Odată cu apariţia creştinismului în arena istoriei, concepţia despre om, despre obârşia şi destinul său primeşte noi dimensiuni, el este restaurat, împlinit, înnobilat şi îmbogăţit sufleteşte prin harul divin oferit omului prin jertfa pe Cruce a Domnului şi prin Sfintele Taine instituite de El spre a se împărtăşi acestuia harul Său divin.
Omul are o structură dihotomică, trup şi suflet şi, astfel alcătuit, el participă, prin trup, la lumea materială şi prin suflet la lumea spirituală. Sufletul omenesc este o entitate spirituală de o profundă complexitate, fapt care a determinat pe unii gânditori să numească omul ca fiind un necunoscut, o fiinţă necunoscută (A. Carrel). Fiind spirit, sufletul posedă libertate, putere de decizie, hotărâre liberă, posibilitate de autodeterminare, conştiinţă de sine, cugetare, capacitate de autoreflexiune, adică omul gândeşte, dar se gândeşte şi pe sine, aşadar este subiect, dar şi obiect al gândirii sale. La acestea se adaugă şi funcţiunile sufleteşti, adică raţiunea, sentimentul, voinţa, conştiinţa morală. Toate acestea formează chipul lui Dumnezeu care este partea cea mai importantă din fiinţa umană, este blazonul de nobleţe al speciei umane care cuprinde toată demnitatea şi măreţia omului.
Realitate spirituală de obârşie divină care aparţine structural sufletului omenesc, chipul lui Dumnezeu este, aşadar, temelia tuturor realităţilor spirituale din om, după cum se exprimă un teolog ortodox care spune că: „toate încercările de a rezolva enigma omului independent de ideea privitoare la chipul lui Dumnezeu în om s-au terminat fară izbândă”(Zenkovschi).
Despre faptul că omul este creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu înţeleptul Solomon spune că „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (înţelep. II, 23), iar Sf. Apostol Pavel spune că: „Omul este chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I Cor. XI, 7).
Fiind „fiinţă vie” şi având sădit în sufletul său chipul lui Dumnezeu şi odată cu acesta simţul sacrului precum şi capacitatea de a întreţine legătura cu Dumnezeu de aici şi expresia: „homo capax divini”, adică omul este capabil să realizeze lucruri dumnezeieşti.
Omul posedă, aşadar, viaţa interioară, sufletească, o multitudine de trăiri, de sentimente, de doruri şi aleanuri sufleteşti ca urmare a faptului că la creaţie Dumnezeu a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Facere II, 7). Adică i-a insuflat viaţa divină, un adânc de taine şi de har şi odată cu aceasta Dumnezeu însuşi, s-a sălăşluit, prin har, în fiinţa interioară a omului, Dumnezeu fiind, în acest caz, mai intim nouă decât suntem noi nouă înşine (Fer. Augustin).
Viaţa în general înseamnă mişcare, dinamism, activitate. Având uccste înzestrări native, persoana umană nu este, cum s-a crezut, o fiinţă autarhică, suficientă sieşi, ci este într-o neostoită tendinţă de nutodepăşire, de creştere şi de amplificare, ea nu este ceva static, ci mlr-o permanentă mişcare, este o realitate vie şi în neostoită manifestare care totdeauna vrea ceva şi nu are astâmpăr decât numai atunci când ajunge la ceea ce vrea (1).
Aşadar, persoana umană are un caracter dinamic, ea nu este o monadă închisă în sine, căci starea de nemişcare, de inerţie aparţine materiei inerte şi, ca atare, este străină de ceea ce înseamnă viaţa.
Note:
- N. Margineanu, Psihologia persoanei, București, 1999, p. 78.
Pr. Marius Vătăman