25.05.2018 – “Fii treaz întru toate…, slujba ta fă-o deplin”

Era prin toamna anului 66 al erei noastre creștine. Înflăcăratul și neobositul propovăduitor al lui Iisus Hristos, marele Apostol Pavel se afla la Roma, întemnițat pentru a doua oară, împărăția romană fiind, după cum știm, necruțătoare cu cei ce se închinau lui Iisus Hristos și nu zeilor romani sau chiar cezarilor. Aceasta în pofida faptului că, după cum ne spun documentele vremii, creștinii erau cei mai buni, în sensul de  corecți și conștiincioși, cetățeni ai imperiului roman din acel timp.

Supus unui regim cât se poate de sever, cu extraordinarul său simț de sus, întărit, de a intui realitățile și de a se orienta, Sfântul Apostol Pavel își dădea seama că sfârșitul său trupesc se apropie. Acest lucru nu-l neliniștea, dimpotrivă, îl însenina, pentru că trecea mai repede la Hristos, Domnul nostru, în a cărui dumnezeire a crezut cu tărie și pe care l-a slujit cu atâta credincioșie după întâlnirea pe drumul Damascului.

Îl îngrijora însă nespus de mult, până la durere chiar, soarta fiilor săi duhovnicești, “născuți în Iisus Hristos”, viitorul numeroaselor comunități creștine, răsărite în urma neobositei sale lucrări misionare, și răspândite pe o mare arie a imperiului roman, din Asia Mică până în Spania.

În acest zbucium sufletesc fiind, Sfântul Apostol Pavel scrie ultima sa scrisoare, testamentul vieții sale pline de negrăite roade, pe care o adresează celui mai apropiat și poate celui mai iubit ucenic al său, Timotei, episcopul Efesului din Asia Mică, epistolă în care neobositul Apostol își exprimă ultimele sale gânduri, ultimele sale îndemnuri, izvorâte din grija nemărginită pentru lucrul Domnului, pentru soarta Bisericii, transformându-se, sub duhul și pana pline de foc ale apostolului, într-un veritabil îndrumar al vieții creștinești în general și al celei preoțești în special.

Pavel- Apostolul îi reamintește lui Timotei și îi atrage atenția asupra rostului și chemării sale în lume, asupra îndatoririlor care rezultă din calitatea și prezența sa într-o cetate în care se încrucișau nu numai drumurile comerciale ale vremii, ci și curentele de gândire ale timpului. În acest scop, Timotei – episcopul primește și un ultim mănunchi de povețe în care i se cere, întru altele, să fie fără preget în a se instrui pe sine și astfel destoinic a învăța și pe alții să trăiască în cinste, în dragoste și în pace cu toți oamenii, să țină însă piept celor de rea credință, mânați “de poftele lor”, să fie blând, răbdător, gata de oricec lucru bun.

Ca o încoronare a acestor sfaturi, ca un suprem îndemn, Timotei este îndrumat stăruitor: “fii treaz întru toate…, slujba ta fă-o deplin” (II Timotei IV, 5), cuvinte  de o permanentă și covărșitoare actualitate, atât pentru masa credincioșilor, cât și pentru noi, ierarhia bisericească: diaconi, preoți și episcopi.

A fi treaz înseamnă, întâi de toate, a nu dormi, a sta pe picioarele noastre, înseamnă a avea minte limpede, cuget curat, gata a lua în orice clipă o hotărâre corespunzătoare. În înțeles creștin însă, a fi treaz înseamnă activitate, grijă, atenție, priveghere, vigilență, înseamnă stare de strajă asupra noastră înșine și asupra a ceea ce se petrece în jurul nostru.

Știm cu toții că omul în general și cu deosebire noi, cei ce credem în Mântuitorul Iisus Hristos, avem o superioară, o nespus de însemnată misiune pe acest pământ. Este bine să ne amintim mereu acest lucru.

Se cuvine să ne reamintim că noi, ca fii ai Bisericii, avem permanenta îndatorire de a ne desăvârși, de a deveni fiecare, pe cât se poate, o personalitate religios- morală. În nemărginita sa înțelepciune și dragoste, Ziditorul a toate, ne-a dat această mare cinste ca, asistați și călăuziți de harul său, de luminile învățăturii sale, să venim și noi cu partea noastră de efort, de participare la zidirea plăcută, armonioasă a minunatului edificiu pe care îl constituie ființa noastră, la continua zidire a binelui în lume, la desăvârșirea vieții pe pământ, a întregului Cosmos.

Această lucrare a creștinului de permanentă autodepășire în bine se poate asemăna cu aceea a unui pictor care, așternând cu grijă și pricepere culoare peste culoare, scoate dintr-o imagine abia schițată, chipul frumos al unei persoane sau al unui peisaj.

Așadar, înalta chemare pe care o avem de îndeplinit pe acest pământ n-o putem realiza decât fiind permanent atenți la noi înșine, ținând în frâu și smulgând din rădăcină tot ceea ce este rău în ființa noastră.

Așa cum un soldat cu dragoste de țară stă neclintit la postul său, fiind numai ochi și urechi la tot cee ce se petrece în jur, la fel și noi trebuie să veghem cu grijă la tot ceea ce intră și la tot ceea ce iese pe poarta minții noastre. “Fiți treji, privegheați, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” – ne spune Sfântul Apostol Petru (I Petru V, 8). Accest leu, care aleargă după pradă, este păcatul sub toate formele lui, sunt ispitele rele, sunt patimile de tot felul care ne dau târcoale ca niște fiare. Sunt beția, desfrâul, lăcomia, egoismul feroce, mândria oarbă și alte patimi, care, din neatenție, ne atacă macinându-ne sănătatea trupescă și sufletească, degradându-ne întreaga ființă.

