06.11.2017 – Despre rugăciune în Religia Islamică

Islamul reprezintă una dintre cele mai răspândite religii, după numărul de adepți, se plasează imediat după creștinism. Apariția islamului în lume a dus la răsturnarea multor structuri religioase dar mai ales politice, care au dominat spațial geografic al lumii orientale și mediteraneene. Răspândirea lui a fost rapidă, la acest lucru aducându-și aportul însăși popoarele cucerite. Islamul a fost văzut ca un eliberator de sub structurile imperiale bizantine sau romane.

În plan religios, islamul nu a fost considerat de la început o religie de sine stătătoare, fiind considerat o erezie creștină. El apare în perioada în care creștinismul dezbătea problema celor două naturi în Hristos – divină și umană, dar și a relațiilor ipostatice în sânul Sfintei Treimi. Tawhid-ul musulman a preluat idea unității absolute în Dumnezeu după Vechiul Testament înlăturând ipostasurile Sfintei Treimi, dar și a celor două firi ale lui Iisus Hristos. Considerându-se urmași ai lui Avraam, prin Ismael, fiul nelegitim al acestuia, și-au concretizat puterea devenind dominatori în perioada evului mediu. Un pas important în amploarea sa a avut-o organizarea societății umane sub puterea religioasă. Ea cuprinde puterea conducătoare absolută atât în planul religios, cât și în cel politic. Puterea religioasă este deținută de Calif și îi revine acestuia direct de la Allah, fiind umbra lui Allah pe pământ. Acestei puteri i se supune totul (războiul sfânt – consecință a puterii date de Allah poporului său, și deci și datoria musulmanului de a răspândi prin sabie stăpânirea lui Allah).

Creștinismul este considerat de islam o împărăție a sfinților. Atunci când Hristos a poruncit celor ce cred în El “să întoarcă și celălalt obraz”, El s-a adresat acestora ca unor sfinți, dar a greșit, pentru că nu a eliminat din viața lor partea umană, nesfântă. Critica islamică arată că ei nu cunosc deplin mesajul creștin, unde libertatea umană joacă un rol important. Dumnezeu fiind iubirea supremă, nu putea să-i predestineze pe oameni fără să țină cont de liberul consimțământ, dar și de dăruirea lor pentru a-i determina în viața de aici și cea  de dincolo.  Iisus Hristos aduce pacea în lume, o dăruiește: ”Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă” (In. XIV, 27). Moștenirea aceasta conține o mulțime de elemente care conduc spre instaurarea împărăției celor drepți, o împărăție liniștită, nesângeroasă.

Relația dintre stat și religie în lumea islamică a devenit în timp foarte puternică dar cu rădăcini șubrede. Realitățile existente în societatea tribală din Palestina Arabiei nu au putut fi menținute după cucerirea Semilunei Fertile. Teocrația islamică înființată de Mohamed nu avea nici o șansă de a dăinui și după marile cuceriri arabe. Nu doar din cauza schimbărilor condițiilor sociale, politice și culturale apărute după cuceriri, dar și din punct de vedere religios.

În cartea sfântă a islamului – Coranul nu se găsește vreo prescripție cu privire la o formă anume de guvernare, pe care să o fi instituit Allah. Nici Mohamed n-a emis o astfel de lege, nu a numit nici un succesor, astfel că după moartea sa comunitatea islamică a trecut printr-o serie de crize și războaie civile care au influențat profund comunitatea islamică.

În concepția musulmanilor Mohamed este ultimul profet inspirat de Dumnezeu din întreaga istorie a umanității. Succesorii săi au condus o umma, neavând o inspirație divină concretă și directă. Pentru a intra în islam, noul adept se purifică prin spălarea rituală și pronunță cu sinceritate și credință formula șahada, mărturisirea de credință: ”Nu există alt Dumnezeu decât Allah, și Muhammad este trimisul lui Allah” (Paul Brusanowski, Religie și stat în islam, Ed. Herald, București, 2009, p. 37). Acest crez este recitat și la fiecare rugăciune făcând parte din ritualurile efectuate de cinci ori pe zi.

