13.11.2017 – Introducere în Sfintele Taine ale Bisericii (Partea a IV-a)

Taina Maslului are în vedere însănătoşirea relaţiei credinciosului cu Dumnezeu în comuniunea Bisericii. Privită prin prisma apartenenţei sale ecleziale şi prin efectele ei, Taina Maslului apare ca o Taină complementară a Pocăinţei sau Mărturisirii, aşa cum Taina Mirungerii este, într-un anume fel, complementară Botezului. Ea vine de la Hristos însuşi care a vindecat toată boala şi neputinţa. Despre săvârşirea ei chiar din timpul Sfinţilor Apostoli, precum şi despre faptul că în ea are loc o relaţie harică între cel bolnav care o primeşte şi Hristos în numele căruia primitorul este uns cu untdelemn sfinţit de către preoţii Bisericii care se roagă pentru el, pentru ridicarea lui de pe patul suferinţei şi iertarea păcatelor, dă mărturie Scriptura însăşi (Iac. 14-15). Aceasta este un indiciu că Maslul este o Taină în sensul deplin al cuvântului şi anume una dintre cele şapte Taine ale Bisericii.

Prin această Taină, Biserica ajută pe credincioşi să se comporte ca mădulare ale ei, chiar şi în situaţia de bolnavi. Din Hristos cel răstignit, primitorii acestei Taine iau puterea de a-şi purta şi ei Crucea suferinţelor lor trupeşti cu răbdarea uşurată de bucuria învierii lui Hristos care îi va învia şi pe ei. Taina Maslului presupune comuniunea rugăciunii ecleziale şi manifestă această comuniune prin numărul de şapte al preoţilor slujitori ai Tainei şi printr-o asistenţă împreună rugătoare de credincioşi cu preoţii săvârşitori ai Tainei.

Prin Taina Nunţii se împărtăşeşte harul uniunii bipersonale acelora care realizează împreună-legătura naturală a căsătoriei. De harul acestei Taine se pot bucura cei doi (bărbatul şi femeia) numai în comuniunea unuia cu altul. Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa, Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii, în ordinea harului. Prin Taina Nunţii se realizează o     unire supranaturală, harică, a celor doi soţi, ca mădulare ale Bisericii. Acest fapt îl determină pe Sfântul apostol Pavel să ia unitatea dintre bărbat şi femeie ca imagine a legăturii dintre Hristos şi Biserică, şi să sublinieze apoi că unitatea dintre cei doi este Taină mare în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32), căci nu orice unire dintre un bărbat şi o femeie poate fi imaginea relaţiei dintre Hristos şi Biserică. La ridicarea căsătoriei din ordinea naturii în cea a harului se referă, desigur, şi Sf. Ioan Gură de Aur când zice: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi”. Tot căsătoria ca Taină vizau şi cuvintele Sf. Ignalie Teoforul: „Trebuie ca aceia care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă”.

Prin harul Nunţii, comuniunea familiei creştine este înălţată într-un anume sens la rangul comuniunii ecleziale, iar comuniunea eclezială este ajutată să se realizeze prin familii care sunt şi un model concret al comuniunii bisericeşti.

Prin urmare, fiecare taină este articulată în Biserică atât prin instituirea ei şi a Bisericii de către Hristos însuşi cât şi prin credinţa Bisericii, condiţia obiectivă a tuturor Tainelor. Tainele fac Biserica, iar Biserica se exprimă prin ele, le condiţionează şi le săvârşeşte prin episcopul şi preoţii ei investiţi pentru aceasta cu puterea Duhului Sfânt în actul hirotoniei şi invocată de aceştia cu fiecare Taină şi slujbă (1).

Note:

  1. Sf. Ignatie, Către Policarp, V, 2.

Pr. Marius Vătăman


Comments are closed.