Activitatea de ridicare și înnobilare a ființei noastre, după chipul Mântuitorului Iisus Hristos, este împreunată cu satisfacții și bucurii lăuntrice pe care toți cei angajați pe o asemenea cale le experimentează adesea. Acest adevăr ni-l întărește chiar Sfânta Scriptură când zice: “Fericiți sunt cei ce-și păzesc neprihănită calea” (Psalmul 118, 1) sau “Fericit este cel ce priveghează și-și păstrează veșmintele sale nepătate” (Apocalipsa XVI, 15). Atât de sugestiv ne spune psalmistul:  “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor nu a șezut, ci în legea Domnului este voia lui și la legea lui va cugeta ziua și noaptea. Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea, și toate câte va face vor spori” (Psalmul I, 1- 3).

Cu adevărat nimic nu este mai frumos, nimic nu constituie o podoabă mai minunată pe acest pământ ca un om așezat, ca un om bun, cuminte, cinstit, harnic, plin de omenie, care are mereu înaintea ochilor voia lui Dumnezeu, pe care se străduiește să o împlinească.

Este necesar apoi să veghem asupra noastră, pentru că singurul bagaj cu care călătorim dincolo de aceste tărâmuri văzute este acela al realizărilor bune și frumoase. Nu luăm cu noi de aici nici bani, din haine luxoase, nici ambiții deșarte, nici fală, ci numai gândurile noastre drepte, numai chipul nostru sufletesc, atât cât am reușit să-l șlefuim în această viață, numai dragostea de oameni pe care am revărsat-o concret în jurul nostru.

“Cine te va sui în muntele Domnului – zice Psalmistul – și cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care n-a luat în deșert sufletul său și nu s-a jurat cu vicleșug aproapelui său.” (Psalmul XXIII, 3- 4).

Mai este neccesar să fim treji pentru a fi cât mai pregătiți să ne putem da seama în orice clipă de viața noastră, pentru a putea da răspuns bun la examenul nefixat al Dreptului Judecător la care putem fi chemați în orice clipă. Știm că zilele noastre sunt cât se poate de relative, că nici chiar clipa următoare nu este în stăpânirea noaastră. Din acest motiv, Apostolul Pavel ne îndeamnă “să nu dormim și să fim treji” (I Tesaloniceni V, 6), pentru că așa cum ne învață mântuitorul, “nu știți când va veni stăpânul casei: seara, la miezul nopții sau la cântatul cocoșilor sau dimineața și ca nu cumva venirea fără de veste să vă afle dormind” (Marcu XIII, 35- 36).

La acestea și la altele asemenea lor va fi gândit desigur episcopul Timotei, ceea ce va fi propovăduit și cerut și obștei pe care o păstorea încât marele său dascăl, Pavel – Apostolul, aproape că nu mai trebuia să adauge și cuvintele Și totuși Sfântul Apostol Pavel le-a scris, și a făcut acest lucru.

Îndemnul de are în vedere cu deosebire viața noastră morală, conduita noastră socială, ținuta noastră spirituală, iar cel de-al doilea îndemn are în vedere în chip special locul nostru de răspundere, profesiunea noastră.

Realitățile vieții ne demonstrează de atâtea ori că în orice sector de acțiune ne-am afla, în orice domeniu am lucra, lăsăm o dâră de lumină în urma noastră, o pildă mișcătoare, mobilizatoare și pentru cei din jurul nostru, o amintire de neuitat pentru ei, câștigându-le totodată dragostea și prețuirea când, având o ținută demnă, cinstită și corectă, muncim cu dăruire, cu pasiune, cu dragoste, cu un înalt simț de răspundere, făcând și împlinind slujba noastră deplină.

Trăind atâta timp în preajma celui ce scria corintenilor: “Prea bucuros voi cheltui și mă voi cheltui pe mine pentru sufletele voastre” (II Corinteni XII, 14- 15), episcopul Timotei și-a făcut de bună seamă “slujba deplin”. În liturghiile sale va fi ridicat desigur  “mâini curate, fără mânie și fără gâlceavă” (I Timotei 28), nepoftind asemenea marelui său dascăl și părinte sufletesc, “argintul sau aurul sau haina nimănui” (Faptele Apostolilor 20, 33), împlinindu-și chemarea “cu toată smerenia și cu multe lacrimi și ispite” (Faptele Apostolilor 20, 19).

Așa cum am mai subliniat, porunca de a ne face “slujba deplin” este adresată nu numai slujitorilor Bisericii, ci și tuturor ce urmăm Mântuitorului Iisus Hristos, indiferent de locul unde lucrăm.

Am desprins din cele prezentate câteva îndemnuri și înțelesuri ale cuvintelor  Sfântul Apostol Pavel. Să le urmăm cu toată osârdia, străduindu-ne a ne disciplina cât mai mult făptura noastră; să depunem toate eforturile în a ne transforma întreaga ființă într-un intens și exemplar laborator, în care să se plămădească și din care să emane numai gânduri și fapte de zidire și de înălțare a noastră și a semenilor noștri, facându-se datoria, aducându-ne aminte cuvintele Ziditorului care ne spune: “Celui ce ia seama la calea sa, aceluia îi voi arăta mântuirea mea.” (Psalmul 49, 24).

Preot Cristian Cojocaru,

Parohia Coțofenii din Dos, Protoieria Craiova Nord


Atasate la articol:

Sf. Timotei
Sf. Timotei


Comments are closed.