Intrarea în islam este destul de simplă, pe când ieșirea din această religie, părăsirea se face mai greu. Conform Coranului cel care reneagă islamul este pedepsit cu moartea. Din cele șase delicte din Codul de drept Islamic, face parte și apostazia (renunțarea la religia islamică) (Ibidem, p. 93). Dar versetul din Coran : ”Nu este silire la credință!” spune cu totul altceva.

Islamul este o religie de o mare simplitate în principii. Dumnezeu este unic și atotputernic, el le-a revelat oamenilor un text, Coranul, care a fost transmis lui Mohamed prin îngerul Gabriel. Textul acoperă toate nevoile oamenilor și ale societății. A recunoaște atotputernicia lui Dumnezeu înseamnă supunerea voinței lui Dumnezeu. Supunerea față de Dumnezeu, în înțelesul Islamic, înseamnă a asculta cuvântul său, a respecta cu rigurozitate prescripțiile Coranului. Cele mai importante dintre ele sunt cei cinci stâlpi ai islamului: mărturisirea de credință (șahada), rugăciunea rituală (salat), postul (sawm), pelerinajul o data în viață la Mecca (hajj) și pomana (sadaqa) ) (Ibidem, p. 37-39).

Un bun musulman trebuie să cunoască Coranul în întregime, dar și viața lui să se desfășoare în conformitate cu acesta. Este recomandat să fie citit ori de câte ori este posibil. Foarte mulți credincioși îl știu pe de rost de la un capăt la altul. Bărbatul care știe tot Coranul pe de rost este numit “păstrătorul”.

Istoricii creștini au atras atenția asupra modului în care Mohamed a cunoscut creștinismul. Călătorind în tinerețe în Siria, profetul a avut posibilitatea să cunoască călugări creștini, oameni care credeau cu adevărat în Dumnezeu și vorbeau despre Iisus ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Mohamed a scris Coranul inspirat fiind de conținutul Bibliei și de gândirea creștină a societății acelei vremi. “Iisus apare menționat de multe ori în Coran, niciodată nu e criticat, ci considerat cel mai mare profet de până la Muhammad. S-a născut din Fecioara Maria, sub un curmal, zămislit fiind din porunca lui Dumnezeu (Coran 3, 45-47; 19, 16-22). Evreii l-au prigonit, dar pe cruce a pătimit alt om, căci Iisus a fost ridicat cu trupul la cer” (Ibidem, p. 31).

Credința într-un singur Dumnezeu nu este proprie islamului, ci aparține creștinismului și iudaismului. Rigoarea cu care unicitatea lui Dumnezeu este afirmată de musulmani îi face pe unii să reproșeze creștinilor că adoră un Dumnezeu în trei persoane.

Mohamed a emis norme în mai multe domenii, asigurarea vieții și a proprietății, căsătorie, familie, milostenie, dar și o serie de precizări privind organizarea cultului. La început propovăduirea lui Mohamed a avut caracter individualist, cerând oamenilor acțiuni drepte înaintea lui Dumnezeu. La Medina el a îndeplinit funcția de conducător al comunității, iar odată cu accentuarea rolului acestuia, a devenit centrul propovăduirii sale. Fiind conștient că oamenii se lovesc de diferite probleme sufletești, dar și faptul că nu au nici un mijlocitor care să-i conducă spre mântuire, Mohamed a însărcinat comunitatea să preia această îndatorire prin oferirea unor legi și reguli după care să se conducă.

În primul rând, omul pentru a ajunge în rai, trebuie să-și accepte condiția de creatură a lui Dumnezeu și să-și orânduiască viața după această convingere. Însă pentru a realiza această modelare, omul trebuie să se supună regulilor comunității, legilor conduitei islamice. În aceast mod islamul impune supunere totală față de Dumnezeu dar și față de legile comunității. Conform acestor învățături, mântuirea omului se află în responsabilitatea comunității.

