02.11.2017 – Câteva aspecte generale cu privire la doctrina lui Budha

Învățătura lui Buddha este expusă in ce are ea mai important in faimoasa predică de la Benares, ținută  de maestru celor cinci  asceți la puţin timp după ” iluminarea “ sa. În această predică, Buddha a arătat cele patru ” adevăruri sfinte “ asupra suferinţei: existența suferinţei, cauza suferinţei, suprimarea suferinţei și calea care duce la suprimarea suferinţei.

Budha a fost cel dintâi gânditor, care a căutat să dezlege întrebarea adâncă despre obârșia suferinţei și să indice un mod în care omul se poate salva din lanţurile acesteia.

Ideea de suferinţă,  că toată lumea cu viața ei este numai manifestarea suferinţei, a fost ideea generală aproape a tuturor înţelepţilor Indiei, dar putem spune că nu a fost străină nici altor popoare precum nici unuia dintre noi, într-un grad mai mic sau mai mare in anumite momente. Nu s-a găsit nimeni care să nege Deșertăciunea lumii, nimicnicia și nestatornicia fericirilor pământești. Înăși Biblia ne vorbeşte de ” deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deșertăciuni“(Eclesiastul I,2).     .Multe din geniile omenirii au tratat aceeaşi temă in operele lor de valoare (Faust,Hamlet). Însă, nimeni nu a fost pătruns in așa fel de o privire pesimistă nu numai asupra vieţii, ci și asupra întregii existențe materiale, ca întemeietorul budismului. Deși cu momente de fericire, care puteau să-i fie procurate de situația lui materială, el are până la moarte aceeaşi notă dominantă de pesimism. „Fiinţa lumii, spune Buddha, este un vid, o iluzie, și nicăieri și în nimic nu este statornicie ”.

Prima mare afirmaţie a doctrinei budiste este deci suferinţa, existența universală a acesteia. Suferinţa este indisolubil legată de existență . Dar nu este vorba numai de necazurile, de suferinţele mai mărunte sau mai mari pe care le  întâlnim in viață. Suferinţa in budism are un înțeles mult mai profund și mai general. Orice existență are, după doctrina budistă, un caracter de suferinţă,care culminează prin boală, bătrânețe și moarte. Viața noastră este o continuă suferinţă din cauza fragilității, inconştientei, ” caducității “ a tot ceea ce există. Tot ce ni se pare astăzi înfloritor, mâine se veştejeşte și moare. Naşterea însăși poate fi considerată ca începutul morţii.  Grandoarea de o zi înseamnă decăderea și sfârșitul din ziua următoare. Totul curge, se transformă și nimic nu are consistență. ” Inconsistența este caracterul fundamental a tot ce ni se pare nouă ca există, nefiinţa, iluzia cș ar exista ceva, când de fapt nu există nimic. Apariţia si dispariţia lucrurilor din lume, acest dute-vino care ne face impresia că ar exista ceva in realitate, este o simplă iluzie, iar noi, fără să ne dăm seama, credem in realitatea lucrurilor, dorim să le avem, ne ataşăm de ele. Luând nișă iluzia drept realitate, atașându-ne de lucruri care în fond nu există, strângem in braţe un fum care se risipește la primul nostru gest și, cu cât ne ataşăm mai mult de lucrurile din lume, cu atât mai profundă ne este deziluzia când simţim că tot ce am dorit mai mult nu ne dă satisfacția pe care o aşteptam, ci ,dimpotrivă, ne dă sentimentul de vid, de nimicnicie a tot ce ni se pare că există . Omul moare cu durerea in suflet, constatând că totul a fost o simplă iluzie.

Dar cauza profundă a suferinţei nu este numai aceea că lumea este o iluzie, de care atașându-ne in chip nemintos suferim consecinţele, ci și aceea că însuși eul nostru are o existentă părelnică, inșelătoare. Omul nu face vreo excepţie in univers. Buddha reprezintă credinţa că omul, ducându-și existența in formele lumii sensibile, face experienţa suferinţelor, pe care i le impun cu necesitate condiţiile de viață în imperiul acestei lumi și ajunge la convingerea că nu numai el, ci toate ființele, care se află in aceleaşi condiţii de viată, trebuie să sufere în acelaşi mod. Deosebirea constă numai in faptul important că organismele, lipsite de lumina cunoștinței, care este apanajul exclusiv al omului, nu știu de ce și pentru ce suferă. Din acest motiv ,budismul afirmă că omul trebuie să ajungă la cunoaşterea cauzelor ce duc la suferinţă și să-și exteriorizeze mila față  de celelalte făpturi ce nu cunosc aceste cauze. Budismul explică existența suferinţelor în viață cu ajutorul metempsihozei, acea idee a peregrinării sufletelor care formează singura bază, cu caracter metafizic, pusă la clădirea sistemului mântuirii de suferinţă a lui Buddha.  Viața, după Buddha, nu este decât urmarea unor serii de existențe trecute, și prin urmare un lung șir de dureri și mizerii . Budismul stabilește în mod hotărât, că transmigrarea se efectuează pornind de la forme omeneşti și mergând până la  materia inertă. Acest sistem de transmigrare in budism merge pana la acea monstruozitate unde personalitatea omenească este confundată cu lucrurile moarte din natură, această concepţie de altfel este naturală sistemului budist, care nu admite deosebiri capitale între lucrare, cărora le refuză o existență reală. Budha, încercând să explice provenienţa suferinţei în lume admite metempsihoza dar nu discută cauza primordială a existenței. El ia lumea așa cum se prezintă și nu se interesează decât de legea cauzalității in această existența de fapt, numită lege. El caută să explice existența prin douăsprezece stări care sunt în acelaşi timp cauză și efect. Moartea, precedată de bătrânețe, nu ar avea loc fără naştere, care la rândul ei nu ar putea fi fără existență . Cauza existenței este afecţiunea, care este un efect al plăcerii – setei de a fi, plăcerea are cauză senzaţia, care ne dă posibilitatea să cunoaştem calitățile lucrurilor  ,iar senzaţia are cauză contactul, care, și el este efectul celor 6 simţuri: vederea, auzul, pipăitul, gustul, mirosul și inima, sediul sentimentului.

