Euharistia încheie şi hrăneşte încorporarea omului în Hristos ca mădular al Bisericii. Abia prin ea, după învăţătura ortodoxă, se realizează calitatea plenară de creştin a omului. Căci cei care sunt zidiţi în trupul tainic sau sacramental al Bisericii nu sunt numai botezaţi, adică nu au imprimată în fiinţa lor numai Taina Botezului, ci poartă şi pecetea Duhului Sfânt primită în Taina Ungerii cu Sfântul Mir şi sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii fără să mai vorbim şi de alte Taine imprimate în fiinţa lor (1). „Ca să avem prezenţa Lui în noi, Mântuitorul nostru ne dă Trupul şi Sângele Său, ca prin ele puterea stricăciunii să fie nimicită, iar El să-şi fixeze şederea Sa în sufletele noastre prin Duhul Sfânt” (2). Euharistia face, deci, din cei botezaţi şi pecetluiţi, o comunitate euharistică, adică Biserica în sensul ei deplin. Numai prin Euharistie, care încheie şi culminează liturghia Cuvântului, Biserica îşi găseşte închegarea ei deplină ca Trup al lui Hristos, sau ca Hristos comunitar-sobomicesc căreia îi este încorporată întreaga umanitate. Euharistia realizează, cum spune Fericitul Augustin, „constituirea Trupului eclezial şi creşterea acestuia în adevăr, căci pâinea prefăcută este prezenţa lui Hristos universal, a lui Hristos total”; în această calitate ea actualizează în mod concret comuniunea sfinţilor şi prefacerea ei în Trupul Domnului, exprimă şi realizează prefacerea în Hristos a întregii umanităţi create şi răscumpărate de El. Împărtăşindu-ne cu pâinea veritabilă, noi avem părtăşie la Hristos şi la Biserica Sa şi prin ea, la orice om (3). Euharistia realizează împreună-zidirea în Hristos a celor botezaţi şi pecetluiţi şi împreună-creşterea în Hristos a creştinilor care se împărtăşesc tot mai des şi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Euharistie.
Dar împărtăşirea de Euharistie implică prealabila pregătire a creştinului şi curăţirea lui de patimi şi păcate prin harul iertării dobândit în Taina Spovedaniei. Această Taină a fost instituită de Hristos tot în prima zi a învierii Sale, odată cu instituirea expresă a Tainei Preoţiei (In. 20, 22-23), arătând-o ca fiind legată direct de puterea preoţiei. Şi această Taină are în vedere Biserica, mai exact însănătoşirea relaţiei creştinului cu Hristos, cu Biserica şi cu toate mădularele acesteia.
Mădular al Bisericii prin încorporarea sa în Hristos, cel botezat, pecetluit cu Duhul lui Hristos şi unit deplin cu Hristos în Euharistie, are obligaţia să trăiască ca mădular demn al lui Hristos. Păcătuind, el împuţinează şi ştirbeşte relaţia sa cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii săi, încât apartenenţa sa la Biserică încetează de a mai fi fructuoasă şi vie, deşi ea rămâne validă. Respingerea Pocăinţei sau Spovedaniei ca Taină a Bisericii, pentru purificarea de păcate cu ajutorul harului Duhului Sfânt, pe motiv că nu ar avea un signum propriu-zis, exprimă neînţelegerea pentru condiţia de slăbiciune a creştinului care adeseori prin păcate cade din deprinderea comuniunii cu Hristos şi cu Biserica, precum şi desconsiderarea necesităţii şi posibilităţii „unei recâştigări a forţei de actualizare a acestei legături într-o adevărată deprindere a întâlnirilor pentru deplina unire cu Hristos în Euharistie. Iar acest lucru nu se poate face fară o colaborare bilaterală divino-umană, în care voinţei noastre – întrucâtva neputincioasă – de a reintra în comuniune, îi răspunde iertarea divină şi cu aceasta întâmpinarea noastră din partea lui Dumnezeu (a Celuilalt) şi primirea şi ridicarea noastră de către El în comuniune cu Sine” (4).
Taina Pocăinţei prilejuieşte întâlnirea fiului rătăcit cu Tatăl ceresc în Hristos care ne iartă păcatele prin harul Duhului Sfânt împărtăşit în Biserică, printr-o Taină a Bisericii săvârşită de episcop sau preot. O simplă cercetare de sine sau chiar o continuă cercetare de sine şi o convorbire cu sinea noastră, însoţită de căinţă şi de hotărârea de a nu mai repeta păcatele sau micile greşeli, este normală şi recomandată de către toţi marii duhovnici, dar ea este o lucrare cu totul subiectivă ce nu se poate ridica la lucrarea harică a Tainei Pocăinţei. Dar greşeala sau păcatul are un caracter obiectiv. Pentru curăţirea de el şi iertare acestuia, Hristos ne-a lăsat şi un mijloc obiectiv, sigur: Pocăinţa şi, în acest sens, El a investit pe Apostolii Săi şi, prin ei, pe urmaşii lor, cu puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor cu ajutorul Duhului dat lor (In. 20, 22-23). Iar iertarea pe care duhovnicul o dă în scaunul Spovedaniei este iertarea lui Hristos prin harul Duhului Sfânt în Biserica Sa. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Câte le fac preoţii jos, le întăreşte Hristos sus şi judecata robilor o confirmă Stăpânul”, căci „ei au fost ridicaţi la această putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer şi au depăşit firea omenească şi s-au eliberat de patimile noastre” (5). Episcopul şi preotul duhovnic aparţin Bisericii, iar lucrarea lor se cuprinde în credinţa Bisericii şi manifestă credinţa Bisericii. Pentru Origen, de exemplu, „episcopii şi preoţii Bisericii primesc păcatele poporului şi, după exemplul stăpânului, dau iertare celor care au păcătuit şi au mărturisit păcatul Lor preotului şi le oferă alinarea” (6).
Prezenţa acestei Taine în practica Bisericii este subliniată astfel de Sf. Ciprian: „Fiecare să-şi mărturisească păcatul său atunci când a păcătuit în această lume, ca mărturisirea să poată fi primită, iar iertarea luată de la episcop să fie plăcută Domnului”(7).
Note:
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Din aspectul Sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 540.
- Sf. Chiril al Alexandriei, XXVI, 26, P.G. 72, 452.
- Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul ecclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, București, 1978, p. 276.
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Din aspectul Sacramental al Bisericii, pp. 551-552.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, III, P.G. 48, col. 645.
- In Levit, Hom. 5, 3 și 11,4, P.G. 12, col. 451 și 418.
- Sf. Ciprian, P.L. 4, col. 489.
Pr. Marius Vătăman