Mohamed a creat statul ideal musulman, statul teocratic, ai cărui locuitori erau datori să se integreze și să-i repecte normele. Importanța statului teocratic se concentra asupra comuniunii omului cu Dumnezeu. În creștinism, Iisus, Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ să aducă oamenilor salvarea prin jertfa Sa pe cruce. Misterul pascal aflat în centrul propovăduirii creștine arată că misiunea lui Hristos a avut un caracter spiritual, Mântuiotrul făcând mereu distincția între Împărăția Sa și împărăția cezarilor. În Noul Testament nu se găsesc informații despre cum trebuie să fie organizat statul.

Rugăciunea în islam reprezintă cel de-al doilea stâlp al islamului și cel mai important dintre actele care constituie credința musulmană. Este menționată de foarte multe ori în Coran prin diferite denumiri. Rugăciunea este singura obligație cu caracter cotidian. Poate fi personală și individuală. Această rugăciune spre deosebire de rugăciunea rituală este considerată spontană și nu este supusă nici unei reglementări și nu face parte din obligațiile rituale esențiale.

Rugăciunea rituală trebuie rostită întotdeauna în limba arabă. “Rugăciunea rituală (salat) de cinci ori pe zi (în zori, la amiază, după amiază, la apusul soarelui, seara). Vinerea a fost fixată ca zi a rugăciunii comune. La chemarea muezinului, poporul se adună în moscheea principală a orașului. Cu fața spre o nișă decorată (mihrab) care arată direcția (qibla) spre Mecca, poporul îngenunchează și rostește rugăciunea condusă de un imam (care e doar un credincios, nu preot sacramental). Urmează predica (Khutba), rostită din amvon (minbar). Fiecare rugăciune ritual (chiar și în celelalte zile ale săptămânii este precedată de spălarea rituală pe față, pe picioare și pe brațe. De aceea, lângă fiecare moschee se află bazine de apă și fântâni” (Ibidem, p. 37).

În lumea musulmană se folosesc doi termeni pentru a exprima sensul de rugăciune: du’ă și salăt. Primul termen reprezintă chemarea, invocarea lui Dumnezeu, pe care musulmanii o pot spune în gând, singuri, iar al doilea termen se referă la rugăciunea rituală, pe care musulmanii sunt obligați să o spună de cinci ori pe zi. Ea reprezintă esența credincioșilor musulmani. Poate fi săvârșită individual dar și în comunitate, fie în moschee, fie în altă parte.

Chemarea muezinului arată momentul celebrării rugăciunii în moschee. Orarul este precis, bazat pe ora răsăritului. Pentru credinciosul musulman, cea mai bună rugăciune este aceea care se face în moschee, dezvoltând astfel simțul comunității. Dacă nu se poate ajunge la moschee pentru rugăciunea în grup, se recomandă și rugăciunea individuală. Orice musulman are un covoraș care-i servește pentru a îngenunchia și a-și săvârși liniștit ritualul rugăciunii. Acest covoraș nu este obligatoriu, dar el preînchipuie spațiul sacru, individual, care izolează spiritual credinciosul de restul lumii. Spațiul din moschee, unde are loc rugăciunea este strict delimitat, este sacralizat, de aceea se folosește de obicei covorașul special.

Savârșirea rugăciunii de către credincioși se face îmbrăcat cuviincios, cu fața îndreptată spre Mecca, desculț și în stare de puritate. Purificarea, curățenia se obține prin abluțiuni, care se efectuează într-o ordine strictă, cu reguli stricte (Michel Malherbe, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, p. 5). Acest ritual include spălarea feței, mâinilor și brațelor până la cot, apoi a picioarelor, inclusiv glezna. În caz de necesitate spălarea cu apă poate fi înlocuită cu nisip, iar înainte de rugăciunea publică de vineri la prânz, este obligatorie îmbăierea completă. Starea de puritate se pierde în timpul somnului, prin contactul cu lucrurile necurate.

