„Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria. Atunci acel slujitor, îndrăznind, a ingenunchiat şi se închina lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari, şi, punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria. Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui” (Matei 18, 23-35).
Iubiți credincioși!
În Duminica a XI-a după Rusalii, pericopa evanghelică ne istorisește o minunată pildă rostită de Mântuitorul Iisus Hristos, o pildă care începe, pentru a atrage atenția ascultătorilor, cu o analogie: „Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi”. Frumoasă și interesantă este apropierea pe care Domnul Hristos o face între Împărăția lui Dumnezeu și o împărăție din lumea aceasta. Ni se spune clar că dacă există momente când oamenii dau socoteală aici, pe pământ, pentru „datoriile” adică pentru păcatele lor, pentru care trebuie să plătească, tot așa va veni și ceasul în care socoteala aceasta va fi dată înaintea Împăratului ceresc, înaintea lui Dumnezeu.
„Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi”. Deodată ni se înfățișează într-un tablou imaginar chipul unui mare datornic, cu zece mii de talanți. Trebuie să facem precizarea că talantul era o unitate de măsură folosită în vremea Mântuitorului, mai ales pentru metalele prețioase (cel mai frecvent, argintul). Acesta avea aproximativ masa de apă necesară pentru a umple o amforă. Un talant grec, sau un talant attic, avea 26 de kilograme, un talant roman avea 32.3 kg, un talant egiptean avea 27 kg, și un talant babilonian avea 30.3 kg. Palestina sau Țara sfântă a adoptat talantul babilonian, dar a revizuit mai târziu masa. Talantul greu, utilizat în timpul Noului Testament, avea 58.9 kg. Aceasta înseamnă că 10.000 de talanți erau echivalentul a 589.000 de kilograme de argint sau 589 de tone. Să mai reținem că un talant attic de argint avea o putere de cumpărare de aproximativ 20.000 dolari, în banii din 2004, și reprezenta valoarea a nouă ani de muncă calificată. Un om obișnuit putea strange 10.000 de talanți în 90.000 de ani.
Așadar, datornicului acela i-ar fi fost cu neputință să-și plătească datoria. Nu este deci de mirare că soarta sa părea să fie pecetluită: „Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria”. Se întâmplă însă ceva în mintea acestui datornic. Poate de teamă, din disperare „acel slujitor, îndrăznind, a îngenunchiat şi se închina lui, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot”. Caută să mai câștige timp. Cere îndurare, nu vrea să se recunoască doborât de datoria aceasta uriașă, se roagă în genunchi și promite că se va schimba și, cumva, va reuși să-și plătească datoria. Se întâmplă atunci ceva minunat: „Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria”. Este eliberat și, mai mult decât atât, i se iartă tot, toată datoria. Ce putere de iertare trebuie să fi avut Domnul acela; îl slobozise de 90.000 de ani de muncă; îl scăpase de o veșnicie în trudă și suferință, îl eliberase, mulțumindu-se cu rugăciunile slujitorului său.
Ne-am fi așteptat ca pilda să se încheie aici. Să nu mai urmeze nimic. Să ni se spună cine sunt personajele principale: Domnul sau împăratul cel puternic este Dumnezeu, iar datornicul suntem noi oamenii, plini de păcate, pe care nu ni le putem răscumpăra doar prin strădaniile noastre niciodată. Iar dacă ar trebui să plătim pentru acestea, ar trebui să petrecem o veșnicie în suferință.
Pilda continuă totuși cu un al doilea plan: „Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari”. Nimic neobișnuit. O datorie mică între doi tovarăși, doi prieteni. Un dinar avea 4,55 de grame; deci 100 de dinari erau echivalentul a 455 de grame de argint. O nimica toată în raport cu cele 589 de tone de care fusese iertat cel dintâi datornic, cu câteva clipe mai devreme. Ne-am fi așteptat deci să vedem un om schimbat, transfigurat, care să fi urmat exemplul dat de Domnul său. Și totuși, „punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Suntem tentați să credem că este vorba de o primă reacție, una nepotrivită. Mai ales că urmează o scenă ce ne aduce aminte de ce se întâmplase puțin mai devreme: „Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot”. Se schimbaseră locurile. Datornicul cel mare era acum pus în situația să accepte rugăciunile tovarășului său. I se cerea să mai aibă răbdare și-și va primi toată datoria.
De aici încolo, tot ceea ce urmează nu mai are legătură cu prima parte a pildei, căci „El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria”. Nici urmă de iertare acum. Ba chiar răutate. A cerut autorităților ca datornicul său să fie băgat la închisoare până ce va plăti datoria. Știa că dacă va ajunge la închisoare, omul acela nu va mai avea cum să-i plătească datoria, că-i va deveni din tovarăș, dușman; dar nu a contat. Răutatea lui era prea mare. Uitase deja de datoria de care fusese el iertat sau socotea că doar el merita așa ceva, nicidecum și alții.
La scena aceasta de maximă răutate fuseseră însă și martori: „Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate”. Alți tovarăși ai omului acela au povestit, deci, Împăratului tot ce văzuseră.
„Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine?” Nici nu mai trebuie explicat versetul acesta. Împăratul cel bun îl cheamă la sine pe datornicul său și îi pune o întrebare: de ce nu ai avut milă de fratele tău, dacă eu am avut milă de tine? De data aceasta datornicul nu mai avea ce să răspundă. Își descoperise cu adevărat caracterul său (slujitor viclean).
Ceea ce urmează este meritat și firesc: „Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria”. Când noi nu suntem capabili să iertăm, după cum Tatăl nostru ne-a iertat pe noi, atragem asupra noastră mânia și pedeapsa divină. Aceasta este de altfel, și concluzia cu care încheie Mântuitorul pilda Sa: „Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui”.
Așadar, această pericopă evanghelică trebuie să ne îndrepte gândurile spre virtutea iertării, căci aceasta își are izvorul în dumnezeire. A ierta nu este o dovadă de mărinimie din partea noastră, față de cei care ne-au greșit, ci dovada că am înțeles nu doar cu mintea, ci și cu inima, cu sufletul, învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Amin.
Pr. Neacșu Daniel