01.11.2017 – Rugăciunea în religiile popoarelor antice

Egiptenii – păstrau cu tărie tainele inițierii. Templul reprezenta un loc sacru.  În  partea interioară a templului, închinat unui zeu, intra doar marele preot, care se ruga aici și făcea toaleta zeului; egiptenii de rând, se rugau în casele lor, aveau un loc bine amenajat, un loc special pentru rugăciune. Poziția de rugăciune putea fi îngenunchierea, însoțită de sărutarea pământului. Aveau rugăciuni de cerere, de laudă, de umilință. Rugăciunea pentru ei erau imnurile, care constituiau un fel de jertfă, de prinos adus zeilor. Imnul cuprindea preamărirea unui zeu, acțiunile și natura lui.

Mesopotamienii – Rugăciunile erau grupate după zeitatea invocată – de exemplu rugăciunea către Anu, Samas, Iștar … după persoana care se roagă, și după scopul urmărit. Existau rugăciuni de laudă, de cerere, de implorare.

Hittiții – Aceștia se întorc către zeitate numai la nevoie. Rugăciunile lor exprimau încrederea omului în sine, în fața zeilor. Este departe de rugăciunea sumeriană, poate fi considerată ca un act de păgânism “Rugăciunile, invocările și imnele, precum și Instrucțiunile pentru slujitorii templului, riturile de purificare, alte rituri și Jurămintele – toate constituie neprețuite izvoare pentru a cunoaște profunda religiozitate a hittiților” (Stan, Alexandru, pr. Conf. Dr., Rus, Remus, dr. Prof., Istoria religiilor, Ed. IBMBOR, București, 1991, p.103).

Grecii – au transmis o bogată litereatură mitologică, dar foarte puține rugăciuni.cântările, imnele, adresate divinităților se consideră rugăciunile grecilor din primele perioade de existent. Aveau rugăciuni particulare și publice. Cele publice erau săvârșite de o persoană în numele cetățenilor unui oraș sau al unui grup. Rugăciunile de mulțumire erau adresate zeilor atât pentru protecția acordată într-o situație dificilă a cetății cât și în situații particulare dificile. Imnul dezvolta structura rugăciunii: invocarea zeului, enumerarea acțiunilor și calităților acestuia, recunoașterea puterii sale și cererea finală “religia grecilor nu a reușit să se desprindă de antropomorfismul caracteristic tuturor religiilor natural decăzute, deși ințial se pare că avea tendințe spre mai multă spiritualitate și spre speculație teologică” (Ibidem, 119).

Romanii – rugăciunea romană se aseamănă cu cea grecească. În ambele cazuri, rugăciunea era în strânsă legătură cu sacrificiul sau cu unele acte culturale. Romanii păstrau formele arhaice de rugăciune recitate sau cântată. De cele mai multe ori rugăciunea romană făcea parte dintr-un ritual. Ceremoniile publice erau îndeplinite de către un magistrat, asistat de preoți, care spunea rugăciunile. Aveau ca și celelalte religii, rugăciuni particulare și publice. Cele publice, ca și la greci, erau însoțite de cereri colective.

Grecii și romanii au dezvoltat o adevărată școală a rugăciunii publice, care era în strânsă legătură cu oratoria, cu arta de a vorbi frumos. Alături de rugăciunile publice, făceau parte și rugăciunile rituale, cele spontane. Textele acestor rugăciuni au fost reținute de o parte dintre scriitori, fiind consemnate: ”Dorințele personale ale romanilor își găseau expresia practică în făgăduințele pe care aceștia le făceau în fața zeilor. Făgăduința angaja persoana în cauză astfel încât împlinirea dorinței, prin puterea zeilor, era urmată de o donație către un templu, desăvârșirea unui act de pietate etc. Votul puplic se depunea de către magistratul asistat de către preoți” (Ibidem, 129).

Pr. Alexandru Eremia


Atasate la articol:


Rugăciunea în religiile popoarelor antice


Comments are closed.