acesteia trecătoare. Numai aşa Dumnezeu va fi mândru de noi şi de faptele noastre. Cel rău intenţionat, însă, nu va chema în rugăciunile sale pe Tatăl din ceruri, ci pe cel din adâncuri, pe diavol.

Aceste cuvinte ale rugăciunii, afirmă episcopul Nyssei, „ne aduc aminte de patria din care am fost scoşi şi de înălţimea din care am căzut“. Şi îşi explică afirmaţia prin pilda fiului risipitor. Acesta îşi dă seama de starea rea în care ajunsese şi, reflectând la ea, se întoarce la casa părintească. Meditează la păcatul său şi se căieşte spunând: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta“. Este încredinţat că numai cerul este patria lui, odată ce-şi mărturiseşte păcatul său faţă de cer. Se apropie mai uşor de Dumnezeu, care-i cuprinde grumazul, îl îmbracă în haina cea dintâi pe care a pierdut-o prin neascultare. Asemenea fiului risipitor, şi nouă ni se îngăduie să ne întoarcem la Tatăl. Dar aceasta presupune să înlăturăm păcatul, să devenim asemenea lui Dumnezeu, coborând „cerul şi imaginea divină în inima noastră“.

Sfinţească-Se numele Tău. Aceste cuvinte par la prima vedere un paradox, deoarece cerem să Se sfinţească numele lui Dumnezeu. Dar, numele Său este, prin însăşi natura Sa, sfânt. Dumnezeu Însuşi sfinţeşte, deci El nu poate fi sfinţit.

Înţelesul acestei prime cereri ni-l arată ambii Sfinţi Părinţi. Sfântul Ciprian al Cartaginei ne explică faptul că, prin această cerere, rugăm, de fapt, pe Dumnezeu ca să rămânem în sfinţenia căreia ne-am făcut părtaşi prin Botez. Şi cerem aceasta zilnic, pentru că numai prin sfinţenie vom câştiga împărăţia lui Dumnezeu.

La fel şi Sfântul Grigorie de Nyssa susţine că nu este vorba despre sfinţirea numelui lui Dumnezeu, în sensul propriu. Ne rugăm ca numele Său să Se sfinţească în noi, ca prin faptele noastre bune, ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, neamurile să proslăvească acest nume. Ne întreabă Sfântul Părinte: „Cine este atât de dobitocesc şi fără de minte, încât, văzând în cei ce cred o viaţă curată dobândită prin virtuţi, nu va slăvi numele Celui chemat printr-o astfel de viaţă?“.

Ne rugăm pentru sfinţirea noastră, care, prin viaţa virtuoasă, trebuie să oglindească sfinţenia divină. Mărturisim sfinţenia lui Dumnezeu prin această cerere. Dar, în acelaşi timp, Îi cerem ajutorul pentru sfinţirea noastră, pentru a duce o viaţă bogată în fapte bune, care să ne facă demni de numele şi sfinţenia lui Dumnezeu. Cerem prin ajutorul Său să fim nepătaţi, drepţi, urmând dreptatea şi adevărul, străini de cele rele. Cugetul să fie îndreptat către cele de sus, „luminând prin vieţuirea îngerească“.

Vie împărăţia Ta. Această a doua cerere a rugăciunii se află în strânsă legătură cu prima. Aşa cum rugăm pe Dumnezeu să Se sfinţească numele Său în fiinţa noastră, tot aşa cerem să vină împărăţia Sa. Ne rugăm, aşadar, pentru împărăţia pe care Dumnezeu ne-a promis-o şi pe care Domnul Hristos a câştigat-o prin însuşi Sângele Său.

Sfântul Ciprian al Cartaginei identifică pe Domnul Hristos cu împărăţia, pentru că în El vom împărăţi. Argumentează afirmaţia prin faptul că tot Hristos este şi învierea noastră, pentru că în El înviem şi noi.  Aceasta fusese dată fiilor lui Israel, dar ei n-au dorit s-o primească. De aceea, ea a fost dată adevăraţilor fii ai lui Dumnezeu. Şi suntem îndreptăţiţi să ne rugăm pentru aceasta, deoarece există şi împărăţie lumească. Dar, spune marele ierarh cartaginez, „cel ce se dedică lui Dumnezeu şi lui Hristos nu doreşte împărăţia pământească, ci pe cea cerească“.

Sfântul Grigorie de Nyssa dezvoltă acestă ultimă idee. El spune că în rugăciune cerem să vină la noi împărăţia lui Dumnezeu, care nu ne este impusă prin vreo silă, pentru „a scăpa de reaua stăpânire a stricăciunii“. Are în vedere starea omului de după căderea în păcat. Căci firea omenească s-a îndreptat, prin liberă alegere, spre ceea ce este opus binelui, ajungând sub stăpânirea răutăţii.

Deci, cel care cere venirea împărăţiei lui Dumnezeu poate spune astfel: „Cer să mă izbăvesc de stricăciune, să mă eliberez de moarte, să fiu dezlegat de legăturile păcatului, să nu mai împărăţească asupra mea moartea, să nu mai lucreze împotriva noastră tirania răutăţii, să nu mai fiu sub stăpânirea celui ce mă războieşte…, să vină la mine împărăţia Ta, ca să fugă de la mine, mai bine-zis, să se mute în nefiinţă patimile ce mă stăpânesc şi împărăţesc acum peste mine“.

Sfântul Grigorie de Nyssa identifică împărăţia şi cu Duhul Sfânt, combătându-i pe pnevmatomahi, care negau dumnezeirea Sfântului Duh.

Pr. Florin Alexandru Sichim


Atasate la articol:

TÂLCUIREA RUGĂCIUNII DOMNEŞTI  LA SFINŢII GRIGORIE AL NYSSEI ŞI CIPRIAN AL CARTAGINEI (I)
TÂLCUIREA RUGĂCIUNII DOMNEŞTI LA SFINŢII GRIGORIE AL NYSSEI ŞI CIPRIAN AL CARTAGINEI (I)


Comments are closed.