14.11.2017 – Teologia Sfintei Taine a Botezului (Partea a III-a)

Prin Hristos, cel botezat intră în relaţie personală cu toate persoanele Sfintei Treimi. Formula trinitară a Botezului, indicată chiar de Mântuitorul Hristos odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduirea Evangheliei şi instituirea Tainei înseşi după înviere: „Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte Eu v-am poruncit…” (Mt. 28, 19, 20) – subliniază tocmai acest lucru. De altfel, Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, nu se poate concepe singur şi nu este singur, ci împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. „în tot timpul Cuvântul a avut cu Sine ca împreună lucrător pe Duhul, iar Duhul a făcut înţelese şi eficiente cuvintele lui Dumnezeu ca anticipări ale altor cuvinte mai lămuritoare şi în ultimă analiză ca anticipări ale venirii Cuvântului ipostatic în trup”. Deci ca Dumnezeu, adică în calitatea Lui de Fiul din veci al Tatălui, Cuvântul îl are pe Duhul cu Sine şi împreună cu Sine în Tatăl din veci, iar după natura Sa omenească Mântuitorul Hristos este uns şi plin de tot Duhul de la întruparea Sa din Sfânta Fecioară Maria. Căci „Porumbelul de la Botezul Său în Iordan nu inaugurează prezenţa Duhului în Iisus, ci îl arată astfel lumii. Viaţa întreagă a lui Iisus Hristos este o viaţă ca plenitudine de har şi Duh Sfânt. Noi atingem aici misterul creşterii harului în copilul Iisus înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”. Iar „prezenţa Duhului în Iisus este atât semnul ascultării filiale cât şi al deplinei intimităţi a lui Iisus cu Tatăl. Duhul Sfânt este în Hristos Duhul Tatălui, Acela care străbate pe Iisus, care îl poartă în pustie, întărindu-L pentru mărturia Cuvântului Evangheliei. Iisus este străbătut de Duhul, îi este ascultător, în Duhul Iisus vorbeşte, lucrează, învaţă, se roagă, tămăduieşte, alungă pe demoni, şi în Duhul El se aduce ca jertfa, se sfinţeşte şi această jertfă este bine plăcută lui Dumnezeu (Evr. 9, 14)”. Dacă Înălţarea Domnului suprimă vizibilitatea istorică a lui Hristos, Cincizecimea, încheind iconomia trinitară a mântuirii, „restituie lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos şi îl revelează acum nu în faţa, ci înlăuntrul ucenicilor Săi. «Eu voi veni la voi… voi fi cu voi până la sfârşitul lumii»; prezenţa Mântuitorului este tot aşa de reală ca şi despărţirea Sa (fizică de ei). «În această zi (ziua Cincizecimii) voi veţi cunoaşte că Eu sunt în voi» (In. 14, 20)”. Cel botezat intră în relaţie personală cu Hristos cel interiorizat de Duhul Sfânt înăuntrul lui şi se bucură de dragostea Tatălui, al cărui fiu după Har a devenit prin Botez. Intrarea celui botezat în relaţie personală cu Hristos şi prin Hristos cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, indicată de Hristos însuşi în mesajul dat Apostolilor îndată după înviere (Mt. 28, 19), este concretizată prin pronunţarea distinctă a numelui fiecărei persoane a Sfintei Treimi, însoţită de cufundarea şi ridicarea din apă a primitorului Tainei. Întreita cufundare şi înălţare din apă semnifică atât cele trei zile petrecute cu Hristos în mormânt şi deci moartea şi învierea lui Hristos a celui botezat, cât şi Cele trei persoane ale Sfintei Treimi cu care cel botezat intră în comuniune existenţială pentru mântuirea sa.

Prin urmare, Cincizecimea face început istoriei Bisericii, ca şi comunitate concretă de oameni în comuniune cu Dumnezeu, inaugurează Parusia şi anticipează împărăţia. La Botez, Acelaşi Duh Sfânt ne face prezent şi ne interiorizează pe Hristos, integrându-ne în trupul Său Biserica, ca împreună moştenitori cu Hristos, ne face „fii în Fiul” şi în Fiul avem acces la Tatăl. Duhul realizează înfierea noastră divină, harică, pentru care Sfântul Irineu aplică Bisericii numele de „fii ai lui Dumnezeu” şi cel de „copil adoptiv al Tatălui”.

Pr. Marius Vătăman


Comments are closed.