27.11.2017 – Preotul – vocaţie şi tact pastoral

Având în vedere continuarea preoţiei, aşa cum a fost ea concepută în paginile Noului Testament, în epoca patristică preoţi şi episcopi i-au dedicat studii prin care se relevă importanţa deosebită care s-a dat formării intelectuale, morale şi sociale a preotului. Între acestea, la loc de cinste, stau tratatele despre preoţie scrise de doi dintre Sfinţii Trei Ierarhi: Sfântul Ioan Gură de aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Sfântul Vasile cel Mare, deşi nu a lăsat un tratat special dedicat temei, prin purtarea şi scrierile sale a pus în valoare temelia preotiei, adică o credinţă fermă şi o conştiinţă a slujirii.

Pornind de la chipul Arhiereului Hristos şi de la cel al preotului ilustrat în Sfânta Scriptură, Sfinţii Trei Ierarhi, ca de altfel şi alţi Sfinţi Părinţi, au prezentat prin experienţă personală chipului adevăratului preot.

Hirotonia este, în fapt, învestirea în treapta apostoliei. Ea se concretizează deopotrivă prin trimiterea la propovăduire şi prin lucrarea sfinţitoare, precum şi prin calitatea celui hirotonit de îndrumător duhovnicesc al sufletelor credincioşilor. Este o sarcină grea şi presupune o stăruinţă susţinută ca “harul primit prin punerea mâinilor preoţiei să nu se stingă”( I Timotei IV, 14).

Nu există scuze după ce ai primit hirotonia. De aceea, cel ce simte chemare spre preoţie este îndemnat să mediteze la măreţia misiunii şi la posibilităţile personale pe care le poate oferi acestei slujiri. Sfântul Vasile cel Mare evocă felul în care se recrutau preoţii în timpul său: “Nu se primeau altădată preoţii decât după ce au fost examinaţi timp îndelungat; se fixa un examen riguros al vieţii lor trecute; se informau dacă ei nu erau clevetitori, beţivi, gâlcevitori, dacă au fost credincioşi în tinereţe şi dacă erau înzestraţi cu calităţile necesare pentru a cuceri sfinţenia fără de care este imposibil a vedea pe Dumnezeu”.

“Te fă pe tine pildă credincioşilor, cu cuvântul, cu puterea, cu dragostea, cu credinţa, cu curăţia. Ia aminte la citit, la îndrumat, la învăţătură. Păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura; stăruieşte în ea, căci făcând aceasta, pe tine te vei mântui şi pe cei ce te ascultă”(I Timotei IV, 12-16). Din aceste cuvinte, care alcătuiesc îndemnul Sfântului Apostol Pavel către ucenicul său Timotei, ne dăm seama că Sfânta Scriptură are, îndeosebi, două sensuri ale propovăduirii preoţeşti. Unul care se referă la îndrumarea credincioşilor prin forţa trăirii lăuntrice, al exemplului personal şi al “nepregetării întru vestirea Evangheliei păcii”(Efeseni IV, 15) şi altul, care urmează scopul, adică arată că vestirea cuvântului evanghelic îi înalţă atât pe cei ce urmează învăţătura, în lumina sfinţeniei, căt şi pe cei ce propovăduiesc.

În pastoraţie, apropierea sufletească dintre preot şi credincios nu-i deloc uşoară şi, de aceea, tactul pastoral devine o problemă delicată în îndrumarea păstoriţilor.

Libertatea sufletească este suportul personalităţii umane, garanţia şi posibilitatea afirmării ei. Omul, sub unda nematerială a gândului, poate fi şi extrem de gingaş, dar şi foarte ferm. De sufletul lui trebuie să se apropie preotul, de sufletul atât de nobil şi atât de tare. Această încercare cere pasiune, artă, jertfă, har şi impune stăruinţă fără preget şi tact personal, ca element important în aplicarea metodelor de pastoraţie.

Sfinţii Trei Ierarhi cer preotului să fie un bun psiholog, să cunoască bine sufletele credincioşilor şi, în funcţie de fiecare, să recomande ceea ce este mai potrivit: “Unora le este de folos lauda, altora mustrarea; dar şi una şi alta la timpul lor; că vatămi dacă lauzi sau mustri fără socoteală şi când nu e timpul. Iar pe unii îi îndrepţi cu sfatul, pe alţii cu mustrarea, dar şi aici, pe unii îi îndrepţi dacă îi mustri în văzul şi auzul lumii, iar pe alţii dacă îi sfătuieşti în taină”-spune Sfântul Grigorie de Nazianz.