La rugăciunea rituală, care se efectuează de cinci ori pe zi, pot participa toți cei care au depăsit vârsta de șapte ani, ori de cei ajunși la adolescență. Dacă înainte timpul pentru fiecare rugăciune era stabilit conform poziției soarelui pe cer, acum timpul este comunicat prin mijloace moderne, astfel locul muezinului este luat de difuzoare și alte mijloace de comunicare.

Credinciosul, purificat își poate începe rugăciunile. Acestea sunt compuse dintr-un număr de module alăturate numite rekaa, termen arab care înseamnă a îngenunchea. Poziția credinciosului, la început de rugăciune este următoarea: stă mai întâi în picioare, cu mâinile deschise, cu palmele la nivelul feței rostind: Allahu akbar, “Dumnezeu este cel mai mare”, apoi recită primele versete din Coran: ”În numele lui Dumnezeu, cel Milos și Milostiv, slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, Milosul, Milostivul, Stăpânul Zilei Judecății, Ție ne închinăm, Șie îți cerem ajutorul; Călăuzește-ne pe calea cea dreaptă, Calea celor binecuvântați de tine și nu a celor care Te-au supărat, și nici a celor rătăciți” (Coranul, trad. din limba arabă, introd. și note de George Grigore, Ed. Herald, București, 2006, p. 19).

Această rugăciune se numește sura Al-Fatiha, ceea ce înseamnă Deschizătoarea. Apoi, după rostirea primei părți credinciosul recită la alegere încă o sură și dacă se află în moschee va citi și a treia sură aleasă de imam. După terminarea citirii acestor rugăciuni se apleacă, punându-și mâinile pe genunchi, se ridică apoi îngenunchează cu fața la pământ. Iarăși se ridică și îngenunchează din nou, gest care se repetă. Fiecare dintre aceste mișcări este însoțită de fraze sacre. Și toate aceste practici formează o rekaa (Malherbe, Enciclopedia religiilor, p. 56).

Vinerea, zi de odihnă săptămânală, rugăciunea capătă o solemnitate aparte. În timpul rugăciunii de la prânz, primele două rekka din cele patru pe care le cuprinde sunt înlocuite de o predică a imamului. Este formată din două părți, prima parte are o temă spirituală iar cea de a doua, o temă legată de viața socială sau politică.

Toate elementele ce caracterizează atât rugăciunea individuală cât și pe cea publică, țin de rugăciunea ritualică. Momentul privilegiat al zilei, prin rugăciune, îl apropie pe om de Dumnezeu, redându-i forța spirituală. Musulmani mai pioși se roagă în toate momentele zilei. Combină rugăciunea cu munca, prin repetarea rugăciunii în timpul diferitelor activități. Folosesc și un șirag de mărgele numit mătanie, mărgele care reprezintă fiecare, unul dintre cele mai frumoase nume ale lui Dumnezeu.

Prezentă în toate religiile, rugăciunea reprezintă aspectul predominant al raporturilor dintre oameni, care încearcă să-și satisfacă interesele vitale. În toate religiile dialogul omului cu divinitatea se face prin intermediul rugăciunii, al invocării numelui divin pentru diferite cerințe: cerere, mulțumire, slăvire. Toți oamenii se roagă lui Dumnezeu, își mărturisesc credința, implorând iertarea păcatelor și cerând ajutor.

Rugăciunea creștină este pentru credincios, pe lângă conversația omului cu Dumnezeu, și un mijloc de cunoaștere al lui Dumnezeu, o cale de a ajunge la desăvârșire, la îndumnezeirea omului. Sensul și valoarea rugăciunii creștine este altul decât cel al rugăciunilor din alte religii. Creștinul tinde spre unirea cu persoana divină, străduindu-se continuu în asceză și rugăciune. Temeiul rugăciunii în creștinism este iubirea, iar finalitatea sa este deschiderea căii spre Dumnezeu, spre dumnezeirea harică.

Pr. Alexandru Eremia


Atasate la articol:


Rugaciunea in islam


Comments are closed.