Setea de viață face pe om să se ataşeze de lucruri din lume și prin acestea se provoacă o nouă reîncarnare . Setea de viată și ataşamentul de lucrurile din lume provin în primul rând din neştiinţă, din ignoranță cu privire la caracterul iluzoriu al lucrurilor din lume, și deci, prima cauză a reîncarnării, cauza cauzarum, este neştiinţa. Cunoaşterea adevărului opreşte renaşterea, opreşte şirul reîncarnărilor  și curmă în acelaşi timp suferinţa. Cel ce a ajuns să-și dea seama că totul – universul și propriul său eu – este o simplă iluzie, acela atinge starea de bodhi, pentru el şirul reîncarnării  s-a sfârșit, el intră în nirvana. Dar ce este nirvana ? Nirvana este o noţiune despre care însuși Buddha a spus că « a ști ce este aceasta nu ajută la luminarea sau mântuirea omului ». “ După Dahlman ea ar fi neantul, încetarea existenței, stingerea setei de viață  a eului ; după Schopenhauer, negarea lumii; după Oldemberg, imunitatea la schimbările lumii; după Rhys Davids, sfinţenia, adică nimicirea patimii, a urii, a amăgirii, etc…”.

Nirvana este starea fară păcat și fără durere, este intrarea sufletului în starea fericită de deasupra bucuriilor și durerilor acestei lumi pieritoare. Debarasându-se de personalitatea noastră, acest atribut plin de suferinţe și contemplând eul nostru pur, constatăm că suntem de aceeaşi esenţă cu fundamentul lumii: Dumnezeu. Iată, budismul a ajuns să identifice pe om cu Dumnezeu și pe Dumnezeu cu omul. Această autodivinizare duce la dispreţul a tot ce nu e budist, o notă asemănătoare – din punct de vedere formal – cu catolicismul care vede in necatolici nu numai schismatici, eretici, atei, ci nişte creaturi mizerabile sortite pieirii și excluse de la bunurile veşnice. Identificarea omului cu Dumnezeu era concluzia firească a învățăturii budiste, căci totul fiind de aceeaşi esenţă, este identic cu sine însuși.

“ Nirvana – este – idealul final al oricărui budist ” , e calea superioară de desăvârșire pentru înțelepți. Există însă și o stare de moralitate inferioară a tuturor credincioşilor, prin Împlinirea a cinci porunci, care privesc oprirea uciderii, a furtului, a adulterului, a minciunii și  a beţiei.

Calea desăvârșirii e deschisă numai celor care se retrag din lume; de aceea călugării budiști se numără cu sutele de mii.

Pentru budism realitatea durerii este indiscutabilă, el afirmă că existența înseamnă suferinţă . Suferinţa budistă este suferinţa naturală cu adânci rezonanțe metafizice, budismul necunoscand suferinţa religioasă .

Și creştinismul cunoaşte realitatea suferinţei. “ Pământeanul născut din necaz ”, citim la Iov (XIV, 1). Această suferinţă e intensificată prin constatarea nestatorniciei și deşertăciunii celor pământești. „Neam trece si neam vine și pământu-n veac stă…” Toate râurile intră în  mare și marea nu se umple, la locul de unde ies râurile, acolo se întorc ca să iasă iar .

Ce este ,ce a fost ? Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune “ (Eclesiast I, 2 ). În urma acestor cuvinte se întrezărește neliniştea metafizică a spiritului care se simte stingher în această lume a deşertăciunilor. Chiar Domnul nostru lisus Hristos recunoaşte suferinţa naturală. Cea mai puternică și mai importantă dovadă a recunoaşterii suferinţei de către creștinism sunt însăși suferinţele întemeietorului lui.

Spre deosebire de budism care nu cunoaşte durerea religioasă, creştinismul o cunoaşte și pe aceasta, iar conținutul acesteia îl formează conștiința păcătuirii, a părăsirii de către Dumnezeu și a neputinței de a restabili prin puterile proprii, pacea dintre persoana proprie și Divinitate. Această conștiință va tulbura, va chinui câtă vreme nu se  va gasi mijlocul potrivit pentru liniştea ei .„ O nefericitul de mine, cine mă va scăpa de trecutul morţii acesteia “ – exclama Sf. Apostol Pavel (Rom VII, 24). Cuvintele acestea exprimă durerea religioasă despre care am vorbit.

Pr. Şerban Ionel Ciocîrlan

Parohia Robăneştii de Jos,

Judeţul Dolj


Atasate la articol:


doctrina_Budista


Comments are closed.