Aşadar, tactul patoral înseamnă echilibru. El cere măsură potrivită, răspuns bun şi atitudinea cea mai potrivită în fiecare caz; toate în acord, în primul rând, cu conţinutul chemării creştine, şi apoi cu toate condiţiile sub care se prezintă cazul special sufletesc. A te face <<tuturor toate>> nu înseamnă abandonarea crezului creştin, după cum nici a rămâne intransigent, de dragul fermităţii, la înţelegerea unor situaţii care se cer pătrunse, nu este spre folosul duhovnicesc. Asprimea disciplinei creştine este în raport cu nivelul de duhovnicire.

Pe lângă alegerea metodei de catehizare, importantă este şi alegerea momentului: pastoraţie colectivă, individuală sau intermediară. Fiecare din acestea trebuie făcută în beneficiul real sufletesc al celor ce au trebuinţă. În cazul relaţiilor personale, în vizita pastorală sau la scaunul de spovedanie, preotul are avantajul încrederii cu care este întâmpinat. În relaţia de obşte, el are de trecut un mare pas: cunoaşterea tuturor credincioşilor săi. Este ceva permanent, nelimitat. Aici tactul pastoral impune aceeaşi atenţie trează, acelaşi zel în urmărirea fiecărui suflet în devenirea sa duhovnicească.

Tactul pastoral poate fi urmărit mai uşor pe firul celor trei slujiri ale preotului: slujirea învăţătorească, slujirea sfinţitoare şi cea conducătoare.

În cea dintâi, cea învăţătorească, prezenţa şi cunoaşterea constituie pregătirea ţarinii. Propovăduirea este aruncarea seminţei. Preotul nu vorbeşte de la sine, ci de la Dumnezeu:”…învăţându-i să păzească toate câte am poruncit vouă” zice Mântuitorul. În sensul tactului pastoral, preotul învăţător este luminătorul care cheamă şi converteşte, care îndrumă şi asigură fondul creştin al sufletelor încredinţate lui. “Datoria mea este de a spune, a ta de a te apuca de lucru, iar a lui Dumnezeu de a desăvârşi” strigă Sfântul Chiril al Ierusalimului.

Cea de-a doua ipostază sub care privim relaţia preotului cu credincioşii este aceea de sfinţitor. “Botezându-i…”, poruncea Mântuitorul ucenicilor săi, trimiţându-i la propovăduire. A boteza înseamnă a împărtăşi harul Duhului Sfânt. Preotul în veşminte împlineşte în forma cea mai complexă toată sarcina apostolică. Fiecare gest, fiecare cuvânt se leagă de exercitarea misiunii sale sfinţitoare.

În fine, cea de-a treia lucrare esenţială a preotului, după pilda şi porunca lui Hristos, este cea de conducător, de îndrumător de suflete. Misiunea lui este de a servi poporul şi a sta lângă el mai ales în clipe grele, de încercare, spre a-i arăta, precum prorocii Vechiului Testament, calea cea dreaptă spre Impărăţia Cerească.

Aflat între firea omenească şi misiunea dumnezeiască, este datoria preotului de a se ridica la înălţimea întreitei sale slujiri.

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 1988;
  2. Basarab, Mircea, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, în “Mitropolia Olteniei”, An. XXII, Nr.1-2 (ian-feb), 1970;
  3. Brătan, Ilie, Tactul pastoral, în “MO”, An. XXVI, nr.3-4 (mart-apr), 1974;
  4. Ganea, Ioasaf, Slujirea preotului, în “MO”, An.XXVIII, nr.7-8 (iul-aug), 1976;
  5. Ioanicescu, Ioan, Preotul ca îndrumător de suflete, în “MO”, An. XXVIII, nr.5-6 (mai-iun), 1976;
  6. Marcu, Grigore, Bucuria vieţii. Datoria preotului de-a cultiva şi spori în mijlocul păstoriţilor săi, în “MO”, An IX, nr. 11-12 (nov-dec), 1957.

Preot Marian Valentin Mărăcine

Parohia Adormirea Maicii Domnului –Vădeni, Tg-Jiu


Atasate la articol:

taina_cununiei
taina_cununiei


Comments are closed.